Neamul Românesc, aprilie 1922 (Anul 17, nr. 72-95)
1922-04-02 / nr. 73
■"f Cuvinte profetice La tribuna Camerei între cele două discursuri obligatorii, unul pentru și altul contra falsificării alegerilor, s’au rostit cuvinte care nu pot fi trecute cu vederea, oricît le-ar fi acoperit necuvîntătorii d-lui Bratianu. Acel care vorbia e unul din cei mai mari scriitori pe cari i-au avut Romînii. Dar cum se putea cere bieților oameni puși pe lista jandarmului să știe rolul pe care l-a avut în desvoltarea literaturii și a vieții morale romănești de peste munți Ioan Agîrbiceanu, a cărui situație ca preot singură ar fi ajuns ca să-i asigure respectul? Totuși el a fost, în genere, ascultat. Atît de convingătoare erau în simplicitatea lor argumentele, atît de cald era cuvîntul sincer, atîta credință respiră din fiecare frasă ! Părintele Agîrbiceanu a vorbit de frăția firească a claselor adevărate din poporul românesc și de ura pe care a adus-o numai sistemul de brutalitate care a fost importat de dincoace și a găsit dincolo călduroși aderenți. Și pe acest sistem l-a înfierat în cuvinte care sunau ca un blăstăm. Asupra capetelor păcătoase a trecut atunci, nu cuvîntul unui om, ci puterea pedepsitoare a generațiilor oneste care vorbiau prin gura marelui scriitor, devenit un puternic orator prin dreptatea strălucită a causei sale. N. IORGA Mitlett . Recunoscîndu-se necesitatea de a fi împroprietăriți sătenii fără pămînt suficient, s’au alcătuit — din 1918 și până azi — decrete-legi, proiecte de legi și s’au votat chiar legi în acest sens. Cum chestiunea nu este încă definitiv tranșată, discuțiile — nu în privința principiului exproprierii în sine, care este definitiv cîștigat, cît în privința modalităților de înfăptuire — mai pot continua pentru o mai complectă lămurire, și de aceia persistă observațiile ce urmează. Indiferent supt ce expresie literară, „utilitate națională“, „utilitate socială și de Stat“, principiul exproprierii stabilit urmăria un scop bine definit, acela de a împroprietări teranii cari n’aveau suficient pămînt de hrană, sau cari n’aveau de loc pămînt. Pentru a se ajunge aici, s’au expropriat în întregime bunurile de mină moartă și într’o anumită proporție proprietățile particulare. Călăuza ce trebuia avută în vedere pentru stabilirea quantumului de expropriat, era, desigur, utilitatea socială și într’o anumită măură ea a fot urmărită. Intăiu trebuia stabilit un minimum de acordat celor fără pămînt — foarte relativ, deoarece unei familii numeroase, care are și mai multe trebuințe și mai multă posibilitate de a lucra, avînd mai multe brate, îi trebuie mai mult decît unei familii mai puțin numeroase —, și apoi cît trebuie trecut din proprietatea mare la proprietatea mică, pentru ca fiecare sătean să devie proprietarul acelui minimum stabilit. In al doilea rînd trebuia stabilită modalitatea practică prin care fiecare teran lipsit de pămînt să devie nu proprietar virtual, ci stăpîn de fapt, și cît de repede, al pămîntului expropriat. Pentru cea dintăiu situație sau luat măsurile necesare, pentru cea de-a doua, deși s’au luat, ele nu sunt conform cu punctul de plecare, utilitatea socială, care trebuie să rămînă farul călăuzitor pentru tot complexul măsurilor în legătură cu exproprierea, și 36 î nu numai pentru stabilirea principiului. Așa s’a hotărît — vorbesc și de decretele din 1918, și de proiectul Mihalache, și de legea votată mai pe urmă — să se exproprieze o cotă-parte din toate proprietățile ce trec de 100 h. a., pentru a se ajunge la o sumă fixă de h. a. expropriate, după părerea liberalilor și averescanilor, și tot ce trece de 100 h. a. — cu anume excepții —, după proiectul d-lui Mihalache. Și într’un cas, și — mai ales — în cel de al doilea, se ajunge la un număr de hectare suficient pentru satisfacerea trebuințelor minime ale sătenilor fără pămînt — pe hîrtie. In realitate, un prea însemnat număr de săteni posedă numai un drept de împroprietărire, fără să stăpînească și în fapt pămîntul. Aceasta pentru că nu s’au făcut și nu se pot face coafisări. Motivele sunt ușor de găsit: greutatea terenului de a se deslipi de locul unde s’a născut, stă în prim loc , urmează lotul prea mic la depărtare mare, care nu-1 atrage, transportul costisitor, scumperea materialelor de construcție, lipsa de meșteri și de brațe care să-l ajute la construcție, inventariu agricol necomplect sau cu totul lipsă, așa că nu s’ar putea apuca de lucru, obținerea cu greu și tîrzîelnic al ajutorului Statului, lipsa de încredere și de conducători, îndrumători — și cîte altele. Și lemnăria, și fierăria, și mina de lucru, și transportul sunt exorbitant de scumpe, așa că nu-și poate clădi ușor și repede adăpost pentru el și vite, încredere în ajutorul Statului nu are, iar exemplul pe care îl are în față — și pe care îl repetă de cîte ori are ocasie — este că, pe cînd se permite specularea lui cu tot ce-i trebuie, cînd el produce la rîndul lui grîne i se aplică prețul maximal (presupunînd că ar putea fi asigurat că a scăpat de rechișitii...). Rezultatul este că, neplăcîndu-se de la utilitatea socială reală, de la nevoia reală și posibilitatea de satisfacere imediată, multe din calculele făcute pe hîrtie sunt și artificiale și arbitrare. Sunt artificiale,a întăiu, pentru că — avînd motive să nu se deplaseze, sau neavînd alte mijloace de constrîngere decît să nu li se dea pămînt — rămîn săteni fără pămînt, și încă lăsați la disposiția proprietarilor, cari vor fi cu atît mai pretențioși, cu cît au mai puțin pămînt rămas după expropriere, iar teranii cu atît mai puțin apărați, cu cît din vina lor, că n’au plecat, nu au pămîntul necesar , al doilea, fiindcă rămîne și pămînt, care a ieșit din stăpînirea vechiului proprietar trecînd la Stat, fără să aibă coloniști pe el și prin urmare, în marea majoritate a cașurilor, fără să fie lucrat. Deci e o anomalie, care, chiar de n’ar fi definitivă, dar va dura suficient și va prejudicia, cum și prejudiciază producția generală tocmai acum cînd avem mai multă nevoie pentru ne refacem că pe de o parte mai există terani neîmproprietăriți efectiv și vor mai exista multă vreme, pe de alta proprietarii nu se mai interesează de pămîntul ce a fost expropriat (din lipsă de capital, pentru că și-au micșorat inventariul agricol, pentru că nu mai au teranii la îndemînă, ei fiind în parte satisfăcuți), și, în sfîrșit, Statul nedevîne proprietar neregulat, plătind dobînzi și costisitoare cheltuieli de administrație fără posibilitatea de exploatare, după ce fusese expropriat de proprietățile pe care le avuse și care erau în condiții de a putea produce. Pascu N. Stanciu (Va urma) linia Stain Rîndurile adînc mișcătoare de zilele trecute ale d-lui profesor N. Iorga au amintit din nou cine a fost și ce a făcut aceia care de mult își luase locul printre jertfele cele mai curate aduse unii ei celei mari. Pentru cei cari au cunoscut-o bine e o datorie să spuie, cu toată emoția care îi covîrșește, mai mult decît s’a spus. Era o ființă cu totul excepțională. O minte și un suflet armonisate strălucit în puțin obișnuita lor superioritate, își formase o foarte solidă cultură întinsă pe care prea putini din cei ce se pretind intelectuali o au. In specialitatea sa — cu toată boala grea și îndelungată nu mai avea decît un examen de trecut — se distinsese între toate seriile care în ultimii cincisprezece ani au urmat în București Științele Naturale atît prin felul în care-și aduna cunoștințele științifice cît și prin cel în care știa să și le expună. Examenele pe care le-a dat și de care ea niciodată nu era mulțămită erau strălucite și au rămas în amintirea tuturor celor cari au asistat la ele. O interesa de aproape orice mișcare culturală, orice manifestație nobilă a minții omenești — și pe toate le urmăria cu o deosebită putere de pătrundere. Rareori am întîlnit un suflet mai iertător pentru tot ce vedea petrecîndu-se în juru i și aceasta, evident, din motive cu totul deosebite de lașitatea „independenților“ cari nu au putința și nu au curajul de a avea o atitudine hotărîtă de aprobare sau condamnare a faptelor semenilor lor, o largă înțelegere a sufletului omenesc o ridica mai presus de lumea căreia era parcă ursită să-i rămînă totdeauna superioară. După multe stăruinți ale mele mi-a povestit foarte pe scurt acum trei ani în ce împrejurări a fost arestată în 1918. Manifestele — pe care spunea că nu le redactase ea, ci numai se răspîndea — fuseseră în sfîrșit găsite la un cercetaș căruia i le dăduse în urma stăruințelor lui și după ce se convinsese că e un copil de inimă. L-au prins însă și l- au arestat. Negreșit, primul lucru pe care a vrut să-l afle poliția nemțească a fost: cine îi dăduse manifestele. El nu a spus: Au fost zădarnice toate stăruisitele și amenințările. Atunci l-au dus la un înalt funcționar român din poliția românească, pus de Mackensen în numele lui Wilhelm al II- lea pe care îl însoțise în călătoriile lui triumfale pe aici. Singur cu cercetașul, acesta i-a cerut copilului să-i spuie lui cine i le-a dat, făgăduindu-i categoric că nimeni nu o să mai afle și că nu are să se întîmple nimic acelui care i le-a dat. In aceste împrejurări, copilul, încrezător în cuvîntul „distinsului“ personaj, a spus. A doua zi poliția nemțească o arestă. Mi-a povestit lucrul acesta căutînd să treacă repede de tot la altceva — și nu a avut un singur cuvînt de desgust sau de osîndă pentru vinovat. Azi, cînd ea nu mai este, putem spune cuvîntul acesta noi, cari vrem să fim mult mai puțin iertători decît aceia care trăia deasupra lumii. După ce a fost liberată din închisoare — fusese și internată la Hurez, mi se pare, unde la început nu i se îngăduise să-și dea nici măcar așternut de pat și saltea de acasă — nu a avut decît un gînd : să treacă în Moldova. Și cînd a isbutit, s’a simțit fericită. Acolo, cel puțin, nu era decît guvern pus de dușman , pe acesta însă îl vedea mult mai rar și era mult mai puțin obrasnic decît între slugile lui care îl înconjurau la București și-i dădeau banchete. Azi, și de o săptămînă, nu mai știe nimic din toate acestea. E liniștită și încă odată— pentru ultima oară — i-a iertat pe toți cei ce nu pot avea iertare. A rămas numai în gîndul nostru , un simbol al superiorității sufletești, un simbol al jertfei care nu-și măsoară chinurile, un simbol al mustrării care totuși nu vrea să ne mustre pentru toate scăderile și greșelile noastre, — lumina cea mai limpede a nobleței omenești. P. P. S. Buletinul extern Unul din resultatele cele mai Însemnate ale întrevederii de la Downing Street dintre Lloyd George și Schauzer este acordarea unui rol mai important națiunilor mici. La propunerea de armistițiu a Conferinției miniștrilor de Externe Guvernul grecesc a răspuns favorabil, făcînd totuși reserve; iar Guvernul din Angora nu a răspuns încă. In Senatul francez ministrul de Finanțe Lasteynne a declarat că Germania va trebui să contracteze un mare împrumut pentru plata reparațiilor și Poincaré a complectat spunînd că Franța nu mai poate reduce creanța asupra Germaniei. Ca o consecință a unirii districtului Vilna cu Polonia, dieta vilneiană a fost disolvată. Millerand, președintele Republicei franceze a părăsit Parisul pentru a inspecta regiunile din Africa de Nord. In Camera Comunelor subsecretarul de Stat de la Externe a declarat că Anglia nu va participa la plata apanajului familiei fostului împărat Carol. Cine plătește? Guvernul a oferit într’una din serile trecute un ceai — „foarte bogat servit“— „parlamentarilor" pe cari și-a numit ca să facă slujbă de figuranți și mameluci în „Constituantă“. Se vede că au nevoie de mijloace de susținere a „moralului“ tot atît cît și de instructe mereu repetate — ca să le înțeleagă — pentru a-și putea manifesta cît mai disciplinat și cu aparențe de mai multă, inteligentă mamelucismul. Probabil că li s’au dat și lecții de cum trebuie să se ridice în picioare, de cîte ori e vorba de „omul providențial“. Toate bune și firești odată ce e vorba de un „Parlament“ cu nimic mai prejos de cel averescan. Insă e o întrebare: Cine plătește ceaiul „foarte bogat servit“ — în folosul marelui partid ? Marele partid — sau noi, contribuabilii din era economiilor și a sacrificiilor (în ce ne privește), din era consolidării (în ce privește partidul intrat și el la rînd, după cel averescan, în această mănoasă eră) ? A. Al 0 nelămurire Știam la Iași, în 1918, pe un domn Ianculescu, absolvent al școalei de agricultură de la Herăstrău, prin care trecuse cu o faimă neinvidiată de niciunul din cîți au trecut pe acolo. Mai știam că același domn fusese arestat, că pe urmă fusese pus supt supraveghere polițienească — nu de marghilomaniști pentru... ideile lui politicei! primejdioase stăpînilor marghilomaniștilor, ci, dacă nu ne înșelăm chiar supt guvernul liberal sau supt cel averescan de atunci, apoi fusese liberat și cercetarea judecătorească oprită. Și mai știam, în sfîrșit, că acest domn era din Romanați. Acum, în „Constituantă“, unul din „representanții națiunei“ trimes de guvern în numele județului Romanați, e un domn Ianculescu. Să fie același ? Și, dacă e același, nu ni s’ar putea spune pentru ce anume fusese pus In urmărire și arestat la Iași în 1918 ? Lămurirea se impune pentru a nu fi siliți să bănuim onorabilitatea „deputaților“ pe cari i-a „ales“ guvernul în numele nostru. A. Desvoltarea poesiei lirice italiene de la originile ei până la Dante OI0VÜ89 V va prof. Universitar Lecții ținute la Universitatea din București Aici sîntem chiar în camera care a fost martoră la atîta fericire și e Julieta însăși care cîntă și care plînge. O Julietă mai puțin sentimentală, mai puțin naivă, dar nu mai puțin pasionată decît eroina renumitei drame. O Julieta care se gîndește la onoarea sa, la pericolele pe care le-ar putea suferi iubitul dacă ar mai zăbovi încă în castel (sau mai verosimil, deoarece sîntem în Italia Comunelor libere și nu în Provența feudală a cavalerilor, în casa burgheză a unuia dintre acei negustori, care, care zice Dante, lăsau „soțiile în patul părăsit“ ca să se ducă să facă bani în Franța). O Julietă care s’a și sculat, a pregătit toate lucrurile pentru călătoria iubitului, o bună gospodjină, vinovată dar pasionată, afectuoasă, geloasă de onoarea sa și care fură o oră din dragoste pentru a pregăti lucrurile necesare iubitului care peste puțin va trebui să pornească la drum. Este alba, italiană prin excelență, mai puțin rafinată și cavalerească, dar mai omenească și mai pasionată în coloritul ei burghes, decît cele din Franța și din Provența. Cîntecul prietenului credincios afară din castel, ne interesează numai întrucît fantasia noastră ne transportă în interiorul lui unde, într’un mister poetic, cei doi amanți uită lumea și nu vor să fie readuși la realitate, și de aceia urăsc zorile, lumina zilei care alungă dragile năluciri și iluziunea plăcută a visului lor, urăsc cîntecul ciocîrliei, și urăsc chiar și glasul anunțător al prietenului care veghiază, în frig, pentru siguranța și bucuria iubirei lor. Toate acestea sînt fără îndoială poetice, și sînt poetice tocmai pentru că nu sînt spuse, pentru că sîntem în afară din castel și putem să ne închipuim după placul nostru scena care se desvoltă înăuntru. Dar această scenă e o scenă mută așa că cei doi protagonști sînt lipsiți cu totul de umanitate și de individuaalitate.E vorba de o sugestie estetică, de o amăgire a poetului, de o rafinerie poetică, prin care tocmai ceiace ne-ar interesa mai mult, nu e sugerat, dar nu nu e car. Toată umanitatea e concentrată în prietenul care veghiază și așteaptă. Și toată poeta consistă în vagul, în nedeterminatul, în misterul celor ce se întîmplă în acea odaie, în timp ce afară stelele încep să îngălbenească și printre arborii grădinii, păsărelele încep să meargă în căutarea zilei pe care o presimt aproape, după cum spune în mod delicat Quiraut de Bornelli. E artă nordică. Misterioasă, vagă, tulburătoare, vaporoasă, fără linii precise, mai mult sugestie de artă decit arta adevărată, dacă arta este realizarea (imitarea în linii precise, armonice supuse simțurilor) unei intuiții abstracte. Desigur, întrucît exprimă în mod vaporos o stare sufletească vaporoasă și ea, făcută din aspirație vagă și nu bine definită e tot artă și ea și nouă modernilor ne place. Dar la soarele Sudului ceata se pierde, umbrele nu satisfac fantasia se obosește în sfori"i se vedea în umbră. Noi vrem să auzim strigătul de pasiune al visului de dragoste ce se pierde. Și iată pe acel mare artist care e Guiraut de Bornelli care, cel dintâi, își dă seama că numai cîntecul prietenului care veghiază nu poate să satisfacă. Iată că acelui cîntec, cu o îndrăsneală nouă, îi răspunde din’năuntru castelului, strigătul neîngăduitor al iubitului în culmea bucuriei, care într’o exasperare de fericre declară nu îi pasă nici de gelos nici de zori, avînd în vedere că are în brațe pe femeia sa. Rică un pas și în capodopera lui Shakespeare blinda Julietă va căuta să amăgească pe Romeo asigurîndu-l că nu a cîntat ciocîrlia ci numai privighetoarea a lăsat să se audă printre frunzele arborilor din grădină plînsul ei nocturn și fermecător. Femeia a vorbit și a vorbit într’un limbagiu veșnic, care este acela al marilor poeți ai omenirei. Dar o altă femeie vorbise înaintea Julietei. Femeia din plăcuta și vechea alba italiană din secolul XIII. Și nu putină este lauda anonimului poet din sec. XIII că a creat pe această înaintașe, pe aceasta blindă surioară a Julietei și că a creat-o atît de pasionată, atît de omenescă că și lui Shakespeare i-ar fi plăcut dacă ar fi cunoscut-o pe cînd ea dormea încă, ca o gingașe floare mirositoare printre pergamentele prăfuite ale Memorialelor bolerrese! (Va urma)