Neamul Românesc, septembrie 1922 (Anul 17, nr. 195-220)
1922-09-01 / nr. 195
t ÁNN £ al XVII »lea n I 195. ABONAMENTE: Pe un an in țară. . . 160 lei Pentru preoți și învăț. 120 , Pentru studenți . . . 100 „ Pe șase luni .... 81) „ Pe trei luni. ... 40 , Pentru străinătate dublu 1 LEU EXEMPLARUL Bucu î tțl/V r.uî, I-in Septembre 1922 Nationalist-Democrat. •— Apare zilnic. Director: N. IORGA REDACȚIA și AD-TIA Strada Domnița Anastasia. I TELEFOANE Redacția...........................12/60 Administrația..................5/41 maxim COMUNICATUL Ziarele și-au arătat, și cu dreptate, mirarea față de comunicatul, apărut întăru în „Viitorul“ apoi în «Monitorul Oficial» prin care, cu indignare, se făcea cunoscut că Regele și familia regală n’au nimic de cerut nici fondurilor secrete, nici munificenței partidului liberal. Cui i se răspundea astfel ? Desigur unei prese săibătăcite care amestecă zilnic pe Suveran în certele de partid și-l tratează ca pe orice „adversar politic“ oarecare, pe care-l batjocorești și-l lăuzi după conveniențele schimbătoare. Dar oare numai feceleia? Nu atitudinea unui partid, ci a tuturora față de Coroană , lipsită nu numai de respect, dar și de cel mai elementar bun simț. Dacă dintr’o parte se aruncă fățiș, grosolan, această insultă Regelui care, n* fără de averea sa personală, e redus a trăi din lista civilă ce i se servea înnainte de războiu, din cealaltă parte, de mult, sa lasă a pluti calomnii care sînt bune de răspîndit, de răspîndit chiar cînd le desmințești, și le desmințești tocmai pentru a le răspindi. Viața noastră politică e needucată. Fiecare vede în Suveran un simplu instrument al ambițiilor sale. Lingușirea alternează cu terorisarea ca mijloc de a-l capta. Ca iazzaronele napoletan care ocărește pe San Gennero și pe Madona însăși cînd mii sunt pe plac, politicianul romîn, de speță «bizantină» de aici, de nobilă speță puice suita de dincolo — interesantă luptă între cele două mai mai mari ipocrisii pe care le a cunoscut istoria— n’a văzut niciodată în regalitate alt simbol de atfc al intereselor sale. Să nu se bucure nimeni de comunicat, nici acela care s-o fi redactat. El e pentru toată lumea. N. IORGA Aprecieri maghiare — Universitatea liberă din Vălenii-de-Munte — Pe malul rîului de munte Teleajenuul, într’un orășel din colțișorul unei minunate așezări, își are locuința de vară d. N. Iorga, unul din învățații cei mai mari ai României și totodată al întregii lumi culte. Acest om care și a consacrat întreaga viață aprofundării științifice și care s-a deprins să se refugieze după studiile rigide în odihna poesiei și a dramei, găsește prea puțin timp pentru muncă cele zece luni ale anului și care pe un nivel minunat de înnalt predă istoria universală la Universitatea din București. Fără concursul Guvernului a organizat o Universitate populară în care să poată face cunoscută, în formă accesibilă istoria poporului român publicului fără pregătirile științifice. Tot odată a apelat la colegii d-sale, profesori, ca să țină cursuri paralel cu d sa la Universitatea liberă din Vălenii-de-Munte, care devenise o necesitate deosebită pentru public. Cursurile libere au fost alcătuite din anul 1909 și cercetate în fiecare vară de mulți intelectualii din Vechiul Regat, iar în timpul de față și de foarte numeroși ascultători din provinciile unite. Pe lîngă d. Iorga țin zilnic conferințe înnaintea unui public de 600-700 persoane, represintanți nu mai puțin distinși ai culturii moderne române ca d-nii : G. Tașcă, Ștefănescu-Goangă, Em. Panaitescu General Anastasiu, Marin Ștefănescu, N. Balaria și alții. Publicul ascultător este compus cum nici nu se poate altfel din elemente cît se poate de variate. Astfel alături de o învățătoare basarabeană stă cel mai representativ candidat de advocat al săcuimii, iar în vecinătatea unui profesor din Cernăuți șade un medic din Dobrogea setos de știință. Ar însemna să desfășurăm o întreagă etnografie voind a caracterisa această societate compusă din credincioșii atîtor convingeri, deosebiți ca etate, concepții, naționalitate și confesiune, dar cam în momentul cînd răsună glasul patetic al cutărui conferențiar sau cel comunicativ și de o senină comunicativitate al d-lui N. Iorga nu mai cunosc deosebiri, ci se contopesc în dragostea pentru știință și cultură. Pentru a-și atinge scopul această Universitate are la disposiție o foarte potrivită sală de conferințe. Pentru călătoria cursiștilor s’a obținut reducere, iar pentru așezarea lor comodă s’a purtat o deosebită grijă. Și Maghiarii sînt destul de bine represintați în vara aceasta. Din Tîrgu Mureș, Oradia Mare, Petroșani și Odorheiu au sosit mulți, în prima linie firește cu scopul de a-și întregi cunoștințele de limbă, pe lîngă materia studiilor predate. D-l profesor Iorga, în mod foarte atent, a introdus în afară de program un curs de limba romînă, fugind cu predarea lui pe gentilul și simpaticul profesor G. V. Botez de la liceul din Sătmar, care se ocupă cu atîta dragoste și înțelegere de elevii săi. Singurul necaz al Ungurilor este bucătăria, care îi pune la o grea încercare, se fierbe mai mult cu untdelemn pe care stomacul unguresc nu-l sufere. De Iorga promite a fi aduce pentru viitor un bucătar de Becskemet. După studii avem și prilejuri de excursii în acest ținut de la poalele munților și adesea întreg corpul profesoral cu toți ascultătorii pleacă spre localitățile apropiate. Serile de Duminică sunt reservate pentru șezători sau serbări. Intre atîți ascultători totdeauna se găsesc firi artistice, care cu cîntece, musică instrumentală, lectură sau alte producții artistice contribuie la reușita acestor serate intime. La aceste serate s’au putut asculta cu egală atenție odele proprii ale unora, după cum s’au putut auzi cîntecele profesorului de drept dr. Kadar, de la școala comercială din Tîrgu Mureș, dintre care n’a lipsit: «A troienit zăpada drumul» sau Necăjită-i maica mea». De altfel d-l Iorga se ocupă foarte mult cu problema naționalităților și în această privință observăm deocamdată atît că, dacă am putea găsi și la potentații de acasă atîta răbdare și înțelegere ca de la acest mare Român, atunci am fi cu mult mai înnaintați pe calea înțelegerii și firește și a consolidării țerii. Dr. Desideriu Burger (Din ziarul „Szamos“ din Sătmar) ———............................ Ștefan George Rezumatul prelegerii d-lui Ion Sîn Giorgiu ținuta la Vălenii-de-Munte La început cîteva considerații generale asupra introducerii curentului naturalist în literatura germană. Cam în vremea aceasta apare și revista «Foaie pentru Artă», care voia să înlocuiască resturile epigonilor și să lupte contra noului curent. Se formează atunci două grupări, unul al neoromanticilor, în frunte cu Hoffmansthal, un altul avînd ca șef pe poetul Ștefan George. Luptînd contra naturalismului Ștefan George încearcă întoarcerea la sufet. El nu vrea să facă artă pentru artă, ci artă sufletească, se reîntoarce la poesia primitivă (dar, primitivă nu în sensul acreditat în zilele noastre). Dar, pentru a putea reda acest primitivism sufletesc și lumesc, am putea spune, avea nevoie de o limbă nouă, — în sensul unei purificări și a unei transformări, etc Ștefan George considera pe fiecare poet drept un profet, cu religia sa deosebită și căruia, deci, îi trebuia o limbă a sa.* Care au fost modelele pe care le-a avut în vedere pentru realizarea idealului său de limbă ? In prima lecție din acest ciclu s’a vorbit de încercarea ce se făcuse de a se înjgheba o sintesă sufletească și chiar lingvistică. Klopstok nu mai era cetit, venise, Goethe care a mai adus ceva nou. Dar să nu uităm nici pe Friderich Hölderlin, poetul cu o fire extrem de sensibilă, pasionată și de un umanitarism larg, poetul care târziu a fost desgropat din uitarea în care - l coborîseră contimporanii. Pentru Ștefan George și cei din jurul său, Hölderlin represinta idealul de viață adevărată. Pe lîngă aceștia trei mai trebuie adăugat Jean Paul. Dar pentru formarea limbii de care avea nevoie Ștefan George a căutat și alte modele. A tradus, a tradus ca nimeni altul pănă la el. Din Dante și din Shakespeare (și «sonetele» acestuia) nu sunt traduceri mai bune în nemțește. Din Baudelaire, care e armonia perfectă între fond și formă (Les fleurs du mal) a tradus de asemenea păstrînd gama nuanțelor extraordinar de subtile. Marele său merit e că deși pătruns de frumusețea originalului, a rămas ca traducător tot el, ceia ce îndeobște, nu se prea întîmplă. Așa a mers Ștefan George pe drumul creației proprii, strînsă în șapte volume, între anii 1890 - 1914. Analiza operei sale nu e tocmai ușoară, fiind toată numai sintesă. In această privință, poate, unele critice care i s’au adus, sunt îndreptățite. Făcuse, e drept, unele schimbări în limbă (morfologice, lexicale), dar voia să modifice chiar sintaxa. Și, dacă a scăpat de influențele străine, nu s’a putut abține de la un manierism care-1 caracterisează. E demn de reținut un lucru: Ștefan George e din capul locului matur ; îndeobște poeții încep prin manifestări fără însemnătate, au o evoluție mai lungă sau mai scurtă pănă să dea opere care să-i consacre. Ștefan George n’a fost niciodată epigon. Cercetînd opera sa în mod cronologic vom aminti întăiu de «Imnuri» «Călătorii de pelerin» și «Algabal», care alcătuiesc primul ciclu. In «Imnuri», o serie de ode în care cîntă consacrația divină ce va să vie, el se arată ca un creator de viață nouă. In celalt volum, cu mai multă îndrăsneală, e tot în căutarea de drumuri noi, iar în «Algabat» e însuși drumul de luptă al împăratului — preot. Pănă aci poetul a stat retras, așteptînd, cu visiunea numai de ceia ce avea să vie, înnainte de a trece la al doilea ciclu din operele sale, amintim activitatea de 20 de ani la revista «Foaie pentru Artă», în care publică o serie de articole, combătînd naturalismul și pledînd pentru o poesie a sufletului, care e un cult pentru neoromantici. El se aruncă deci în mijlocul lumii literare, spunînd că cea mai înnaltă manifestare omenească este poesia Dacă Ștefan George nu e destul de bine cunoscut, asta se datorește și prietenilor săi, din care unii l-au considerat un fel de profet, drept un nou Hris, ceia ce a făcut să fie ținut departe de cercurile literare. De altfel s’a ținut departe el însuși de diferitele «bisericuțe» ale vremei în care se consacrau scrii și, se conferiau titlurile; n’a îngăduit nici publicarea prea întinsă a poesiilor sale, desprețuind mai ales antalogiile. „Cîntecele ciobanului“, «cîntece de laudă“ și «Legende și cîntări» formează un alt ciclu, în care poetul e în căutarea aceluiași mister divin. Se aruncă în trecut înviind— cu o putere de evocare remarcabilă—antichitatea. Din ciada poesiei și a vieții artistice în genere trece în Evul Mediu, dar nu pentru a găsi motive de poesie (cum au făcut atîția alții), ci pentru a creia din nou acea viață minunată prin cavalerismul ce o predomina, prin cultul femeii a reușit pe deplin în această reînsuflețire a Evului Mediu, căci el nu poetizează, ci evocă, el nu înflorește ca romanticii, ci simplifică. Dar, și de aci, nemulumit, trece în Orient, un alt refugiu al poeților, (Goethe își găsise aci scăparea abia la bătrînețe). Totuși, nici de astă dată Ștefan George nu caută subiecte, ci stăpînit și rece, disciplinează fantasia și caută primitivul. întoarcerea la vremea noastră se face într’un alt ciclu, care începe cu „Omul sufletului“. De acum cîntă natura, dar nu poetisînd-o, căci el considera această ca o profanare. «Nu voiu scădea natura coborînd-o pănă la mine, ci voiu lua în mine sufletul ei, voiu căuta să înnalț sufletul mieu pănă la universalitatea ei». Deosebirea de naturaliștii, cari considerau natura ca o fotografie, este evidentă. De la pătrunderea sufletească a naturii poetul merge mai departe în căutarea idealului. Dar e prea multă concentrare, așa că poesia sa e lipsită de culoare. Ultimele două volume sunt: «Covorul vieții» și «Cele 7 inele». In primul vorbește de poporul german din cele mai vechi timpuri. Este important prologul, o convorbire între poet și înger, între om și Dumnezeu din care poetul râmîne cu convingerea că tot de la viață îi va veni consacrarea, ori cît ar tinde spre cer. I s’au făcut obiecții că e departe de viață, că e prea obiectiv, prea contemplativ. In celalt volum e vorba de ceva foarte puțin obișnuit: iubirea platonică sănătoasă și curată a poetului pentru un tînăr frumos ca un zeu, inteligent și cu un suflet neobișnuit de bun. Și moartea acestui tînăr, pe care-l socotia drept însuși Dumnezeu personificat, a produs poetului accente din cele mai dureroase. înnainte de ciclul «Cele 7 inele» mai avem un șir de poesii erotice, cuprinzînd toate nuanțele de la iubirea suavă pănă la pasiunea cea mai nestăpînită. La urmă poetul și-a dat și unele „cîntece“, în care elementul musical predomină , din static devine dinamic. „Steaua mănunchiului“ este un răgaz înnainte de reîntoarcerea definitivă la liniște. Aceiași tendință către ideal, aceiaș luptă cu viața, cu durerile personale, din nou accentele inițiale de profetisare și stat , o sintesă a întregii sale opere. Apoi a tăcut. După războiu a publicat numai un volumaș cu 3 poezii caracteristice. N’a cîntat nici războiul, nici pe generalii săi. BULETIHPL EXTERN EKi s’a întrunit comisia de reparații, care a ascultat pe delegații germani. Hotarîrea n’a fost încă luată, rămînînd pe azi. — Luptele dintre Greci și Chemaî iști au reînceput. Grecia trimete din nou trupe în Tracia, spre linia Cetaigea. — Uniunea interparlamentară, care-și ține congresul la Viena, a început discuția problemei minorităților. Situația financiară în care se află Germania a făcut-o să dea o nouă emisie de bilete de bancă, zece miliarde, și să urce scontul la șapte la sută. — Guvernul austriac a adresat un apel Ligii Națiunilor prin care cere un ajutor imediat și efectiv, singura soluție de a evita iminenta prăbușire a Austriei. Sîngele său, care are și sămînță francesă, l-a oprit de la aceasta. Poate că în această contopire a două rase se explică și acea putere sintetizatoare și acea armonie și disciplină, care predomină clocotul său sufletesc. Dianu EpipisniciJistiÉGul III. Bolșevismul ca partid politic în Rusia există de la anul 1903, adică după cinci ani de existență a partidului social-democrat rus, ale cărui case le-a rus vestitul socialist Plehanov. In acest an partidul social-democrat s-a împărțit în două : deoparte bolșevicii, a căror numire vine de la bolșinstvo (majoritate), întrucît atunci formau majoritatea partidului, și de cealaltă parte menșevicii, adică minoritarii; primii erau pentru aplicare «integrală și imediată» a programului socialist ceilalți se mulțumiau cu «realisări treptate». Șeful bolșevicilor încă de la începutul desbinării a fost Lenin, care a condus partidul fiind în străinătate, iar cînd timpul i-a permis,— cum a fost pe vremea revoluției din 1905 — , a venit și în Rusia. Partidul lui se mai intitulează și comunist, vrînd prin aceasta să și dovediască ortodoxia în ceia ce privește aplicarea programului marxist, cuprins în manifestul „comunist“. Prin urmare bolșevismul nu ar duce nimic nou ca chestie de concepție de regim social. Acest fapt nu-i afirma numai bolșevicii în acuzațiile ce le aduc celorlalți socialiști de alte nuanțe, (că ar fi dat înapoi de la principiile sfinte ale socialismului), dar și ceilalți socialiști, cari la rîndul lor afirmă că societatea încă nu e coaptă pentru primirea noului regim. Deosebirea dintre ei se reduce așa dar ia tacică. In timp ce socialiștii moderați înțeleg „lupta de clasă“ în așa mod, încît starea de transiție de la regimul capitalist la regimul socialist nu exclude compromisuri și conlucrare cu burghesia, bolșevicii înțeleg prin cuvîntul «luptă» că nu poate fi împăcare între burghesie și proletariat, ci dușmănie, după cum atunci cînd se declară războiu, dușmani nu stau de vorbă între ei, ci se distrug. In concepția bolșevicilor «lupta» însemnează vărsare de sînge. «Pravda», organul oficial al bolșevicilor, scria puțin timp după instalarea lor la putere : „Să doborîm pe burghese o datorie sfîntă. Cu dușmanul nu vorbești, îl execuți» Așadar ceia ce caracterisează bolșeismul nu este o nouă concepție de construre socială, ci numai violența în tactică. Chiar numirile acestor două tabere în care s’au împărțit socialiștii, represintă numai principiile lor de tactică, așa „bolșe“ însemnează «mai mult», iar «menșe» mai puțin; prin urmare bolșevicii sînt cei ce voiesc să aplice cît mai mult din socialism, iar menșevicii sînt cei cari se mulțămesc cu mai puțin, bine înțeles avînd fiecare un fel deosebit de argumentare. S’au încercat unii să arate o mare deosebire între socialiști și bolșevici din punct de vedere al concepției și nu al tacticei, n’au reușit încă să documenteze acest fapt inexistent. Și dacă nici principiile fundamentale socialiste n’au putut fi introduse în Rusia nici chiar cu forța, putem afirma că nu vor putea fi întronate atît timp cît la basa acestei acțiuni este numai un sistem materialist, care exclude orice preocupări sufletești înnalte. De socot că e o mai mare greșală ce s’a făcut și se face este făcîndu-se deosebire de între ideile bolșevice și cele socaliste pentru că odată cu discreditarea bolșevismului, nu se discreditează și ideile socialismului materialist, care de fapt stau la baza experienței triste ce se face în Rusia. Chiar pentru mulți a rămas impresia că o nouă experiență a socialiștilor — moderați — fără concursul burghezilor și fără compromisuri cu aceștia — ar fi o experiență mai fericită! Prin urmare toată chestia dintre bolșevism și creștinism se reduce la ce s’a spus pănă în present despre socialism în genere, adăugindu-se ca argumente noi verificarea în faptă a tot ce s’a prevăzut în criticile aduse înnainte de revoluția rusă. N. Constantinescu Presa și cursurile de la Vileile-Huti Foaia «Făclia» din Caransebeș scrie : „Țerile cu culturi înaintate își au de mult Vălenii lor de Munte unde, prin graiul limpede, nemeșteșugit și curat al învățaților lor, pentru bunii auzitori de toate categoriile, s’a căutat să se populariseze știința, să se statornicească principiul de reîntoarcere la «utilitatea reală a învățământului» și, mai presus de toate, să se ridice altar culturii naționale, expresia cea mai ideală de înnolțare umană a sufletului național și nesecatul izvor de pace și iubire între fiii aceluiași neam și aceleiași patrii. Și la noi, de decenii, datează la aceiași temelie trainică de marmoră albă pentru ridicarea aceluiași altar de cultură națională al neamului românesc, d. profesor Nicolae Iorga. întreagă opera sa științifică și literară nici nu este altceva decît cel mai grandios și mai măreț „imn al muncii" ce l-a putut scrie și închina cîndva vre-un fiu culturii și unității sufletești a neamului său! Cu ani de zile dar el a pregătit crezul nostru cultural prin cărți de netrecătoare valoare, reviste literare, conferințe făuritoare și înnălțătoare de conștiințe, și deschiderea cursurilor de vară la Văleni în vara anului 1909, pentru cimentarea legăturilor sufletești prim prețuirea și iubirea cărții românești de către toți frații din toate ținuturile românești și desăvîrșirea strădaniilor pentru mai binele neamului său, n’a fost decît firească. Acolo, la cursurile de la Văleni a crescut mare sămînța frăției și unității culturale a tuturor Romîni-