Neamul Românesc, martie 1924 (Anul 19, nr. 47-72)

1924-03-01 / nr. 47

Director N. IORGA Anul al XIX-lea, No. 47. REDACȚIA: Str. Brezoianu No. 6. Telefon 12/60­­­2 LEI I­A FOAIA ZILNICĂ A PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT Redactor-Șef ALEX. CUSIN­I ADMINISTRAȚIA: Str. Domnița Anastasia No. 6. Telefon 5/41 Sâmbătă 1 M­ari 1924 „Violențele tribunei și ale presei“ Un nepieptănat la cap și la minte ajunge, grație sufragiului universal și unui număr de min­ciuni înfățișate cetățeanului ale­gător, să represine nația. De la înmulțimea tribunei ei aruncă, așa în neștire, fără a-și da osteneala să verifice faptele pe care le prezintă, insultele cele mai grele unor oameni cari ar merita, într’o societate bine orînduită, tot respectul. Ori de pe băncile în care-i stă banda bâlbîie cuvinte în care nu știi ce se exprimă, un exces de bău­turi la dejun sau o nenorocire, ereditară ori personală. Un băietan sau un baiețoiu oarecare, meșter în a face stil din cuprinsul psihologic al unei sudalme, e pus să batjocoreasca pe cineva dnnaintea căruia, dacă ar fi pus, i s’ar înroși obrazul, oricît de groasă i-ar fi pielea. Bucuros de articolul­ prim pe care l-a comis, îl prezintă direc­torului, inspiratorului, șefului și, odată cu urări de viitor, pri­mește o zdravănă strîngere de vîna. Talentele trebuie doar ncurajate... Și se crede că insulta de pe tribună sau din bancă se uita cu ziua în care a fost rostita, că nemernicia din ziar nu are o a doua zi. Cineva care văzuse ce iese însă din acest mijloc de per­vertire, fostul împărăt Napoleon al 111-lea, prisonier de războiu, scria cu durere aceste rînduri: «Cîtă vreme puterea a fost tare și respectată în Franța, consti­tuția armatei a presintat o soli­daritate remarcabilă, dar, cînd violențele tribunei și ale presei au venit să slăbească autoritatea și să introducă pretutindeni spi­ritul de critică și de indisciplina, armata s'a resimțit». De n’ar avea prilejul și alții să deie asemenea explicații! N. lorga 365K<SIS> •*m'*■* *'m*M****~~» Știri mărunte TURCIA. — La Cameră s’a presin­tat moțiunea care cere suprimarea Ca­­lifatului, a Ministerului Cultelor, școa­­lelor teologice și tribunalelor ecle­­siastice. ITALIA. — Ziarele publică cronic asupra ducesei de Genova, a cărei moarte o deplîng. înhumarea rămăși­țelor pămîntești va avea loc la Su­­perga, unde se află mormintele Prin­cipilor de Savoia. Curtea va luă un doliu de 40 de zile. VIENA — Negocierile pentru apla­narea grevei funcționarilor de la băn­cile vieneze s-au terminat fără resulta GERMANIA.­­ La Dresda au fost arestați 66 de comuniști pe timpul une ședințe secrete. ------------------------------r­| ORIENTARE Este o asemănare între sufletul generației noastre tinere de acum și sufletul aceleia zugrăvite de Musset, în cel de-al doilea capitol din „Spo­vedania unui copil al veacului“. Se ridicase atunci, în Franța de după războaiele lui Napoleon, un ti­neret firav la grup, uscat de idealuri, nervos și batjocoritor. Născuți între două bătălii, marturi la înălțarea și ruina generalului corsican înnainte încă de a-și fi dat pe de-a'ntregul seama de sensul cel adîncit și tainic al vieții, crescu­ți într’o fără unde bin­­tuise vtntul revoluției, teroarea și ghilotina, tinerii Franței de la înce­putul veacului trecut nu mai aveau in ce crede. Totul fusese încercat. Totul fusese amăgire. Totul fusese pierdut. Acum Franța aștepta să i se usu­ce sîngele de pe câmpiile de bătălii, în arșița uscată care durat îndelungați ani după soarele­ de la I Austerlitz. Moștenitorii epopeii napoleoniene tră­iau, cum spune Musset, viață de larve, fără orizont și fără înseninare, viață găunoasă, a cărei cosolare și-o gă­seau într-o piesă de teatru, unde Talma purta­ peruca ce-l amintea pe Cesar. Fără îndoială asemănarea nu se potrivește aidoma ca un croiu de haine. Dar sufletește, generațiile de la sfîrșitul unei epoci și începutul al­teia, au avut de îndurat întotdeauna aproape aceiași osîndă. Ruperea granițelor mai largi de­cît am fi îndrăznit a nădăjdui vre­odată; împlinirea fără zguduire apa­rentă a două mari revoluții care aiu­rea s’au făcut­­ îndelung în timp ori nici nu s’au făcut încă: împroprietă­rirea plugarilor și votul j obștec' au dat o clipă iluzia unui început de e­­pocă nouă. încă odată un destin al istoriei ne luase supt aripă ocroti­toare. Nu mai era nevoie decit să lăsăm minunea să se împlinească singură pănă la capăt. Și minunea nu s’a împlinit. Fiind­că schimbarea granițelor și schimba­rea legilor n’au fost desăvîrșite și de un sunet nou. Sufletul acela nu l-am avut. Sufletul acela nu m­-a crescut încă. Am pus în pămînt o floarejtsca­ta, floare de oaia și de hîrtie, și am așteptat ca ploaia și soarele unei im­­primăvărări tîrzii să-i dea viață. Dar numai toiagul lui Moise, în minunile Testamentului vechiu, a dat vlăstar după ce fusese de mult uscat și lus­truit de pribegii. Este dureros și nedrept ca aceas­tă generație de după război să fie lăsată mai departe, în drumul ei sterp, fără de nici o stea cîrmuitoare. Că este o literatură plină de artificiu și ruptă de­ la brazda cea veche ; că un egoism aspru își face loc in orienta­rea vieții politice și sociale; că ide­alul de odinioară, ori idealurile, căci erau mai multe, au fost înlocuite de Interese brutale, de tocmeli pentru scaune de deputat și portofolii minis­teriale ; — e și o vină a timpului, nu numai a oamenilor. Sunt semne că vr­sta de criza a trecut. Gustul amar, lăsat in gură după ce-am deșertat toate desamăgi­­rile precipitate una după alta, de cinci ani încoace, începe a se șterge. Se simte un început de reculegere.Tulbure inca și inform, ca nebuloasele cos­mice. Dar de acolo se va limpezi steaua călăuzitoare. Credem că izbăvirea aceasta va veni de la cultură. In numele ei, ne­am strins cu totii in jurul omului care i-a închinat de întotdeauna, viața. Cezar Petrescu NOI ȘI BLOCUL Viața noastră politică nefiind fecun­dată de idei, este agitată de ambiții în­­fășurate în formule politice. Partidul iberal, o spăimîntătoare mașină orga­­nisată cu menirea de a suprima orice idependență, orice conștiință curată, a emis un program care nu este în realitate decit o nouă verigă dintr’un anț de iobăgie bancară. S’a emis ideia unui bloc ce trebuia să însemne re­zistența tuturor grupărilor politice sau mai exact împotrivirea țării legale în fața unui Guvern impus de jandarm. Ziarele au mobilizat toate condeiele, o risipă generoasă de cerneală a aco­perit absența unei mature cugetări po­­itice. Toată lumea vroia blocul, o pi­­ață Pink a tuturor nevoilor ce apasă străduințele de refacere ale unei țări. Din prima zi ne-am spus răspicat con­vingerea noastră: să opunem politicei pozitive de acaparare liberală o poli­tică pozitivă de eliberare națională. Cuvîntul nostru n’a fost auzit, necum ascultat: toată lumea vroia „blocul“. Blocul înfăptuit soluționa de la sine desordinea morală, desorganisarea e­conomică, zăpăceala financiară, anar­hia administrativă. Blocul era romanța cîntată pe portativul tuturor reporta­jelor. Și cum în politica românească mai repede găsești oameni pregătiți pentru tratative decît înarmați pentru apărarea unei idei, ceia ce întreține co­loanele ziarelor, pertractările s’au în­ceput. Două luni s’a jucat cel mai rit­mat cadru­ politic, ca, după două luni, d. Const. Mille, impresar neobosit și desinteresat al blocului să constate: „Totuși realizarea blocului întîrzie și nu știm dacă va mai lua ființă în timp util și dacă toate aceste tratative de opoziție nu vor faci­lita guvernului trecerea tuturor le­gilor lui economice grație cărora va robi țara și va desființa toate celelalte partide. De la început, d. N. Iorga, șeful partidului naționalist-democrat, a opus acestei navigări în neam­, ideia unei po­litici constructive. Politicei de acapa­rare­ economică a partidului liberal să i se opună, nu o politică de nega­ție, ci stăvilarul unui program precis de refacere economică a țării! Blocul nefiind o soluționare a tuturor nevoi­lor ci un expedient politic. Ceream un program precis care să grupeze toate energiile luptătoare, ceream un program de realizări succesive care să depășească formulările teoretice ale economiștilor de meserie arendași nesupărați ai tuturor doctrinelor soci­ale, ceream un program menit să fie un punct de plecare, vroiam un pro­gram axă a tuturor energiilor ce se irosesc într’o dialectică stearpă. Am fost ținta insultelor, am fost obiectivul nevolnicelor ironii. Timpul ne­ dă drep­tate, cum ne-a dat și la încoronare și la votarea constituției. Nefind amatori de ridicol am fost insultații. Astăzi repetăm cu o îndărădnicie pe care numai conștiința răspunderii po­litice o poate da. O ideie și apoi grupare. A trecut timpul aventurilor. Nirvana poate seduce pe amatorii de neant, spiritul realist care domină doc­trina partidului nostru ne interzice orice participare. Și pentru a preciza o situație, noi spunem respirat: înfă­țișeze oricine un program de realizări p­olitice care să răspundă tuturor ne­­volor nației și va grupa orice ener­gie luptătoare. Nu abilități bizantine ci sinteză de puteri cre­atoare. Pamfil Șeicaru Ecouri Cu cît trece vremea, cu atît căminul e considerat tot mai mult ca un simplu cuib de odihnă eventuală. Căci cetățenii nu-și mai caută plăcerile — și slavă Domnului, petrec Bucureștenii­­ — decît în afara că­minului, într’o promiscuitate care displace încă unora, dar care farmecă pe cei mai mulți. Această promiscuitate are un simbol stomacal: restaurantul; un simbol pe roate: tramvaiul; un simbol pe picioare: balul. Iarna aceasta s'a scurs cu o iuțeală de 10 baluri pe săptămână, cifră record. Vor­besc de balurile publice, de cele categori­site ca atare prin mijlocirea afișelor, iar nu de balurile particulare, închise, cari înfăți­șează aceiași monotonie fără variație, ace­leași politeți fără conștiință, aceași fățăr­nicie fără remușcare, de cînd lumea. Zece baluri pe săptămînă! Ce ziceți de această elocventă mărturie a vigoarei fi­zice a cetâțencelor noastre ? Căci vigoarea morală n'are ce căută acolo: toate balurile sunt egale în fața minciunei, așa cum toți bărbații sunt egali în fața travesti­ului. Căci fără travesti .... Accizele, cărora chiar o generație mai veche consimțise să le piardă amintirea, figurează iar în budgetul Primăriei Capi­talei. Accizele! Am putea face aici istoricul lor, am putea dă etimologia cuvîntului care le înfățișază. Dar lăsăm pedantismul Iși­ o parte, căci găsim în acest subiect To­t ce trebue ca să schițăm un lung articol fan­tezist. Ce-ar fi dacă am voi să facem o revistă incidentă a tuturor accizelor din viața noastră! Căci avem atîtea în jurul nostru, in relațiile sociale, sunt accizele prejudecății care nu îngăduie accesul în unele saloane bine închise oricărui cetățean. In politică sunt accizele partidelor la cercetarea că­rora trebue să te supui, la literatură, în­­tilnești accizele coteriilor instalate ades pentru glorificarea rutinei. Dar accizele căsă­toriei oare ? Cuvine-se să uităm zelul cu care e drămuită zestrea ? O, sunt atîtea accize, mai impresionante ca ale d-lui Costinescu, în viața noastră! Fantasio. * * * Mărțișor Cu 5 lei, înainte de 1914, puteai plăti: o cămașă zefir cu 2 gulere, abonamentul pe un an la o revistă sâptămînală, un bilet clasa Idus și intors la Sinaia, una pereche șoșeri, zece feluri de mîncare, trei cărți din editura „Minerva” și un pachet de ți­gări de damă, o pălărie de pai, cinci curse în birjă cu doi cai, rata lunară la croitor, cam ra pe două zile la un hotel de primul fin­L £’ óc­pe'fissvfit titifray'i ut tooâv, dicționar Larousse legat în priză, 100 cutii chibrituri, un ceas Roscopi-Patent, 20 pîini albe, o masă plus bacșiș la Compania in­ternațională a vagoanelor restaurante, un dolar, 5­ perechi de pui, opera complectă a lui Musset, o jumătate duzină fotografii, un miel cu blană, un fotoliu de orchestră la Național, o vestă de fantazie, un curs de Universitate litografiat, 5 kgr. brînză de Brăila, 100 penițe Kiaps, jumătate cartelă la bărbier, o bluză de damă, 16 volume din „Biblioteca pentru toți“ și două bilete tram­vai, un curcan îngrășat,­ două cravăți de frac.­­ Cu 5 lei la 1. Martie 1924 plătești un bi­let de tramvai. Guvernul pe a cărui frunte nu s’a cicatri­zat bine urma sfîrșită de fier roșu, aplicat de .Petrache Carp cu prilejul celui dinții scandal al S. T. 8-eului, face acest cadou toe 1 Martie cetățeanului din Capitală, care nu e vai­ și capitalist și circulă democrat, cu tramvaiul, 5 lei un bilet de tramvai, pe platformă sau pe scara remorcei, ori in acele hidoase vehicule orientale ce nu se pot categorisi, nu-și găsesc pereche nici într’o capitală din lume, și sunt tramvaele cu cai. Viața, evident, se normalizează. O bursă la Facultatea de litere a Uni­versității din București e 300 lei. Tramvaiul pe o lună, pentru un student care stă la marginea orașului costă 600 lei, socoteală simplă, de treizeci de ori cite patru bilete a cinci lei. Dar funcționarii, dar pensionarii, dar ma­rele public ? E un delicat mărțișor atîrnat de gîtul mulțimei, acum in pragul primăverii. Ni—l închipuim pe d. Vintilă Brătianu, cu mină tremurîtoare de avar, legîndu-1 la gî­tul unei studente cu pantofii sparți. Dar nu cu șnur de mătase. Cu sfoară de spânzurat. Serapion Ardealul în România întregită Cine a fost de față la măreața A­­dunare Națională din Alba lulia în toamna anului 1918, trebuie să-și re­amintească necontenit sublimul moment cînd s’a cetit actul unirii. Toată noap­tea premergătoare zilei istorice de la 1 Decembre 1918 și în ceasurile de di­mineață a fost o nespusă fierbere și frămîntare din cauza zvonului că nu se va proclama unirea fără­ condițiuni. Se vorbea de autonomia Ardealului cel puțin pentru un timp de două de­cenii. Curentul, mai puternic al unirei fără condițiuni triumfale. Bucuria era mare, fără margini. Au trecut de atunei mai bine de 5 ani. Politicește unirea s’a tăcut; unirea sufletească se contestă dintr’o parte, se confirmă din altă parte. N’am putea spune de partea cui este adevărul. Viața de Stat, în totalitatea ei, e atît de complexă în­cît ceva ab­solut nu se poate spune în privința aceasta. Fondul sufletesc al­­ popula­ției unui întreg Stat nu se poate cu­noaște. Ceia ce putem ști­i și vedea este aparența vieții. Se zice insă că aparența înșeală. Bine ar fi dacă, în legătură cu Ar­dealul, aparența ar înșela, căci prea e tristă și dureroasă această aparență. O nemulțumire generală este impresia ce o primești în toate părțile Ardea­lului. Acest lucru nu se poate­ tăgădui. Se pun acum două întrebări : care e vina acestui rău și cum s’ar putea re­media răul ? Față de complexitatea împrejurărilor din care a ieșit răul, un răspuns pre­cis nu se poate da. Un lucru însă trebuie să se știe. Factorii hotărîtori din Ardeal și-au încărcat conștiința cu o vină, care nu li se va putea ierta . Au condus trebile acestei provincii astfel, în­cît prin greșelile lor de tot felul au condamnat-o la pasivitate față de marea și greaua operă a reface­re­ și consolidărei Statului și neamu­lui românesc. Oricît de mult s'ar a­­runca vina asupra Vechiului Regat, vi­novații cei mari sînt conducătorii Ar­dealului, cari n’au știut să apere pre­­fif’r.;1) patonici.iu. earrh­ocl.:­^ i­h­.’.r - - sele lui cu interesele neamului întreg, în parte din greșeală, în parte însă din scopuri bine calculate, Ardealul a fost dea dreptul împiedecat de a-și da contribuția la refacerea României în­tregite. Vinovăția conducătorilor ardeleni constă în faptul că n’au voit sau n’au putut să pătrundă realitatea și să se conformeze ei. Dacă își dădeau seama de aceasta, ar fi trebuit să înțeleagă că, de bine de rău, conducerea Statu­lui român numai de la București se putea face și nici de­cum de la Cluj. Recunoscînd acest adevăr, ei ar fi trebuit ca în locul politicianilor vani­toși și nepregătiți să fi trimis forțe de muncă dintre vrednicii funcționari din Ardeal, ca aici, la centru, să se dea chestiunilor ardelenești rezolvarea cu­venită. La unele resorturi au fost a­­duși Ardeleni de către Guvern și aici lucrurile s’au îndreptat, de­și cu greu, dar s’au îndreptat spre mulțumirea re­ciprocă. Conducători ardeleni au îm­piedecat însă, pe cît au putut, venirea funcționarilor la centru. Să nădăjduim acum că multele de­­siluzii ce le-au îndurat Ardelenii îi vor trezi la realitate și în locul poli­­tit­cei sterpe se vor hotărî pentru munca pozitivă și constructivă, de care avem atîta nevoie la consolidarea țerii. Rolul Ardealului în Romănia între­gită nu este ca să stea pasiv criticînd tot ce e în Vechiul Regat, ci dimpo­trivă trebuie să se afirme cu toată tă­ria prin muncă pozitivă pe toate te­renurile vieții. Politica de partid poate fi o ocupație pentru cîțiva „aleși“, dar nici de cum nu poate fi o preocupare a întregei populațiuni. Ion Băilă l­iu MART, Zi fluturătoare de speranțe ! . . . Zăpada sclipitoare — covor alb al iernii geroase — zi de zi se subfie, se tocește, dispare . . . Prevestiri de cer senin, de raze binefăcătoare, de ciripit de rându­­nică . . . Primă­vară, balsam întăritor de su­flete, izvor de noi puteri, te așteptăm cu încredere! Iată pentru ce am ales ziua de l­iu Mart spre a păși și mai avîntați in lupta grea, ce de atîția ani o ducem pentru redeșteptarea nației și desă­­vîrșirea ei prin cultură. Gazeta noastră, „Neamul Româ­nesc“ al nostru începînd de azi își înzecește puterile, face noi sacrificii, se avîntă încrezător în luptă, și prin glasul său de izbăvitor de suflete, își chiamă fiii la datorie. Nimic mai firesc. Căci, în adevăr, ce cumpănă grea a trecut peste capetele noastre, ca partidul naționalist-democrat să nu-și fi dat din belșug obolul, pentru înlă­turarea ei ? Ce act de dreptate s’a făcut in această țără, pent­u cei mulți, — în­cepînd de la 1907 încoace — la care partidul naționalist-democrat să nu fi contribuit in cea mai largă măsură, prin munca de titan a șefului său iubit, Nicolae Iorga? Cine altul decit tot Nicolae Iorga a întreținut trece ani dea rîndul — în noile teritorii — dragostea de neam și credința în ziua cea mare ? Care gazetă — mai mult decit a — decît „ Neamu­­l Bot­ăr­esc“ a susținut, a aiinat "și" ă înflăcărat sufletele celor ce în tranșee luptau pentru un ideal? Și acum, cînd — după unire — liberalii generalului Averescu și liberalii lui I. Brătianu nu au altă grijă decît îngenuncherea celor mulți și aservirea bogățiilor acestei țări la adăpostul cunoscutei lor lozince „prin noi înșine“, dar de fapt „pentru noi înșine“, cum putea partidul naționa­­list-democrat să nu sară din nou în ajutorul nației periclitate ? Trecutul nostru ne recomandă, res­pectul de lege și Tron nu călăuzește pașii, iar sufletul nostru curat nu cunoaște obstacol în luptă. Iată pentru ce trebue să izbindim !. . Alex. Rău fu deputat. Un vot de încredere PARIS, 29 (Rador). — Deputatul Buisson a anunțat o interpelare rela­­tivă la instrucția afacerii ce s’a creat în jurul morții lui Philippe Daudet. D. Poincaré a cerut ca această in­terpelare să fie amînată punînd ches­tiunea de încredere. Camera a expri­mat încredere d-lui Poincaré cu 383 contra 186 de voturi. Ceea ce s’a scris pănă acum asupra artei noastre populare, înfățișează mai mult fragmente de studii, descrieri mo­nografice, colecții și albumuri în care gîn­du! abia dacă îndrăznea să schițeze linia timidă a unei ipoteze lămuritoare. După toate aceste elemente pregătitoa­re, cartea nouă a d-lui Iorga, apărută în franțuzește, într’o splendidă execuție tehnică pe care o dă institutul „Ra­muri“ din Craiova pe seama editorului Gamber din Paris, ne prezintă întâia oară un studiu de ansamblu în care di­feritele manifestări ale geniului popular sunt studiate într’un cadru de largă teorie istorică și de ipoteze seducă­toare. Se trece de la descrierea pur și simplu, de la constatarea faptului, la explicarea lui, a originei și influențelor pe care le-a suferit în transformarea lui. Scopul pe care l-am urmărit în a­­ceastă lucrare, zice d. N. Iorga, a fost ea, întemeiați pe singurele obiecte de-o autenticitate incontestabilă, să le lămu­rim în întrebuințarea și numele lor, să le găsim caracterele reale și comune ale ornamentației, să comparăm for­mele românești între ele și raportul lor cu formele balcanice, sîrbești, bulgă­rești, albaneze, grecești chiar, să re­curgem la etnografie pentru a le găsi originea comună și să contribuim a pune astfel în lumină marea civilizație artistică a unei numeorașe și vechi națiuni necunoscute. Cartea are deci un scop îndoit, știin­țific și de propagandă. Pentru a stabili în varietatea produc­ției de artă populară „singurele o­­biecte de-o autenticitate incontestabilă", d. N. Iorga face de la început o dis­tincție necesară: aceea de artă popu­lară și artă popularizată. Cea dintăiu e creația sufletului autohton, crescută ca o plantă din străvechiul mediu rural al pămîntului. Caracterele ei fundamen­tale se pot recunoaște, aceleași sub felurimea schimbărilor regionale: e in toate un stil unic care face să încapă în formula lui canonică varietatea i­­maginilor îm­prumutindu-le distincția lui precisă. Comparat cu stilurile altor po­poare, se poate întîmpla ca acest stil unic să prezinte asemănări surprinză­toare. Așa bunăoară stilul fundamental al artei noastre populare înfățișează oarecare caractere similare cu arta ve­chiului Egipt ori cu aceea a bizarelor mumii desgropate în Mexic. Fără să fie vorba de o înrudire, de o derivație, aceste surprinzătoare asemănări nu se pot explica decît „prin hasardul creații­lor spontane“. Cealaltă, arta populari­zată, e o variație introdusă de aiurea, de obicei, printr-un centru urban de radiație. Ea a venit pe calea schimbului comercial, pe calea rapoturilor poli­tice, ori pe calea colonizărilor. Astfel s’au introdus la noi bunăoară elemen­tul rafinatului meșteșug de­ a împodobi armele, al Asiei, fără să poată deveni un element integrant al artei româ­nești. Pe aceeași cale arta covoarelor orientale a trecut în Balcani și de a­­colo la noi, localizîndu-se însă numai în Oltenia. In portul, în costumul bă­nățean, se observă caractere specia­le pe care celelalte regiuni nu le au. Prezența lor în Banat se explică prin influența pe care a avut-o asupra a­­cestei regiuni arta turcească din ra­iaua politică ce a fost cîndva în Ser­bia vecină. Ceramica ardelenească e în mare parte înrîurită de stilul pe care Sașii colonizatori l-au adus cu dinșii. Costumul atît de maiestos și de bogat al regiunei Argeș-Muscel, cu roșul lui de purpură, cu aurul și argin­tul sclipitor, de­ o împărătească înfăți­șare, se datorește faptului că acolo în vechea capitală a Țerii Românești, Cur­tea împrumutase fostul strălucitor al Bizanțului. Și din centrul acesta s’a răs­pîndit împrejur, prin procesul de a­­tracție și de influență pe care orașul îl are asupra satului, toată această fru­musețe împărătească a costumului, ră­masă să lumineze și azi ca niște raze ce întîrzie să poleiască încă vîrful co­pacilor după ce soarele a apus. Acest proces de influiență a tipului urban a­supra tipului rural, care se petrece azi sub ochii noștri în forma gustului de mahala ce trece asupra satelor, s’a petrecut în sens artistic nu numai la noi, ci oriunde s’a instalat, în Balcani, o Curte care aducea cu dînsa fastul bi­zantin. Dar procedînd prin eliminarea tutu­ror acestor elemente ce s’au suprapus și s’au asimilat, a căror proveniență se poate istoricește explica, rămîne de­­desuptul tuturor variantelor un stil unic, caracteristic pentru arta noastră populară. Diferența specifică a stilului acestuia stă într’o continuă schemati­zare a naturii, în transpunerea for­melor ei în formule geometrice, li­niare, abstracte. Pentru acest fel de a interpreta, și conturul unei pasări și rotunzimea unui trandafir și figura o­­menească vor fi r­eduse la linia sche­matică a geometriei. Arta noastră po­pulară e o artă geometrică. Compa­­rînd-o cu a popoarelor vecine, vom descoperi pe o rază întinsă aceeași caracteristică: din Rutenia pănă în Gre­cia, din pusta ungară pănă în stepa rusească. Ceva mai mult: stilul acesta se suie la Nord până în Peninsula scan­dinavă. Care poate fi originea acestei arte geometrice? Cine a creat-o? Un singur lucru se poate presupu­ne și se impune: „că o stare de suflet identică la un grup de populații­ fă­când parte din aceeași rasă a putut să creeze acest tip pe care veacurile n’au izbutit să-l schimbe nici frontierele să­ diferențieze esențial. Această rasă e rasa Iliro-tracilor, în deosebi a Tracilor, cari erau mai numeroși și mai înzestrați să creeze o civilizație. Ei locuiau vasta întindere de pămînt de la Adria pănă la Altai, înainte de năvălirea Slavilor și a Ma­ghiarilor, înainte chiar de colonizarea romană. Prelungind ipoteza, d. N. lor­ga li crede dacă nu identici cu Herac­­lizii legendei sau cu Dom­enii filologiei și arheologiei, cel puțin aceia cari i-au influențat pe aceștia din urmă, ajutîn­­du-i astfel în strălucita creație a artei grecești care e o armonizare a elemen­telor asiatice cu elemente traco-celtice. Dar „barbarii” aceștia din Nord au ră­mas neinfluențați de măreața desvol­­tare a artei eline. Ei au rămas în for­mula stilului lor geometric care stă la temelia artei populare carpato-bal­­canice. Bizuindu-se pe argumentul indepen­denții politice, d. N. Iorga crede că leagănul acestei arte străvechi e Mun­tenia și Moldova, respingînd părerile etnografilor cari susțin că noi am fi împrumutat formula acestei artei de la popoarele vecine. In cadrul acestor idei, studiază auto­­ruxl feluritele manifestări ale geniului plastic, grupîndu-le în jurul casei, por­tului și obiectelor și însoțindu-le cu foarte bogate reproduceri în negru și în culori, documente pe care se spriji­­nesc la fiecare pas afirmațiile cărții. Citind-o, am gustat rara satisfacție pe care ți-o dă o știință sigură, ale cărei linii măsurate se prelungesc dincolo de granița siguranță, în domeniul mis­terios al probatității. E o neobișnuită lărgire a perspectivelor pe care le a­­veam pănă acum cei mai mulți dintre noi, dacă nu toți, asupra subiectu­lui: o lărgire în spațiul etnografic și o a­­dîncire în enigma istorică. Și această prelungire a ideii dincolo de datele științifice sigure pe care o face puter­nica fantazie a savantului dă totdeauna farmecul și forța de fecunditate a unei cărți.* Propaganda noastră în străinătate a­­re astfel încă un mijloc să treacă, dem­nă, în atenția Europei. Scriem­ încă un mijloc. De fapt, aproape toate mij­loacele se reduc la unul singur: N. lorga.­­ Nichifor Crainic CRONICA LITERARA Arta populară O nouă Carte a d-lui N. lorga: Vars populaire en Roumanie (Gamber, éditeur, Paris, 1923) Răspl ndiți „Neamul Bomănssc“

Next