Neamul Românesc, mai 1917 (Anul 12, nr. 131)

1917-05-16 / nr. 131

NEAMUL ROMÂNESC versări Cînd Mi-am fust Tronul, glo­dul rolului pe care trebuia să-l joase Romani?. !n marele confîiat a ?unt pen­tru dinsa toate clipele vieței Mele. Aceasta era marea datorie, de la care ba patestra să mă sustrag și nu tre­buia. Cile lupte! Cite faimíutu­ri lăun­trice! De la Început, îmi irepurecem această regulă de conștiință: să Mă las pe Mire la o parte, să nu țin samă aici de neamul din eari am pornit, nici de familia Mea, nici de­­ sentiment ele Male ca oro; »[ nu văd decit Ro­tâlnia, să au Mă glndass dealt la eins» și decit pentru dlas*. Doar r.u_ dom­nești asupra unui neam pentru tins în* șuți, ti pentru neamul acela. Aceasta și este, cred eu, cinstea unui R*jie. M’am­ silit sa-i păstrez credința. Gând, puțin altei puțin, tot gîndinéu-Ma și întorcîn­­du Mi g’ndul, am săpat și încredințarea că locul României era Împreună cu pop­­ »oarele înțelegerii, ea era de chemare gosna­ita și »ana sa, că interesul său, și nu un interes trecător, ai interesul «el statornic, interesul istoric, trebuia să o așeze alaturi de Franța, da An­gli», de Rusia și Italia, că, dacă n’ar ținea samă de această chemare, ar a­­junge iarăși se a font atîta vreme, va­sala altei Puteri și «­ ar nimici astfel tot ceia ce face mărime» și nobleță unei țeri : unitatea națională, libertatea de acțiune, independența, atunci sm simțit o mare întărire sufiatesssâi pentru că vedeam «u siguranță »« drum aveam da urmat. Dar, la același timp, simțiam și a jale adinei, pentru că înțelegeam cite lucruri era al­ei despartă p­n­­tru totdeauna acest drum : da fa­m­­ilia Mea, de prietenii ce i am avut odată, de iubirile prietenești șie copilăriei Role ... Atunci a fost un M ne—iartă-mă să ros­tesc aceste cuvinte mari care da o­­biceiu nu mi plac; nu Mă pot scuti de dinsele aici—, atunci a fost In Mine lupta între conștiința Mea și inima Mea, ți con­­știința Mea a biruit. Eu Fam cerut ne­apărat să fie astfel. Inima a rămas pu­țintet cam tristă... Nu trebuie să i se dea Id nume de rău aceasta*. Glasul regelui Ferdinand se întune­case. Mi a’a părut că un văl de lacrimi și acoperiș puțin privirea, apoi admise simplu, cu o b­lndeță mare. . .. Ce vrei d­ta! Locul unde te-ai născut, tot nu-1 poți uita ... Regele tăcu... Se cufundă o clipi cu gândul In amintirile lui. Ca să simți toată emoția care-1 st­arnia atunci, trebuie să-ți aduci aminte cât de mult era legat prin­țul Ferdinand de familia lui germanică și cât de bun fiu și de bun nepot a fost el. Trebuie să-ți chemi înnainte atmos­fera patriarhală și, dacă îndrăznesc să spun, „de cămin”, — numai cu­ căminul e re­gal —, a vetrei Hohenzollernilor, castelul din Sigmaringen, umbra deasă a zeilor săi bătrâni de veacuri, lacul pașnic ca un „lied”, pădurea grozavă și bună pen­tru copii ca o dramă a lui Schiller, tot cadrul acesta în care povestea bătrână intră de-a dreptul acasă la dlasa și le­genda cea veche regăsește arborii codru­lui său. Trebuie să clădești din nou prin cugetare viața simplă de familie care trăiește acolo, largile odăi cu podoabe grele, sala cea mare. Incunjurată de du­lapuri supt sticla cărora se păstrează cu miile ceia ce a înfrumusețat toate gene­rațiile ce i’au urmat, adunarea tuturor î­­n jurul aceleiași mese la hramurile cele mari ale anului, aceiași prăjitură împăr­țită cu dreptate fiecăruia, un amestec e­­vlavios, burghez și princiar de vechi ru­găciuni, de cintece bătrâne și de datini din alte vremuri, serile lungi de Crăciun, cu sonoritatea și lumina lor de clopote și de stele—și în care, pentru ca și co­drul să fie printre oaspeții ei, pun un brăzișor pe masă! Și ce moravuri pline de bunătate! Când Prințul Carol, ales Domn al României, părăsește în 1866 castelul părintesc, el Ingenuncha In­vestibul Innaintea Princi­pelui Carol Anton, a mamei și servitori­lor adunați și primește binecuvintarea lor. Pe urmă sare pe cal și pleacă în galop. Părinții mândri și plini de durere se suie la rundul Ind­rii și de pe fereasta deschisă văd pe fiul lor care stă să se piardă In zări și, ridicînd amândoi împre­ună brațele către cer, li strigă lăudăm­­ pe Domnul: „Ce frumos e, și cit­e sprinten !". Călătoria mai departe a fost încă mai simplă, întîmplările impunînd noului Su­veran un strict incognito. A mers pe Dunăre, în clasa a doua, între saci de mărfuri, și de acolo a scris împăratului Francisc­ Iosif o scrisoare care a ajuns pănă la dînsul, căci se pare că pe vre­mea aceia scrisorile ajungeau la desti­nație . Cu cît trecea fiecare an, cu atît creștea dorul de acasă al Principelui Carol. Scria părinților săi: „O, de aș putea să mă uit în ochii voștri cei dragi mie! Să nu fiu alta decît un copil în preajma voastră...“. Și, în ajunul Cră­ciunului german, mărturisia că este și mai multă tristeță în sufletul lui... Re­gele Ferdinand a trebuit să se smulgă de la înrîurirea iubită și de la naiva putere a unor amintiri ca acestea în Ziua cînd a socotit că și chemarea și cinstea sa de Rege îi poruncesc altfel. Și­ sL s’a gîndit la „ochii cei dragi lui", trecut prin gînd o vorbă ca aceia : „să nu fiu alta decît un copil în preajma voastră...“. A trebuit să uite ețele iubite, jocurile, copacii, stîncile, toată tinereța lui — și să stingă cu su­­larea lui una cîte una lumînărelele bră­­zișorului de Crăciun , a trebuit să facă mult în el acestea toate..., una cîte una. A isbutit, după o luptă, în care, cum a spus-o el însuși, pe sine s’a biruit. A isbutit, de mult curaj și multă loaiali­­tate ce era în el. Dar Regele, era. Putea să domnească asupra altora pentru că asupra lui Însuși învățase a domni, în clipa cînd îmi vorbește, gîndul Re­gelui e stăpinit întreg de acest trecut, dar hotărîrea lui nu e slăbită prin a­­ceasta. Căci, sfărîmînd tăcerea, regele Ferdinand urmează: „Vezi d-ta, cum îți spuneam adinioarea că sprijinul cel mare este voința, tot așa în vremea noastră sentimentalitatea e dușmanul cel mare. E meșteră în a-ți pune înna­inte o cursă după alta, în a preface cum vrea ea adevărul, în a te face să nu vezi adevărata datorie. Sentimentalitatea o știu eu bine; destul am luptat împo­triva ei...“ „— Toată lumea, Sire, știe ce senti­mente a trebuit să Innăbușiți.. — «Da, fară îndoi»!!, mult îmi era draga familia Mea. Ea a fost aspră și nedreaptă pentru Mine. E firesc lucru ca in fosul luptei să se întunece jude­­cata dreaptă a lucrurilor. Dar, uite, eu tînt încredințat că, fiind In losul Mieu, oricare din ai Miei ar fi făcut tocmai așa cum am fosul eu.* Nu e «bîne înduioșătoare vorba a­­cestui Suveran, care, nevroind să blas­­teme pe atei cari de șinei luni, în ma­nifestele și ziarele Ior, nu încetează de a-i batjocori, de a i insult» Coroana, găsește mijlocul sa. In același timp și In aceiași frază, și sinus demnitatea misiunii sale regale și să dăruiască a­­lți săi, din simplă mărinimie, o loaia­­litate asemenea cu a lui ? Regele Ferdinand se scutură acum de această emoție intimă, ,Care «ciudățenii nu are viața­, urmea­ză el. Mulți din ofițerii cari se luptă împotriva ostașilor Miei și au fost prie­teni, camarazi de regiment. Cunosc foarte bine ca Mackensen, care locu­iește, — după cu­ se spună—, în palatul Miei din București, și pe Falkenhayn 1l cunosc tot așa de bine. Piorivnicii Miei sunt de părere că toate acestea ar fi trebuit să lege pe regele Româ­niei. Oare nu știu ei că datoriile au o ierarhie pe care nimeni dintre noi nu este liber să o aleagă și că datoria care Mi se impune» Mie era să »păr Româ­nia și să­­ asigur independența astăzi și mărirea în viitor? Germanii zic: „Mii presus da »zice Germania* , ci eu am zis: „Mai presus de orice da­toria Mea*. „O altă datorie morală mă va stă* plin de o potrivă In viitor, și o voiu îndeplini și pe aceia cu dragostea adân­­că, mai mare la fiecare zi, pe care po­porul romănesc o face să se nască la inima Mea, datoria de a face mai largă ▼iața, mai mare buna stare a acelor țărani cuminți, isteți, chibzuiți și viteji cari așa da viteaz s’au bătut pentru țara lor. Cu acest grad încă de acuma trebuie să prevedem și să cercetăm cu luare aminte ceia ce va fi în România reforma cea mare de după războiu: legea agrară. Eu Mă voiu stii, împre­ună cu guvernul Mieu, să-i dau cea mai largă Însemnătate socială și carac­terul praștic cel mai efectiv și sa o a­­duc la Îndeplinire cît se va putea mai vast și mai drept. Nu e nimic mai greu și mai gingaș decît să așezi o lege de­mocratică atunci cind nu vrei ca ea să ajungă demagogică și să piardă prin a­­ceasta chiar tot prețul ei. Face ca pen­tru legea aceasta să-ți Întrebuințezi toată conștiința și toată inima, pentru că acei cari, întercîndu-se la vetre, se vor folosi de dlusa, vor fi ostașii.* „Eu rămîn adînc recunoscător acestei oștiri pentru uriașa muncă pe care a dat o­ferii. A trebuit să sprijine cele mai învierșunate lupte și, în același timp, lipsurile cele mai grele. Cum n’aș pu­tea Eu f­ mândru oare de unități așa de eroice cum au fost diviziile 12, 15 și 19, regimentul Siretin și regimentele de vâ­nători 9 și 4 ?“ Regele urmează și mai departe această enumerare, din care, cu adînca mea pă­rere de rău, n’am putut păstra toate e­lementele. Pe urmă, îndeplinind rostirea recunoștință sale, el adaugă: —„Această armată, așa de greu încer­cată, se reface cu stăruință. Mai bine deprinsă cu războiul, mai bine echipată, cu o mai bună instrucție, va avea în primăvară un și mai mare preț. In o­pera aceasta de reconstituire, prețuiesc în cel mai înnalt grad ajutorul așa de devotat pe care Mi-l dă misiunea fran­ceză, supt direcția generalului Berthelot, pentru care am atâta recunoștință, și, îmi Ingăduiț a spune, prietenie.* „Cum vezi, eu păstrez neatinsă și în­treagă speranța Mea. Fericit am fost și dăunăzi să constat înfățișarea și ținuta diviziei a XV-a, pe care M’am dus și o cercetez. Am văzut acolo o baterie de patru obuziere, două rusești și două ro­mânești, care trăgeau prietenește una lingă alta împotriva dușmanului. Co­mandantul rus al bateriei a fost rănit, și acel care I a înlocuit a fost coman­dantul român. Nu e lucru care să poată întări mai mult credința noastră în vii­tor și tăria noastră sufletească de astăzi t"c .ît această nobilă frăție de arme cu paza și marea Rusie. Am pe deplin­ă vedere că puternicul ei ajutor ne va te­e să isgonim pe năvălitori. Știu bine și,­ în furia lor, dușmanii au lipit de zi­­le­­­le Craiovei o proclamație în care declarau că războiul au venit să mi-l facă Mie, și nu Românilor. Ce nerozie ! Ar fi trebuit să-ți dea sama și astăzi că poporul Mieu și cu Mine una suntem­, că m­-am făcut unul altuia toate jertfele, că aceia cari, fără să-și dea sama, au consfințit definitiv această unire, pe care nimic n’o va putea atinge, sunt ei Iașii.* $ Spuirnd această’din urmă trasă, Regele Ferdinand nu căută să-și mai ascundă e­­moția care-l cuceria. Cînd a zis „popo­rul mieu“, pare că ar fi rostit numele unui copil pe care și l-a găsit din nou, și poate că, la dreptul vorbind, chiar așa și este. Greu lucru pentru un Rege să-și cunoască supușii, și greu pentru supuși să-și cunoască Regele! Se văd puțin, nu-i lasă nimeni să stea față la față, și, cînd se întîmplă cîte odată și un lucru ca acesta, totdeauna se află vre­unul care să-l deranjeze îndată. Ca să se schimbe această stare de lucruri se cer evenimente considerabile sau vio­lente. Și unul din ele e războiul. Lui vor avea să-i mulțămească Regele Ferdinand și poporul său că pe neprevestite s’au găsit unul în fața celuilalt,— și, dacă pot s’o spun, în intimitate. S’au cunos­cut, li-a plăcut unul de altul, și unul a prins dragoste de cellalt. Așa se desfășură de obiceiu toate po­veștile de dragoste și de prietenie. Și ce frumoasă este aceasta! Voinicii Moldovei și ai Țerii­ Romă­­nești văzură la un apus de soare trecînd prin cantonamentele și pe lîngă tranșeele lor, într’un veșmînt care nu se deosebia prea mult de însuși veșmîntul pe care-l purtau ei, cu dreapta privire bună, cu înfățișarea plină de iubire și mîna în­tinsă către dînșii, pe aceia din care nu cunoșteau pănă atunci decît chipul zu­grăvit. Domnul țerii a văzut la lucru pe țeranii aceștia suferitori, plini de răb­dare și viteji, cari se uitau uimiți în dînsul. Sîngele lor l-a văzut curgînd, dar plîngeri de la dînșii n’a auzit. Și le-a spus în atîtea chipuri deosebite, prin faptă ca și prin cuvînt: „Vă doare, Mă doare și pe mine; îmi sînteți dragi, co­pii“. Și ei au răspuns : „Doamne, nu ești drag“. 4. Așa s’a săvîrșit în România, pentru cea mai mare a ei fericire, unirea sufle­tească a poporului și a Regelui. Unirea aceasta rodnică în urmări însemnate, fie­care zi fără îndoială o va întări, și mai mult. Dar încă de astăzi ea este nezgu­duită, căci se sprijină pe o temelie în­treit de puternică: loaialitatea de suflet,no­bleță de inimă a Suveranului, devota­mentul și vitejia acestei oștiri de țerani, cari au păstrat neatins în ei, la adăpo­stul oricării stricăciuni străine, rasa ro­mânească, așa încît astăzi cel mai bo­gat sînge ea cel care curge în vinele celor mai sărmani și, în sfîrșit, grobieria germa­nă, care, furioasă, zăpăcită că a întîlnit un Rege unde credea să nu afle decît un complice, a amestecat prostește cu co­roana lui spinii cari se cereau pentru ca ea să fie în adevăr, pentru totdeauna, a unui Rege. Robert de Letesa. (Di» Jt Figaro).) Noi am zice: Robert de Flers, iar, dacă greșim, rugăm a fi desmințiți. "­ DIN RUSIA „Odes­kia Novosti“ din 24 Mart duce ș­­iaea că au fost scoși dn pos­turile lor Mitropoliții Petrogradului și Moscovei, cum și un arhiereu, vicar al M­tropoliei din Petrograd, fiind consi­derați ca prea mult legați de vechiul regim. Același jurnal publică două telegrame din Moscova și Chiev, In care se vesteș­te că tot clerul acestor două orașe mari,­­ducîndu-se, a cerut ca de aici încolo Mitropoliții și episcopii să nu se mai numească, ei să sa alergă, ca in ale­­gerea lor partea cea mai mare s’d­­ea obligatoriu elenii ep­ihiei respective va­cante. Aseași jurnal scrie, in ziua de 26 Mart, să un corgres de negustori au cerut monopolul cerealelor. Partizanii mișcării consimt la acest monopol cu condiția ca să fie In îp­orul poporului și fără Împiedecări ș­i greutăți tehnice. * De la 24 M­­rt și până la 11 April, s’au adunat 2.757 709 ruble, pentru a­jutorarea amnistiaților și eliberaților poliției. S’au stem ínat Ministeriului de justiție ca să le pună la disposiția a­­­cestora. BULETINUL ZILEI In Champagne Francesti anunță că au luat până la 1.000 de prizonei. înaintarea italană continui, luîndu­se muntele Flondor și unele puncte lingă Castagnievizza. Adăugindu-se 3500 de prizonieri noi, s-a ajuns la cifra totală de 22 419, dintre cari 481 de ofițeri. « ța «raiB Ew știu: din tara Sosirea ministrului francez Albert Thomas la Iași. Aspiră a sosit reprezentantul extraordinar al Republicei franceze pe lîngă Rusia nouă, ministru­ de muniții, Albert Thomas. Salutăm pe oaspetele care ne cer­cetează pentru a nu vedea lipsurile și a nu îndeplini nevoile, ca și pentru a întări la hotârîrea lor de luptă pe Aliații noștri ruși de pa frontul ro­min; pe socialistul național care u­­nește cu cele mai înnaintate idei din mintea sa călduroasa iubire a ini­mii și de pentru Patria france­ză ; pe înțelegătorul dreptului la viață al popoarelor; pe fratele de rasă, care, fără a fi intrat încă în atinge­re cu noi, a înțeles așa de bine tot ce anrnțiam fără a descleșta buzele. In mîndria durerii noastre tăcute. Fie vizita sa aici începutul ace­lei opere de refacere și întregire că­reia suntem­ gata a-i dărui toate pu­terile ce nu au mai rămas 1 N. IOSGA. Ar fi poate bina ca și medicii cari au contractat tifosul exantem­tic în exer­cițiul funcțiunii și s’au făcut sănătoși, să abă dreptul de a purta același semn la braț ca și răniții din războiu. Cel puțin In Franța s’a luat de mult o mă­sură analogga. Credem cu atît mai mult că și medicii noștri, ar merita o răsplată morală asemăn­ătoare, cu dr ei. In tot cursul bolii, au dat dovada unui devo­­tamenit la îngrijirea t­ficiior, unei ab­negații și a unui sur­ j care au stârnit chiar admirația străinilor. Dr. I. D. A apărut ,Revista Istorică­, anul al IlI-lea, n­r. 1, cu următorul sumar : I. N. Ior­ga, O cronică nebăgată în samă. — Despre Cronica lui Gheorghe Brancoviti. II. Documente : Numirea unui bulua­bisșă de Țigani.—Acte amestecate.—Un act relativ ia pro «sul Do»mnei S Ha & lui Gheorghe Ștefan cu Doamna Da­­fioa a lui Eustratie-Vodă Dib ja și cu ginerele ei Iordache Ruset.—Testamen­tul Doamnei Esatarina Mavrocordat, născută Ruset. III. Cronică. PENTRU OSTAȘI Durui metonim Neamului Ram Sinte* Suro* din. urmi Lei 24 458.10 575. Ing. Oct. Pop, pentru memoria d­rului Al. Codarcea, decedat de tifus exantematic și făcîn­­du-și datoria pentru patrie 30.— » g*ta de sibscrîpțîe itali ® deschisă la „Librăria Românească” loan V. Ionesca, Sscrada Lipifaeaxa No. 47. Se caută bușteni de teiu uscați, de cel puțin 20 c.­m. diametru și 0.60 lungime. Ofertele pentru orice cantități se vor adresa Direcției a IV a, Direcția Generală a Munițiilor, ȘTIM BUM ITSAWATOTI Gasman!! $! Tisza La timp „Bnrliner Tagblatt“ arăta ca Tisza a fost păstrat, acordindu-i-se pro­­rogarea Parlamentului, numai pentru a nu se impiedeca Incheiarea concordatu­lui cu Austria, dar că „miopia“ lui ia chestia electorală, „nepotrivită cu tim­pul“, tot îl va răpună la sfîrșit. Un Mi­­nisteriu de coaliție il va înlocui și el se va putea sprijini și pe toți cei cari vor părăsi pe dictator în mom­entul căderii lui. Candidații germani erau Weckerle și contele Ioan Zichy, din camarila Moș­tenitorului, ba chiar Andrássy. Wi îMs în IM*« $8 Dumnu­zeii lui Prispant care cunosc Germania spun că H nch nb:­rg, poreclit la Curte w moș­neagul da la laturi*, (Lacurile Maxu­­mime), și B­osing erau foarte râu pri­viți înnainte de războiu de către Im­­parat, a cărui ignorantă in strategie nu se sfiiseră să i-o televizi in fată. Fiul lui Bernir Liw Ministrul englez Bonar Law a primit vestea că fiul său, rănit în­ luptele din Palestina, a dispă­rut. Falsificări!« gtrmin» Ziarul „Germania* a reprodus un interview dat de regele Fer­dinand „Tribunei* din New­ York. Regele, „care era îstupid în Rusia*, ar fi declarat că războiul nu l-a voit până la sfîrșit La ce mizerabile înșelătorii re­curg de apt râid de la Ekrim­ ! Spionii germani In Italie Cine nu cunoaște, dintre iubi­torii de cărți frumoase, pe vestitul anticrar „italian“ Leo Oischki, din Roma și Florența. Ei bine, la de­clarația de război, acest German a fugit în Synteza, și s-a constatat dăunăzi că i se trimetea acolo de asociații rămași In It si la prețiosul manuscript, furat mai de demult din Florența, care cuprinde scriso­rile lui Anerigo Vespucci. •Sufletul, nu!" Vestita foaie de caricaturi en gresă Punch prezintă pe Wilhelm al II lea sprijinit în s­iie, care spune rege­lui belgian A­le­rt : „Deci, vezi, ai pierdut totul*. Și, cu sabia scoasă în mînă, A­bert răspunde: „Sufle­tul, nul*. De aici s’a făcut o re­producere în culori, care se vinde în toată Anglia. Tipografia „DACIA" F. și D. JUUs**«. Holi­sW In­­ N-l &73 â în 13 Main IISf Pe frontiera de Vest a Moldo­vei, schimb de focuri de artilerie și infanterie în diferite sectoare, mai ales în sectorul din valea Călui, unde bombardamentul din ambile părți a fost mai violent. Pe Putna inamicul a bombardat cu srickria de cîmp tranșeele ruse de lîngă satul Irești și regiunea satului Gu­șlea, iar cu artileria grea satul Panciu. Artileria rusă a tras cu eficaci­tate asupra porțîunilor inamice din regiunea Vidra, Făurei și Căiieni. In urma acestui bombardament, s’au auzit mai multe exploziuni. Pe Siretiu și pe Dunăre, nimic important de semnalat.

Next