Neamul Românesc, aprilie 1922 (Anul 17, nr. 72-95)

1922-04-02 / nr. 73

■"f Cuvinte profetice La tribuna Camerei între cele două discur­suri obligatorii, unul pentru și altul contra falsificării alegerilor, s’au rostit cuvinte care nu pot fi trecute cu vederea, oricît le-ar fi acoperit necuvîntătorii d-lui Bra­­tianu. Acel care vorbi­a e unul din cei mai mari scriitori pe cari i-au a­­vut Romînii. Dar cum se putea cere bieților oameni puși pe lista jan­darmului să știe rolul pe care l-a avut în des­­voltarea literaturii și a vieții morale romănești de peste munți Ioan A­­gîrbiceanu, a cărui si­tuație ca preot singură ar fi ajuns ca să-i asi­gure respectul? Totuși el a fost, în ge­nere, ascultat. Atît de convingătoare erau în simplicitatea lor argu­mentele, atît de cald era cuvîntul sincer, atîta cre­dință respiră din fiecare frasă ! Părintele Agîrbi­­ceanu a vorbit de frăția firească a claselor ade­vărate din poporul româ­nesc și de ura pe care a adus-o numai sistemul de brutalitate care a fost importat de dincoace și a găsit dincolo călduroși aderenți. Și pe acest sis­tem l-a înfierat în cu­vinte care sunau ca un blăstăm. Asupra capetelor pă­cătoase a trecut atunci, nu cuvîntul unui om, ci puterea pedepsitoare a generațiilor oneste care vorbiau prin gura ma­relui scriitor, devenit un puternic orator prin drep­tatea strălucită a causei sale. N. IORGA M­itlett . Recunoscîndu-se necesita­tea de a fi împroprietăriți să­tenii fără pămînt suficient, s’au alcătuit — din 1918 și până azi — decrete-legi, pro­iecte de legi și s’au votat chiar legi în acest sens. Cum chestiunea nu este încă defi­nitiv tranșată, discuțiile — nu în privința principiului expro­prierii în sine, care este de­finitiv cîștigat, cît în privința modalităților de înfăptuire — mai pot continua pentru o mai complectă lămurire, și de aceia persistă observațiile ce urmează. Indiferent supt ce expresie literară, „utilitate națională“, „utilitate socială și de Stat“, principiul exproprierii stabi­lit urmăria un scop bine defi­nit, acela de a împroprietări teranii cari n’aveau suficient pămînt de hrană, sau cari n’a­veau de loc pămînt. Pentru a se ajunge aici, s’au expro­priat în întregime bunurile de mină moartă și într’o anumită proporție proprietățile particu­lare. Călăuza ce trebuia avută în vedere pentru stabilirea quan­­tumului de expropriat, era, de­sigur, utilitatea socială și într’o anumită măură ea a fot urmărită. Intăiu trebuia stabilit un minimum de acordat celor fă­ră pămînt — foarte relativ, de­oare­ce unei familii numeroa­se, care are și mai multe trebuințe și mai multă posibi­litate de a lucra, avînd mai multe brate, îi trebuie mai mult decît unei familii mai puțin numeroase —, și apoi cît trebuie trecut din proprie­tatea mare la proprietatea mică, pentru ca fiecare să­tean să devie proprietarul a­­celui minimum stabilit. In al doilea rînd trebuia sta­bilită modalitatea practică prin care fiecare teran lipsit de pămînt să devie nu pro­prietar virtual, ci stăpîn de fapt, și cît de repede, al pă­­mîntului expropriat. Pentru cea dintăiu situație sau luat măsurile necesare, pentru cea de-a doua, deși s’au luat, ele nu sunt conform cu punctul de plecare, utilita­tea socială, care trebuie să rămînă farul călăuzitor pentru tot complexul măsurilor în legătură cu exproprierea, și 36 î nu numai pentru stabilirea principiului. Așa s’a hotărît — vorbesc și de decretele din 1918, și de proiectul Mihalache, și de legea votată mai pe urmă — să se exproprieze o cotă-par­­te din toate proprietățile ce trec de 100 h. a., pentru a se ajunge la o sumă fixă de h. a. expropriate, după părerea li­beralilor și averescanilor, și tot ce trece de 100 h. a. — cu anume excepții —, după pro­iectul d-lui Mihalache. Și în­tr’un cas, și — mai ales — în cel de al doilea, se ajunge la un număr de hectare suficient pentru satisfacerea trebuințe­lor minime ale sătenilor fără pămînt — pe hîrtie. In realitate, un prea însem­nat număr de săteni posedă numai un drept de împroprie­tărire, fără să stăpînească și în fapt pămîntul. Aceasta pentru că nu s’au făcut și nu s­e pot face coafisări. Motivele sunt ușor de găsit: greutatea terenului de a se deslipi de locul unde s’a năs­cut, stă în prim loc , urmează lotul prea mic la depărtare mare, care nu-1 atrage, trans­portul costisitor, scumperea materialelor de construcție, lipsa de meșteri și de brațe care să-l ajute la construcție, inventariu agricol necomplect sau cu totul lipsă, așa că nu s’ar putea apuca de lucru, ob­ținerea cu greu­­ și tîrzîelnic al ajutorului Statului, lipsa de încredere și de conducători, îndrumători — și cîte altele. Și lemnăria, și fierăria, și mi­na de lucru, și transportul sunt exorbitant de scumpe, așa că nu-și poate clădi ușor și repede adăpost pentru el și vite, încredere în ajutorul Statului nu are, iar exemplul pe care îl are în față — și pe care îl repetă de cîte ori are ocasie — este că, pe cînd se permite specularea lui cu tot ce-i trebuie, cînd el produce la rîndul lui grîne i se aplică prețul maximal (presupunînd că ar putea fi asigurat că a scăpat de rechișitii...). Rezultatul­ este că, neplăcîn­­du-se de la utilitatea socială reală, de la nevoia reală și posibilitatea de satisfacere i­­mediată, multe din calculele făcute pe hîrtie sunt și arti­ficiale și arbitrare. Sunt artificiale,a întăiu, pen­tru că — avînd motive să nu se deplaseze, sau neavînd alte mijloace de constrîngere de­cît să nu li se dea pămînt — rămîn săteni fără pămînt, și încă lăsați la disposiția pro­prietarilor, cari vor fi cu atît mai pretențioși, cu cît au mai puțin pămînt rămas după ex­propriere, iar teranii cu atît mai puțin apărați, cu cît din vina lor, că n’au plecat, nu au pămîntul necesar , al doilea, fiindcă rămîne și pămînt, care a ieșit din stăpînirea vechiului proprietar trecînd la Stat, fără să aibă coloniști pe el și prin urmare, în marea majori­tate a cașurilor, fără să fie lucrat. Deci e o anomalie, care, chiar de n’ar fi definitivă, dar va dura suficient și va prejudicia, cum și prejudiciază producția generală tocmai a­­cum cînd avem mai multă nevoie pentru ne reface­m că pe de o parte mai­ există terani neîmproprietăriți efec­tiv și vor mai exista multă vreme, pe de alta proprietarii nu se mai interesează de pă­mîntul ce a fost expropriat (din lipsă de capital, pentru că și-au micșorat inventariul agricol, pentru că nu mai au teranii la îndemînă, ei fiind în parte satisfăcuți), și, în sfîrșit, Statul nedevîne proprietar ne­regulat, plătind dobînzi și cos­tisitoare cheltuieli de adminis­trație fără posibilitatea de exploatare, după ce fusese expropriat de proprietățile pe care le avuse și care erau în condiții de a putea produce. Pascu N. Stanciu (Va urma) linia Stain Rîndurile adînc mișcătoare de zilele trecute ale d-lui pro­fesor N. Iorga au amintit din nou cine a fost și ce a făcut aceia care de mult își luase locul printre jertfele cele mai curate aduse unii ei celei mari. Pentru cei cari au cunoscu­t-o bine e o datorie să spuie, cu toată emoția care îi covîr­­șește, m­ai mult de­cît s’a spus. Era o ființă cu totul excep­țională. O minte și un suflet arm­onisate strălucit în puțin obișnuita lor superioritate, își formase o foarte solidă cultură întinsă pe care prea putini din cei ce se pretind intelectuali o au. In speciali­tatea sa — cu toată boala grea și îndelungată nu mai a­­vea de­cît un examen de tre­cut — se distinsese între toate seriile care în ultimii cinci­sprezece ani au urmat în Bu­curești Științele Naturale atît prin felul în care-și aduna cu­noștințele științifice cît și prin cel în care știa să și le expu­nă. Examenele pe care le-a dat și de care ea niciodată nu era mulțămită erau strălucite și au rămas în amintirea tu­turor celor cari au asistat la ele. O interesa de aproape orice mișcare culturală, orice mani­festație nobilă a minții ome­nești — și pe toate le urmăria cu o deosebită putere de pă­trundere. Rareori am întîlnit un su­flet mai iertător pentru tot ce vedea petrecîndu-se în juru­ i și aceasta, evident, din moti­ve cu totul deosebite de lași­tatea „independenților“ cari nu au putința și nu au curajul de a avea o atitudine hotărî­tă de aprobare sau condam­nare a faptelor semenilor lor, o largă înțelegere a sufletului omenesc o ridica mai presus de lumea căreia era parcă ursită să-i rămînă totdeauna superioară. După multe stăruinți ale mele mi-a povestit foarte pe scurt acum trei ani în ce îm­prejurări a fost arestată în 1918. Manifestele — pe care spu­nea că nu le redactase ea, ci numai se răspîndea — fusese­ră în sfîrșit găsite la un cer­­cetaș căruia i le dăduse în urma stăruințelor lui și după ce se convinsese că e un copil de inimă. L-au prins însă și l- au arestat. Negreșit, primul lucru pe care a vrut să-l afle poliția nemțească a fost: cine îi dăduse manifestele. El nu a spus: Au fost zădarnice toate stăru­isitele și amenințările. Atunci l-au dus la un î­nalt funcționar român din poliția românească, pus de Macken­sen în numele lui Wilhelm al II- lea pe care îl însoțise în călătoriile lui triumfale pe aici. Singur cu cercetașul, a­­cesta i-a cerut copilului să-i spuie lui cine i le-a dat, făgă­­duindu-i categoric că nimeni nu o să mai afle și că nu are să se întîmple nimic acelui care i le-a dat. In aceste îm­prejurări, copilul, încrezător în cuvîntul „distinsului“ per­sonaj, a spus. A doua zi poli­ția nemțească o arestă. Mi-a povestit lucrul acesta căutînd să treacă repede de tot la altceva — și nu a avut un singur cuvînt de desgust sau de osîndă pentru vinovat. Azi, cînd ea nu mai este, putem spune cuvîntul acesta noi, cari vrem să fim mult mai puțin iertători de­cît aceia care trăia deasupra lumii. După ce a fost liberată din închisoare — fusese și inter­nată la Hurez, mi se pare, unde la început nu i se îngă­duise să-și dea nici măcar aș­ternut de pat și saltea de a­­casă — nu a avut de­cît un gînd : să treacă în Moldova. Și cînd a isbutit, s’a simțit fe­ricită. Acolo, cel puțin, nu era de­cît guvern pus de duș­man , pe acesta însă îl vedea mult mai rar și era­ mult mai puțin obrasnic de­cît între slugile lui care îl înconjurau la București și-i dădeau ban­chete. Azi, și de o săptămînă, nu mai știe nimic din toate aces­tea. E liniștită și încă odată— pentru ultima oară — i-a ier­tat pe toți cei ce nu pot avea iertare. A rămas numai în gîndul nostru , un simbol al superio­rității sufletești, un simbol al jertfei care nu-și măsoară chi­nurile, un simbol al mustrării care totuși nu vrea să ne mustre pentru toate scăderile și greșelile noastre, — lumina cea mai limpede a nobleței omenești. P. P. S. Buletinul extern Unul din resultatele cele mai Însemnate ale întrevederii de la Downing Street dintre Lloyd George și Schauzer este acordarea unui rol mai important națiunilor mici. La propunerea de armistițiu a Conferinției miniștrilor de Externe Guvernul grecesc a răs­puns favorabil, făcînd totuși reserve; iar Guvernul din Angora nu a răspuns încă. In Senatul francez ministrul de Finanțe Las­­teynne a declarat că Germania va trebui să contracteze un mare împrumut pentru plata repa­rațiilor și Poincaré a complectat spunînd că Franța nu mai poate reduce creanța asupra Germaniei. Ca o consecință a unirii districtului Vilna cu Polonia, dieta vilneiană a fost disolvată. Millerand, președintele Republicei franceze a părăsit Parisul pentru a inspecta regiunile din Africa de Nord. In Camera Comunelor subsecretarul de Stat de la Externe a declarat că Anglia nu va par­ticipa la plata apanajului familiei fostului împărat Carol. Cine plătește? Guvernul a oferit într’una din serile trecute un ceai — „foarte bogat servit“­­— „par­lamentarilor" pe cari și-a nu­mit ca să facă slujbă de figu­ranți și mameluci în „Consti­tuantă“. Se vede că au nevoie de mijloace de susținere a „mo­ralului“ tot atît cît și de ins­tructe mereu repetate — ca să le înțeleagă­ — pentru a-și putea manifesta cît mai disciplinat și cu aparențe de mai multă­, inteligentă ma­­melucismul. Probabil că li s’au dat și lecții de cum tre­buie să se ridice în picioare, de cîte ori e vorba de „omul providențial“. Toate bune și firești odată ce e vorba de un „Parlament“ cu nimic mai prejos de cel averescan. Insă e o întrebare: Cine plătește ceaiul „foarte bogat servit“ — în folosul ma­relui partid ? Marele partid — sau noi, contribuabilii din era economiilor și a sacrificiilor (în ce ne privește), din era consolidării (în ce privește partidul intrat și el la rînd, după cel averescan, în această mănoasă eră) ? A. Al 0 nelămurire Știam la Iași, în 1918, pe un domn Ianculescu, absolvent al școalei de agricultură de la Herăstrău, prin care trecuse cu o faimă neinvidiată de ni­­ciunul din cîți au trecut pe a­­colo. Mai știam că același domn fusese arestat, că pe urmă fusese pus supt supra­veghere polițienească — nu de marghilomaniști pentru... ideile lui politicei!­ primej­dioase stăpînilor marghiloma­­niștilor, ci, dacă nu ne înșelăm chiar supt guvernul liberal sau supt cel averescan de atunci, apoi fusese liberat și cerce­tarea judecătorească oprită. Și mai știam, în sfîrșit, că a­­cest domn era din Romanați. Acum, în „Constituantă“, unul din „representanții nați­­unei“ trimes de guvern în numele județului Romanați, e un domn Ianculescu. Să fie același ? Și, dacă e același, nu ni s’ar putea spu­ne pentru ce anume fusese pus In urmărire și arestat la Iași în 1918 ? Lămurirea se impune pentru a nu fi siliți să bănuim onora­bilitatea „deputaților“ pe cari i-a „ales“ guvernul în numele nostru. A. Desvoltarea poesiei lirice italiene de la originile ei până la Dante OI0VÜ89 V va prof. Universitar Lecții ținute la Universitatea din București Aici sîntem chiar în came­ra care a fost martoră la atîta fericire și e Julieta însăși care cîntă și care plînge. O Julietă mai puțin sentimenta­lă, mai puțin naivă, dar nu mai puțin pasionată decît ero­ina renumitei drame. O Julie­ta care se gîndește la onoarea sa, la pericolele pe care le-ar putea suferi iubitul dacă ar mai zăbovi încă în castel (sau mai verosimil, deoarece sîn­tem în Italia Comunelor libe­re și nu în Provența feudală a cavalerilor, în casa burgheză a unuia dintre acei negustori, care, care zice Dante, lăsau „soțiile în patul părăsit“ ca să se ducă să facă bani în Franța). O Julietă care s’a și sculat, a pregătit toate lucru­rile pentru călătoria iubitului, o bună gospodjină, vinovată dar pasionată, afectuoasă, ge­loasă de onoarea sa și care fură o oră din dragoste pen­tru a pregăti lucrurile nece­sare iubitului care peste puțin va trebui să pornească la drum. Este alba, italiană prin excelență, mai puțin rafinată și cavalerească, dar mai ome­nească și mai pasionată în coloritul ei burgh­es, decît cele din Franța și din Provența. Cîntecul prietenului credin­cios afară din castel, ne inte­resează numai întrucît fanta­sia noastră ne transportă în interiorul lui unde, într’un mister poetic, cei doi amanți uită lumea și nu vor să fie readuși la realitate, și de a­­ceia urăsc zorile, lumina zilei care alungă dragile năluciri și iluziunea plăcută a visului lor, urăsc cîntecul ciocîrliei, și urăsc chiar și glasul anun­țător al prietenului care ve­ghiază, în frig, pentru sigu­ranța și bucuria iubirei lor. Toate acestea sînt fără îndo­ială poetice, și sînt poetice tocmai pentru că nu sînt spu­se, pentru că sîntem în afară din castel și putem să ne în­chipuim după placul nostru scena care se desvoltă înăun­tru. Dar această scenă e o scenă mută așa că cei doi protagonști sînt lipsiți cu totul de umanitate și de individua­­alitate.­­E vorba de o suges­tie estetică, de o amăgire a poetului, de o rafinerie poeti­că, prin care tocmai ceiace ne-ar interesa mai mult, nu e sugerat, dar nu nu e car. Toată umanitatea e concentra­tă în prietenul care veghiază și așteaptă. Și toată poeta consistă în vagul, în nedeter­minatul, în misterul celor ce se întîmplă în acea odaie, în timp ce afară stelele încep să îngălbenească și printre arbo­rii grădinii, păsărelele încep să meargă în căutarea zilei pe care o presimt aproape, după cum spune în mod delicat Quiraut de Bornelli. E artă nordică. Misterioasă, vagă, tulburătoare, vaporoasă, fără linii precise, mai mult sugestie de artă decit arta adevărată, dacă arta este realizarea (i­mi­tarea în linii precise, armonice supuse simțurilor) unei intuiții abstracte. Desigur, întrucît exprimă în mod vaporos o stare sufleteas­că vaporoasă și ea, făcută di­n aspirație vagă și nu bine definită e tot artă și ea și nouă modernilor ne place. Dar la soarele Sudului cea­ta se pierde, umbrele nu sa­tisfac fantasia se obosește în sfor­i"i s­e vedea în umbră. Noi vrem să auzim strigătul de pasiune al visului de dra­goste ce se pierde. Și iată pe acel mare artist care e Gui­­raut de Bornelli care, cel din­tâi, își dă seama că numai cîntecul prietenului care ve­ghiază nu poate să satisfacă. Iată că acelui cîntec, cu o în­­drăsneală nouă, îi răspunde din’năuntru castelului, strigă­tul neîngăduitor al iubitului în culmea bucuriei, care într’o exasperare de fericre declară nu îi pasă nici de gelos nici de zori, avînd în vedere că are în brațe pe femeia sa. Rică un pas și în capodopera lui Shakespeare blinda Julietă va căuta să amăgească pe Romeo asigurîndu-l­ că nu a cîntat ciocîrlia ci numai pri­vighetoarea a lăsat să se au­dă printre frunzele arborilor din grădină plînsul ei nocturn și fermecător. Femeia a vorbit și a vorbit într’un limbagiu veșnic, care este acela al marilor poeți ai omenirei. Dar o altă femeie vorbise înaintea Julietei. Femeia din plăcuta și vechea alba italiană din secolul XIII. Și nu putină este lauda ano­nimului poet din sec. XIII că a creat pe această înaintașe, pe aceasta blindă surioară a Julietei și că a creat-o atît de pasionată, atît de omenescă că și lui Shak­espeare i-ar fi plăcut dacă ar fi cunoscut-o pe cînd ea dormea încă, ca o gingașe floare mirositoare printre pergamentele prăfuite ale Memorialelor bolerrese! (Va urma)

Next