Neamul Românesc, februarie 1922 (Anul 17, nr. 23-45)

1922-02-01 / nr. 23

ANUL al XVII-lea nr 23 REDACȚIA: Str. Domnița Anastasia, 6 ADMINISTRAȚIA sa UNIVERSUL, Brezoianu 11 Foaia Partidului Nationalist>Democrat Director: N. IORGA TELEFON REDACȚIA 12/60 și ADMINISTAȚIA 13/7 ABONAMENTUL Pe un an in țară 160 lei Pentru preoți și Învăț. 120 „ Pentru studenți . . 100 „ Pe șase luni ... 80 , Pe trei luni ... 40 „ Pentru străinătate dublu. 0 țară unde se mai poate face ceva Am vorbit acuma în urmă cu un diplomat sârb care a avut un rol însemnat in pregătirea legăturii de familie care va uni dinastia României cu a Caragheorghievicilor. Și adaug, in treacăt, că de la ei am aflat acest amnănunt duios, un țeran din Croația, din Croația lui Rădici și a celor treizeci de deputați cari vreau republica, s’a înfățișat la Palat ca să Întrebe dacă țeranii lui au dreptul să facă un dar miresei regale. Și, cum i s’a spus că dacomul a plecat foarte mulțăm ea să și pregătească darul. Am vorbit «despre politica noastră și politica lor. Niciuna nu e extraordinară, deși acolo se înțelege mai mult decât aici, de toți cei cari trebuie să înțeleagă, că o țară devenită de două ori mai mare prin războiu și cuprinzind între hotarele ei probleme necunoscute până azi, că o astfel de țară nu poate fi cîrmund de oameni știuți după metodele știute. Acolo, la Shbi, unde nu se poate spune că n’a fost și nu este dușmănie, ba chiar ură personală între politician, d. Pașici poate sta alături de ü. Proliéi, și el radical, dar revoltat, „regionalist“ și deci „trădător“, iar rolul Croaților e de-a avea, nu un „ministru pentru Croația“, ci patru miniștri activi, iar, pe lingă Sârbii ortodocși și Sirbi catolici, doi Musulmani iși au scaunele lor in Consiliu. Iar a mai fost vorba încă de un lucru. Sârbii fac politică, până la ultimul țeran, care demult și-a căpătat o pregătire in acest domeniu, un adevăr național, dar, cu toată vehemența luptelor dintre partide, ei mai fac ceva. Cum Belgradul fusese greu încercat de războiu, ei s'au hotărît, nu numai sa-i refacă, ci să-l prefacă să-l transforme, peste însemnatele modificări realisate Încă din 1913, în* dată după cel alt războiu, într'o Capitală vrednică de un Stat de patrusprezece milioane și de un popor in plină desvoltare, știam că s’au făcut planuri grandioase, că s’au chemat mari arhitecți străini, că s’a pus un premiu de 500.000 de dinari pentru cel mai bun proiect. știam că se lucrează la o Universitate, la o Bibliotecă, la un Museu, la noile Ministerii. Știam că la opera de înfrumusețare a patriei sale colaborează un artist de reputație europeană ca Mesirovici. Dar ce nu știam, e că, anul trecut, s’au clădit in Belgrad trei mii de case și că alte două mii se vor face anul acesta. Cum ? Foarte simplu, Taina stă in aceia că Statul a creat pentru clădire un Credit Special, care dă proprietarului de teren fondurile necesare și din venitul clădirii i?i scoate cheltuielile, trecind-o, treptat, in presiunea zisului proprietar. Sunt uni de cinci am aman.at acest principiu: că locul viran nu e admis, că el trebuie acoperit, ori de proprietar ori de contură pe socoteala lui, toți ciștigind fără să piardă cineva. Mai urult sau mai puțin așa se face la Belgrad. Și mă uitam pe fereastă la Șoseaua Bonaparte, in care de douăzeci de ani clădirile nouă se opresc la colțul de către Calea Victoriei, iar restul e mahala și pustiu. Priviam la tristeța străzii moarte de-asupra căreia se ridică nămeții negri de toate bolile din iunie. Și mă gindiam că, mai ia urma urmei, pe lingă politică și noi am mai putea face ceva. X. IORGA Citiți și răspândiți „Neamul Românesc” í B ! * ' 1 ! SOB SOTOMI EXEMPLARUl Scrisori din Paris Alături de Comédie Francaise care, pentru piesele clasice francese e unică în lume, teatrul din Paris care merită în cel mai deplin înțeles al cuvîntului, calificarea de „școală“ a mulțimei, este Théâtre de l'Oeuvre. In goana după cîștig, care caracterisează aproape întreaga activitate de azi, asociația artistică de la L’Oeuvre, sub conducerea d-lui Lugné-Poe e o raritate demna de admirație necondiționată. Compusă numai din elemente cu totul superioare, ea nu urmărește decît realizarea frumosului dramatic și ridicarea spiritului public la înțelegerea acestui frumos. Sala în care au loc representațiile are abia patru sute de locuri, iar desinteresarea artiștilor merge atît de departe încît nici măcar goana după glorie și aplause nu-i mișcă. Trebue să cunoști bine viața artistică a Parisului, pentru a afla de existența acestui teatru, care nu-și publică programul și nu face nici un fel de reclamă. Dar desigur că cine a avut fericirea să asiste la o representație la l’Oeuvre, nu se poate să nu vină la tot repertoriul, atît de desăvîrșită e înjghebarea. Direcția artistică o are, de la întemeierea sa în 1893, d. Lugné-Poe, unul din cei mai mari artiști ai timpului. Alături de dînsul, d-na Suzanne Després, d. Jean Sarment, d-na Alice France, etc. contribuesc la alcătuirea unui ansamblu perfect. Ținta urmărită de acest teatru este representarea capodoperilor literaturei dramatice mondiale, care nu au nici un loc în niciunul din cele cincizeci de teatre parisiene. Și ar fi atîta nevoie de o înviorare și de un suflu nou de viață în producția comercialoteatrală de azi ! De altfel, emblema teatrului L’Oeuvre este H. Ibsen. Asta nu însemnează că simpatica scenă din Rue Clichy este închinată exclusiv pieselor străine. Ultimele două stagiuni au numărat între marile succese piese de autori francezi tineri, care merită titlul de literatură bună și care sunt aproape singura speranță că geniul francez va învinge mercantilismul rataților și va râmîne în locul de frunte în producția dramatică mondială. In rîndul acestor piese, se cuvine să amintim mai ales Le Cocu Magnifique al lui Crotnelynk și piesele lui Jean Sarment: La Couronne de carton și Le pécheur d’ombres. „Le Cocu Magnifique“ este, fără discuție, o capod’operă. Ideea fundamentală e următoarea : un scriitor de la țară, cu multă imaginație își iubește soția la nebunie. Intr’o zi i se pare că un văr al lui o privește cu prea multă insistență și de aci îi vine ideia fixa că nevasta sa îl înșeală. Nu mai are liniște decît în clipa cînd el însuși îi silește să-l înșele și astfel să fie sigur că e Cocu. Farsa nu se oprește aci: el vrea și reușește să fie înșelat de tot saluți și sfârșește prin a fi părăsit de soția sa care-l iubea, dar care nu mai putea să se sacrifice pînă într’atît din iubire pentru el. Qraduarea nebuniei poetului e genial redată, iar jocul artiștilor fără cusur. Deși scrisă sub formă de farsă, care să distreze în mod ușor pe spectatori, e una din piesele care fac să gîndești mult. Tipul poetului e o creațiune nemuritoare în literatura dramatică: încarnarea omului stăpînit de o idee fixă. D. Cromelynk a mai dat în ultimul an o piesă, Les amants puérils, pe care a montat-o Gémier la Comédie Montaigne, dar această piesă e mai puțin reușită. D. Jean Sarment e un scriitor tînăr, dar je un talent remarcabil. Abia în vîrsta de 25 ani, a făcut să i se joace trei piese, iar Comédie Francaise i-a admis în repertoriu ,pe o a patra. Se simte în tot ceea ce scrie o înrîurire puternică a lui Ibsen, un scepticism amar și destructor. De pildă, eroul din La Couronne de Carton, fiu de rege, rătăcește în lume ca artist și joacă chiar roluri de rege, în mantie de hîrtie și cu coroană de carton. El iubște pe o artistă care, neștiindu-i adevăratul rang, îl respinge. Peste mai mulți ani se reîntîlnesc: el, rege adevărat, ea, o glorie artistică. De data asta, prestigiul tronului o face să primească declarațiile regelui, care are fantezia să se facă iubit în mantia de hîrtie și coroana de carton... Toată piesa e străbătută de un suflu de decepție, amărăciune și ironie resemnată, care te înfioară pe alocuri. Rolul principal îl joacă însuși autorul, care e, de altfel, alături de Lugné Poe, cel mai bun actor de la l’Oeuvre. Piesa a obținut în 1919 premiul național de literatură dramatică. Intre piesele franceze trebuie să mai reamintesc o delicioasă comedie a lui H. de Regnier: Les scrupules de Sganarelle. Mai ales stilul în care e scrisă, o pune în fruntea producțiilor literare din ultimii ani. Autorii străini cari au fost representanți la l’Oeuvre în ultimii doi ani sunt: H. Ibsen, Maeterlink și Strindberg. Pentru piesele lui Ibsen cred că rar s’ar putea găsi o interpretare mai inteligentă. Mai ales Suzanne Després și Poe sunt neîntrecuți. Sunt momente care te cutremură profund, ca de pildă , așteptarea din scena finală din Solness constructorul. Sala întreagă e cuprinsă de înfrigurare și pare că urmărește urcarea continuă a lui Solness. Iar cînd în sfîrșit, idealul a fost atins, Solness a pus cununa pe vîrful cel mai ascuțit al palatului, strigătul de triumf pe care-l scoate Suzanne Després e supraomenesc. Fără îndoială că puține scene au ajuns vreodată acest grad de perfecție. De asemeni dansul înfrigurat al d-nei Després în actul II din Nora, cum și scena finală a aceleiași piese și a Hedei Gabler. Represenetarea intrusei lui Maeterlink (care e moartea) a răspindit în sală fiorul neputinței omenești în fața forțelor oculte și supraomenești din natură. Iar sarcasmul și răutatea lui Strindberg au provocat clipe de adîncă emoție. Un alt teatru Parisian, care are multă afinitate cu L’Oeuvre este Le nouveau théâtre, fost Théâtre Grévin, unde o asociație de artiști entusiaști și de talent se străduesc să reprezinte piese bune din punct de vedere literar. Intre artiști strălucește d-na Greta Prazor, o artistă tînără încă, a cărei carieră dramatică începe cu cele mai mari speranțe de glorie. PETRE SERGESCUJ Profesor secundar 2 ianuarie 1922. ALEGATORI înscrierile individuale în listele electorale și contestațiile respective trebuiesc făcute la Judecătoria de Ocol din localitate : a) Pentru Senat până la 23 Ianuar 1922 inclusiv. b) Pentru Adunarea deputaților pănă la 2 Februar 1922. Judecarea acestor înscrieri și contestații se va face pănă cel mai tărziu cu cinci zile libere înnainte de data alegerilor, adecă pănă la 23 Februar 1922 inclusiv, pentru Senat, și 27 Februar 1922 inclusiv, pentru Adunarea deputaților. Cercuri 1 Fevruarif*22 Buletinul extern Contele de Saint-Aulaire continuă la Londra cu lordul Curzon discuta privitoare la revizuirea acordului anglo francez, care a fost adus și în deliberările Consiliului de miniștri. Lordul Grey, într-un discurs la Edimburg, a stăruit din nou asupra faptului că numai bunele raporturi dintre Franța și Anglia ar înlesni opera de reconstruire și reorganizare a Europei, iar despre Consiliul Suprem a spus că dînsul a fost acela care a împiedecat, pănă acum, o asemenea prietenie fecundă. Lordul Allenby, guvernatorul Egiptului,a lansat un apel către populația revoltată egipteană, declarînd că: Guvernul engres a dispus încetarea protectoratului asupra Egiptului; va recunoaște suveranitatea poporului egiptean cu condiția garantării comunicației din interior, dreptul de protecție al străinilor și protejarea țerii împotriva agresiunilor străine. Socialiștii germani au provocat în Camera cehoslovacă grave desordini, din care cauză au fost excluși trei, iar un al patrulea dat în judecată pentru că ar fi aruncat în incintă o bombă asfixiantă. La Praga în urma negocierilor s-a stabilit represintanților celor două țări acordarea unui împrumut de 500 milioane Guvernului vienez. Garanțiile cerute de Cehoslovacia nu trece peste pacitatea de plată a Republicei austriace. La întrunirea partidului muncitoresc belgian, Vandervelde a ridicat glasul în numele umanității și justiției, cerînd socoteală Guvernului din Moscova de prigoana și procedesele arbitrare întrebuințate contra adversarilor. In Ardeal i Ce se vede și ce nu se vede... Sînt în mare cinste, în Ardeal, sporturile de toată mîna și societățile sportive sînt în mare număr. Nu mai puține sînt cluburile, cercurile culturale și... școlile de dans. Maghiarii, sînt, de bună seamă, din acest punct de privire, o nație de „cavaleri“, iar celelalte neamuri conlocuitoare din Ardealul unde a turnăit pînă ieri pintenul maghiar, se ține din deprindere ori din condescendență de coada acestui... cavalerism. Răspund invitației unei doamne de a o conduce, într’o seară, la o școală de dans unelti erau duși copiii. Este o sală de gimnastica destul de mare și bine aerisită, unde, la ora când intru, mișună o lume de copii. Sînt aici fiind cochete, fete, începînd cu vîrsta de opt ani și băeți de la vîrsta de 10 ani. Maistrul de dans, o doamnă, dă comanda și lumea de păpuși se mișcă în tot cuprinsulsălii ca un imens resort. Se perindează toate jocurile ultra-moderne de proveniență negro-americană, care se potrivesc atît de puțin cu firea și cu gusturile noastre și corespund atît de puțin esteticei și bunului simț adevăr 5) Desvoltarea poesiei lirice italiene de la originile ei pănă la Dante da Amiro Ortiz prof. Universitar Lecții ținute la Universitatea din București O astfel de expresie poate deci să ne pară spirituală într’un jurnal pentru copii sau lati’o revista umoristică, dar e clar că în serios nu poate fi luată docit de un german și un german deajuna de pedant! In realitate italiana este italiană, și latina este latină, și un anumit termen decisiv în această evoluție putem totuși fixa. Deoarece, în realitate, din momentul în care observăm disparița oricărei urme de declinare putem afirma, cu siguranță că spunem adevărul, că a dispărut și latina. Numai că acest proces evolutiv durează destul de mult timp în Italia și chiar cînd latina nu mai apare decît ca limbă scrisă, nu putem zice că există o limbă Italiană, în înțelesul, în care întrebuințăm astăzi această expresie. Pănă în timpurile lui Petrarca (și chiar și după, în timpul întregului period al umanismului, în care au o puternică tentativă de întoarcere la latină, nu numai ca la o limbă literară mai proprie,, ci chiar ca limbă epistolară) nu se vorbește de Italiană, ci de limba vulgară, adică limba poporului, ceva foarte asemănător cu dialectul, în care din principiu nu se scria (nici nu era permis să se scrie) nimic literar, ci numai scrisorile familiare, socotelile negustorilor și vre-o amintire a evenimentelor contimporane scrise pentru întrebuințare proprie, personală în paginile albe de la începutul și sfîrșitul registrelor de debit și credit ale acelor cinstiți negustori florentini, cari, fără să vrea și fără să viseze măcar că fac literatură, fură primii cronicari și istorici ai Italiei. E același fenomen care se verifică azi cu dialectele. Și azi un piemontes, genoves, un bolones sau un sicilian, puțin învățați, preferă să scrie într’o italiană plină de greșeli și cu nici un chip nu s’ar înjosi să scrie în dialectul lor, de care se rușinează ca de o îmbrăcăminte de casă prea intimă, cu care nu este o faptă demnă de persoană bine crescută să te presinți în public. Dar aceasta nu se verifică numai pentru dialectele destul de depărtate ale limbei literare ca acelea pe care le-am luat ca exemplu. Un prieten al meu și camarad de studii, profesor la un liceu din Florența, îmi povestea «K «lustrând pe micii săi elevi din clasa întîia gimnasială că nu se exprimă în composițiile lor italienești în forma frumoasă a dialectului lor florentin vorbit, cu mult mai fin, mai elegant, mai nuanțat și mai viu decît limba literară neîndemînatică, pe care se sforțau s’o întrebuințeze în compunerile lor școlare, copiii răspunseră în cor, mirați și aproape scandalizați de observația pe care o considerau nedreaptă, sau cel puțin destul de curioasă: „Dar noi trebue să scrim în italienește, nu în dialect/" Ceia ce arată că și în Toscana și la Florența care reprezintă centrul literar al Italiei, la Florența unde toți Italienii se duc să învețe cea mai curată și cea mai vie floare a limbei italiene, la Florența unde Alexandru Manzoni se ducea să spele în Arno minunatele petice din Promessi Sposi, în Toscana și la Florența, Toscanii și Florentinii au conștiința că vorbesc un dialect ,în care nu este permis să te exprimi atunci cînd trebuie să vorbești și să scrii în limba literară. Pînă în timpul lui Dante tot ceia ce s’a scris mai important s’a scris în latinește și Dante însuși numește limba latină limba noastră și întrebuințează latina ca adjectiv în înțeles de ușor, iar gramatica antonomasă cu înțelesul de gramatica latina, opusă lui vulgare înțeles ca limbă populară neregulată încă de legi fixe. Marele răsvrătit a fost deci Dante, care și-a permis să scrie în limba vulgară, acea uriașă capod’operă a sa care este Comedia, dînd naștere scandalului pedanților din timpul său. Desigur este o mare inexactitate aceia ce și astăzi repetă unii istorici străini ai literaturii italiene că Dante a fost creatorul limbii italiene, care ar fi ieșit frumoasă și înarmată din creerul său, ca Minerva din creerul lui Jupiter; căci, când a scris Dante Comedia, deja de un secol limba italiană era întrebuințată ca limba literară a poeților din școala siciliana (și acum după cercetările lui De Bartholomacis și lui Levi trebuie să admitem că a fost întrebuințată și de o școală poetică septentrională, contemporană dacă nu anterioară celei siciliane). i"""V (Tam ma)