Neamul Românesc, mai 1924 (Anul 19, nr. 96-118)
1924-05-02 / nr. 96
Nu ne știm apăra N'au cunoscut popor mai stîngaciu în a se apăra decît poporul nostru. Și aceasta stingacie e In legătură cu o sensibilitate extraordinara. Oricine se atinge, oricum, de noi provoacă imediat, ori de e potrivit ori nu, ori de avem a face cu o dușmănie reala, calculată, plina de răspundere, ori de ne-a pîndit un simplu agent provocator, protestările cele mai vehemente. Ne unim cu toții — și e frumos —ca să râspingem Învinuirile care ni se aduc, insultele care ni se arunca. Dar, vezi, trebuie sâ știm și felul cel mai potrivit în care putem para loviturile. Cașul cu granița bănățeană e în aceasta privința absolut instructiv. Am început noi — de ce să n’o recunoaștem? — învinuind pe Sîrbi ca au prădat și distrus totul la Jombolia. Sîrbii au răspuns ca am prădat și distrus noi totul la Pardani și la Modoș. S’au adaus considerații asupra valorii armatei noastre, pe care n'o pot aprecia decit aceia cari au avut prilej să se bata cu noi, și în aceasta privința informații se puteau lua din Germania, care formase cel mai formidabil instrument de luptă din istoria omenirii. Presa noastră întreagă s’a înfiorat de minte. Dar nu era misiunea ei sa răspundă. Ci era a Statului romîn. Abia azi se afla ca ofițerul român care a prezidat la schimbarea de hotar posedă acte formale prin care Sîrbii declara că au primit în perfecta stare localitățile evacuate de noi. Există și un proces-verbal asemănâtor pentru starea în care am primit Jombolia? Dacă nu există, mare e vina acelora cari nu l-au cerut. Oricum, ceia ce există trebuie publicat. Trebuie publicat fără întîrziere. Și trebuie publicat fără comentarii. Ale Guvernului ar fi nepotrivite. Ale noastre ar fi de prisos H. Iorga Știri mărunte GERMANIA. — Mareșalul Hindenburg se află pe moarta. ITALIA. — Ministrul de Războiu al Italiei generalul Diaz și-a înaintat demisia din motive de boală. In locul său a fost numit generalul Digiorgio. Reînvierea naționalismului Nu e locul și clipa să facem aici cronica evenimentelor ai căror martori atenți am fost de la războiu încoace și cari au pricinuit, în atîtea țeri, la învingători ca și la învinși, reînvierea naționalismului adaptat nevoilor morale și jocului politic al actualității. Constatăm — e aproape banal s’o spunem — că acțiunea naționalistă e tot mai mult o forță care atîrnă în cumpănă și regenerează. Groaza de necunoscut inspirată de către revendicările amenințătoare ale comunismului, teama de a vedea deschizîndu-se o perioadă revoluționară la care nimeni n’ar putea măsura efectul nici marcă termenul, iată răul endemic de care sufereau națiunile și care a îndemnat spre acțiunea naționalistă. Din înnălțimea aspirațiilor sociale și politice ale doborîtorilor, care se iveau mai pretutindeni și pe care violența unor manii se potolea îndată pănă la exces, poporul se lăsa să cadă greoia în inacțiunea unei liniști iluzorii, supt care se săpau prăpăstiile. Nu vorbim, bine înțeles, de minoritatea aceia de elită cu adevărat luptătoare pentru buna libertate iar nu revoluționară, represintată printr'un oarecare număr de minți alese și ordonate, pe care înseși aceste însușiri ale lor le izolau în mulțimea temperamentelor apatice sau violente cari alcătuiesc marea majoritate a unui popor. De teama desordinei se resemna la o ordine aparentă care nu era, prea ades, decit desordinea organizată. Patriotismul trecea pe nesimțite la starea de sentiment vag, fără aplicare, fără întrebuințare, sentiment mai mult sau mai puțin teoretic, analog sentimentului paternității pentru cel care n’are copii. Se căuta o explicație acestei stări morale : dragostea de umanitate. Desigur că dragostea aceasta e rodnică și legitimă, e un principiu al celor mai rodnice emoțiuni, cu condiția totuși să nu-și greșească destinația și să nu absoarbă sentimentul naționalist. Dar sentimentul acesta umanitar a ajuns cu vremea o primejdie. S’a complicat cu revendicări amenințătoare, cu violență, cu desordine, cu tot atîtea lucruri, cari loveau necurmat in zidurile patriilor. Se văzu cum acțiunea aceasta putea să ne prefacă într’o mistificare sinistră O mare deșteptare a opiniunii se făcu și sentimentul național începu nu numai să se evidențieze, ci chiar să domine. Căci nu-i e dat mânui să se libereze mai mult decît trebuie de îngrădeliie care îi sunt sortite, nici de instinctele înguste poate, dar energice și adinei, pe cari națiunea le-a pus în om pentru a-i lega de creaturile aruncate în același ungher al timpului și spațiului. Nu mai îndrăznește să le subordoneze altor interese, oricare ar fi ele, nici măcar interesului sacru al adevărului speculativ și al sentimentului estetic, al științei sau artei. Pasiunea de a lucra pentru buna stare, prestigiul și regenerarea țării sale este o formă a cultului idealului, care nu-i inferioară nici uneia alteia, și de care nici una alta nu dispune. Vede azi cineva tot mai limpede în interesele și drepturile țării sale, prin jocurile diplomatice și aventurile înarmate. Vedeți pilda atîtor țări și atîtor națiuni de temperamente mult deosebite. Nu se mai jertfește patria în interesul imediat și în siguranța ei, unor răsturnări politice de o utilitate și o moralitate îndoelnice. S’a văzut supt ce influențe naționalismul s’a enervat în ultimii ani, pricinuind o explozie de forțe morale care realizează azi, în mai multe țări, sufletul colectiv al unui naționalism ce triumfează și politicește. Reînvierea cuceritoare a naționalismului e marele fenomen moral al zbuciumatei noastre epoci. El dă unui popor puterea de a se recîștiga pe sine însuși în conștiința unei sale unități. Toate deșartele visuri și sisteme se risipesc în fața bunei judecăți publice întemeiată pe buna realitate. Râul sălășiu ia mai mult în minte decit în inimă. Semnele naționalismului reînviat stau drept mărturie.E un instinct salvator pe cale să ajungă o convingere rațională. Și in ziua în care convingerea aceasta va face dîra de pulbere prin toate țările, se va lămuri deplin că poate iubi cineva marea umanitate prin mijlocirea umanității aceleia deosebite din care face parte intimă, de care e legăt prin rădăcinile trecutului, prin toate fibtrele inimii. Va fi atunci inițiarea firească la o mai largă ordine de sentimente și de datorii, dacă mai intăiu va fi cunoscut cineva bine și va fi practicat sentimentele precise pe care adevăratul naționalism le inspiră și datoriile pozitive pe care le impune Ion Dragu INTERMEZZO Ziarele, fără excepție, au făcut o pauză, renunțînd la ocupația lor cotidiană : comentarea faptului divers, spre a se lansa într-un lirism religioso umanitaro-democrat. De circumstanță, Isus a devenit pentru democrații independenți un fel de premergător al cine știe cărui Marx roșu, iar Golgota nu un punct de reazăm al zbuciumatului suflet omenesc, ci un fel de filavă a Ierusalimului. Se repetă cu o persistență sîcîitoare : presa oglindește, este imaginea, este fotografia unei epoci. Numerele pascale pe care s'au străduit să le scoată ziarele noastre, rezumă dureros incapacitatea de ideație, lipsa de metafizică a epocii. Am simțit o stringere de inimă cind am citit ceia ce a putut sugera unui gazetar sărbătoarea învierii. Nici o vibrație mai profundă, nici o desprindere din meschinele contingente ale cotidianului, nici o timidă coborîre în adîncimele sufletului adumbrit de taina infinitului ; învierea nu avea nici un ecou religios în sufletul bietului scrib. De Paște s’a gîndit să ia inițiativa înființării unei internaționale a cultivării surîsului (ne dă și forma prescurtată I. C. S.). Atît. Afară primăvara întinde ramurile încărcate cu flori, firea toată parcă este stăpînită de fiorul aceluiași mister al învierii. Nelămuritul existenției noastre vremelnice își caută o semnificație. Ne-am oprit la siguranța mîngîetoare a creștinismului și totuși o vagă chemare de panteism, de integrare în marele tot o simțim în înfiorarea ramurilor albe de cireș. Pentru scribul rob al faptului divers, tot popasul sufletesc, toată reculegerea de cîteva momente pe care sărbătoarea Învierii o coboară în suflet, nu a putut rodi altceva decît o societate de sport a buzelor fardate cu un surîs : I. C. S. Toată vasta perspectivă a unei umanități ce simte o reîmprospătare a tuturor puterilor morale de cite ori întoarce gîndul spre marea taină a crucii de pe Golgota, redusă la proporțiile meschine ale unei I. C. S. (internaționala cultivării surîsului). Surîs? Dacă nu ne înșelăm, surîsul înțepenit stupid în colțul gurii este teribila armă de cucerire a grațiilor stăpînului, este grațioasa abdicare a demnității, este floarea gurii omului nevoit să stea pururi cu spinarea, încovoiată și niciodată să nu poată ridica mîndru capul spre cer. Surîsul ipocrit al sclavilor și al magdalenelor ! Și invierea însemnă doar o eliberare, eliberarea omului din cătușele realității invincibile a morții, înseamnă biruința vieții în eternitate, înseamnă sfarîmarea vremelnicului și înnecarea în marea de viață a cosmosului. Dar pentru bietul scrib, a cărui minte abia a putut dospi un scepticism comod de ușoară filosofie resfirată prin romanele lui Anatole France, invierea nu i-a putut lumina mintea decît cu schimonosita imagine a unei I. C. S. Se desprinde însă, o învățătură din biata escapadă fizico-filosofico-religiosă a gazetarului inițiator al I. C. S. ului. Faptul divers de care trebue să fii pururi ocupat (meseria tragică a gazetarului și a omului politic), faptul divers pe care trebue să-1 comentezi cotidian, omoară în om orice posibilitate de ideație, de viziune sintetică a vieții. Să nu fie oare domnia faptului divers în politică o cauză a înlocuirii bărbaților de Stat prin cîrpacii bîlbîiți ai democrației demagogice ? Pamfil Șeicaru Pentru amiciția franco- engleză Un discurs al lui Macdonald Pierîs, 29 (Rador).* D în Londra se anunță că la o întrunire electorală din Port Talbot, d. Macdonald a declarat că va face tot ce-i stă în putință pentru a stabili între Franța și Anglia o amiciție cit mai strînsă. D. Macdonald a adăugat că urmărește restabilirea Europei centrale, animat nu de ură și de spiritul de revanșă, dar dintr-un punct de vedere nou al cooperației intelectuale. D. Macdonald a repeetat că rapoartele experților dau o bună ocazie pentru stabilirea definitivă a pacei'. D. Macdonald a mai declarat că discursul său din York a fost rău înțeles în ce privește intențiunile sale față de Franța. Unele ziare engleze au vorbit de izolarea Franței. Nu vreau ca Franța să fie izolată, doresc ca Franța și Anglia să se sprijine reciproc și să meargă cot la cot. Doresc ca di. Poincaré să vadă, în ce privește siguranța Franței, că Anglia este cel mai bun amic al Franței. Dacă n’am stabilit încă un acord între punctele noastre de vedere asta nu însemnează că nu dorim amiciția și siguranța Franței. D. Macdonald a adăugat că va face o politică și o diplomație dreaptă, cinstită și loială fără artificii. HiffilitiiiE Mii si Pilii fili Com s’ar putea deslega această problemă? Părerea unui fruntaș basarabean: d. dr. Ciugureanu De citva timp se vorbește de o nouă constelație politică, de o federație a tuturor popoarelor pentru care Rusia este o amenințare continuă. O federație a Puterilor: Japonia, Polonia, Țările Baltice, Turcia și România ar fi această constelație nouă care ar avea pănă în prezent simpatia și concursul Franței. Credem că constelația aceasta nu este decît începutul unei constelații generale planetare, deoarece se înșeală acei cari cred că Rusia ar fi o amenințare numai a Statelor amintite mai sus. Rusia este o amenințare universală și pentru toate popoarele din lume. Rusia, prin absența ei din conglomeratul europeano-american, este cauza crizei economice și sociale care se prelungește după războiu, căci fiind una din țările care consumau mai mult, ieșirea ei de pe piața schimbului mondial a produs și stagnarea treburilor industriale și comerciale. Nu este străin nici șomajul din Anglia nici cel din America și din alte țări de absenteismul Rusiei de pe piețele lumei. Rusia de azi, neținînd angajamentele luate de Guvernele trecute ruse, a produs de asemeni o perturbare in avutul Statelor și al particularilor din diferite țări, — nu mă gîndesc numai la tezaurul romîn, dar și la atîtea datorii și obligații ruse rămase in restanță de plată. Rusia, prin propaganda politică pe care o face în toate țările cu acea persistență dictată de doctrina domnitoare a politicei sale, care nu vede triumful comunismului în Rusia decît atunci cind același cataclism social care a fost in Rusia va duce și celelalte țări la dictatura proletariatului, ține in agitație în toate țările clase întregi de oameni pentru stăpînirea cărora se cer de asemeni cheltueli și o stare politică și socială specială Rusia, prin atitudinea ei nedefinită, forțează cele mai multe popoare aine supt arme contigente inutile care îngreuiază bugetele acestor țări, cela ce se repercutează asupra bunei stări a întregii populații. Iată pericolul rus! îndepărtarea lui e o necesitate, o necesitate absolută de care depinde intrarea în normal a vieții noroadelor. Cum trebuie îndepărtat? S’a crezut la început, la imediata lui izbucnire, că se va putea nimici bolșevismul prin o revenire la trecut și guverne serioase din țări serioase au ajutat pe morți să Învia, au dat concursul lor armatelor de cadavre ambulante ale lui Vranghel, Denikin și Colceac spre a distruge bolșevismul. Un Basarabean, care s'a arătat dintre puținii Basarabeni, că are sentimentul intuiției și priceperea evenimentelor, d. dr. Ciugureanu, de care se vorbește foarte puțin și poate tocmai pentru că iese din comun, într'o broșură publicată încă în 1920, in plină ofensivă a lui Vranghel, „Problema rusă față de interesele europene și române“ spunea cu multă dreptate că încercarea Aliaților de a salva Rusia prin armatele țariste este un bluff. „Dușmăniți de moarte in Rusia lor, scria d. Ciugureanu, toți acești generali au împotriva lor adversitatea hotărîtă a tuturor naționalităților care în decursul acestor doi ani și-au cîștigat neatirnarea și care văd cu groază veleitățile imperialiste pe care dînșii nu le ascund“. Și așa a și fost: generalii ruși ai Țarului Nicolae, după ce l-au părăsit cu atîta ușurință, nu puteau salva Rusia. Nereușind pe această cale, popoarele din restul lumei au hotărît prin înțeleptele lor Guverne că blocarea Rusiei, ruperea oricărei relații cu ea, va duce la sfîrșitul bolșevismului, uitînd se vede că cele 100.000.000 de mujici cari n’au ieșit încă cu mult din epoca de piatră a civilizației lor, pot trăi și o sută de ani fără nevoia contactului cu Europa. Avînd griul lor, inul și cînepa lor, floarea soarelui, vitele și păsările lor, ei n’au nevoie de nici una din nevoile cari condiționează viața unui European. Foarte repede înțelepții cari conduc Statele europene s’au izbit de acest adevăr prea evident și au renunțat la blocada Rusiei, admițînd un plan extrem de opus: reluarea relațiilor cu bolșevicii. Contactul cu ei, penetrația albilor în mijlocul negrilor, cum s’a făcut și în coloniile africane, va face ca moravurile și legile sovietice să slăbească. De patru ani se încearcă acest plan. Unele țări au relații oficiale de la Stat la Stat cu misiuni diplomatice și miniștri acreditați, dar bolșevicii au rămas la locurile lor, și cu toate trîmbițările despre o renunțare a lor la principiile fundamentale ale doctrinei comuniste, ei n’au cedat cu nimic și ca și acum șapte ani In urmă ei stau în fața Europei aceiași, amenințători cu pretențiile și făgăduelile lor. S’a recurs în ultimul timp la cea din urmă încercare. Cum relațiile comerciale, fără o recunoaștere de jure nu au fost socotite suficiente ca să distrugă bolșevismul si a admis planul, recunoașterii oficiale, juridice. Și astăzi stau față în față Anglia și Rusia, egale în drepturi și autoritate și cred că vor ajunge să se Înțeleagă, înțelegere pare va duce după părerea Angliei la sfîrșitul bolșevismului, înțelegere care va duce la revoluția socială în toată lumea după opinia lui Rakovski. Căci un compromis nu poate fi Dacă Rusia va recunoaște că trebuie să plătească toate datoriile statului rus și să recompenseze toate perderile certățenilor englezi și se va obliga de a recunoaște dreptul la proprietatea individuală a supușilor englezi în Rusia, dreptul de a face comerț orice cetățean rus cu orice cetățean englez, bolșevismul însemnează că și-a trăit viața și că Rusia va deveni ceia ce spunea Troizki la cartea sa „Revoluția de la Octombrie“, o colonie, căci iată cuvintele lui proprii cu care încheie această lucrare a sa: „sau complecta stare de colonie sau renașterea socialistă, aceasta este alternativa față de care se găsește țara noastră“. Să credem că fanaticii de la Kremlin și Leningrad vor ceda așa de ușor, de dragul ochilor d-lui Macdonald la idealul lor, este a nu cunoaște pe Trotzki, Kamenev, Zinoview sau Nahamkes-Steklov! (Urmarea în pagina II-a) i In dosul atîtor biruințe diplomatice, ce cred că se obțin comuniștii — la Viena, acum la Londra, se desfășoară zi cu zi drama pasiunilor mari ale oamenilor mici, la Cremlin, de unde nu mai pornește nici formula de împăcare, nici formula de retragere. Comitetul central al partidului comunist, amenințat de „strategiile“ și de planurile lui Troțchi, îl demască în toată activitatea lui, ca să aibă dreptul într’una din zilele care vin, să-l lichideze, ca nu cumva după întoarcerea Talleyrandului sovietic de la Londra, — Racovschi — cu mînele goale, comisarul roșu să anticipeze și să facă lovitura de Stat »Pravda“ tipărește în zece articole această demascare a lui Troțchi, și noi nu trebuie să dăm altă explicare hărțuelilor intercomuniste, decît urmărind și tonul și muzica lor. Europa în acest timp discută cu ei, deși știe că tovarășii se duc. Presa face pronosticuri asupra războielelor bolșevicilor cu vecinii, numără concentrările, strînge și răspîndește amănunte. Iar procesul de disolvare a tovarășilor „planetari“ a ajuns acum pănă la starea aceia cînd teaca e scoasă din sabie mai mult decît pe jumătate. Psihologia e gata, lipsește semnalul. »Tovarășul Troțchi, scrie „Pravda“, organul comitetului central, contrariu propriilor sale sfaturi nu se „antrenează“ pentru întâia oară. Și nu pentru întâia oară se supune „prin antrenament“ comitetului central. Lenin în broșura sa „Iarăși chestiunea sindicală“, a scos în evidență „pericolul ce-l represintă pentru partid acțiunea fracțiunilor“. (Troțchi văzînd că Lenin se stinge, căuta prin ideologia fracțiunilor să pună mîna pe stăpînire. N. A.) Lenin scria următoarele despre atitudinea tovarășului Troțchi: „Gîndiți-vă, după două ședințe ale comitetului central lărgit (9 Noembre și 7 Decembre) consacrate unei discuțiuni adîncite, lungi și extrem de animate asupra proiectului de rezoluție primitivă a tovarășului Troțchi... unul din cei 19 membri ai comitetului central (Lenin vorbește despre Troțkhi cu ironie) rămîne izolat printre colegii săi, formează un grup în afară de comitetul central, prezintă „opera colectivă a acestui grup ca o „platformă“ separată și recomandă congresului să aleagă între cele „două tendințe prezente“. Istoria se repetă, însă din nenorocire nu întotdeauna vodevilul urmează tragediei. Troțchi face din nou ca partidul să treacă printr’o perioadă critică*. Uneltirile lui Troțchi împotriva comitetului central, ascunse în dosul unei atitudini aparent cavalerești și justificate printr’un trecut plin de victorii, dar mai ales printr’o falsă cîntărire a simpatiilor ce le are în armata roșie, au fost remarcate de Lenin, cu ultimele lui scăpărări de lucididate, iar acum comitetul central nu clădește decît un sistem de acuzări împotriva tovarășului Troțchi — un sistem care va sfîrși printr’o acțiune a lui Felix Dezerdjinschi, președintele siguranței roșii... Indignarea comitetului central nu cunoaște margini și rîndurile următoare nu sînt decît la începutul acestui rechizitoriu: „Gîndiți-vă, scrie „Pravda“, după lungile discuțiuni ale comitetului central, după ce rezoluția biroului politic a fost adoptată cu unanimitate, un membru al comitetului central (adică Troțchi) intră în scenă publicînd un articol asupra „noei orientații“ (Troțchi căuta să compromită leninismul pentru a antrona noul său curs napoleono-democratic, N. A), articol care ridică acuzații grave împotriva comitetului central, precum și împotriva întregii generații vechi bolșevice.Dacă Troțkhi ar fi fost sigur de armata roșie sau ar fi avut vreun aparat în felul lui Ceka, nu s-ar fi oprit să aresteze și să distrugă întreaga generație veche, leniniștii — de aceia și comitetul central se ridică în picioare împotriva lui. N. A. Opoziția, continuă „Pravda“ — acești democrați vulgari despre care vorbește Troțchi, sunt partizani ai lui—ia aceste acuzații pe seama sa și iată că se dezlănțuește un atac premeditat împotriva comitetului central. (Troțchi a fost întotdeauna un provocator ordinar : cuvintele comitetului central confirmă această virtute revoluționară a lui N. A.) Stabilind de la început că tov. Troțchi țesuse în capul său un plan grandios de lichidare a regimului comunist — Troțchi niciodată nu a fost comunist — pentru a întrona cursul său nou, un gang spre o dictatură personală cu caracter napoleonian. Comitetul Central al partidului comunist întreprinde o lungă analiză a activității lov, Troțchi, a rivalităților în partid, a stării ideologiilor, și exprimă printre rînduri teama de... spînzurători. Căci ruptura între Troțchi și C. Central va aduce nimicirea unuia dintre ei. Lupta care nu va fi cavalerească, deschisă, și nu se va mărgini numai între ei, va atrage cantitățile celelalte ale regimului : partidul, armata roșie, Ceka. Dacă — vorbind absurd — ar putea interveni o împăcare — împăcare între sectanții certați istoria nu cunoaște,— stihia contrarevoluției va crește și se va dezvolta logic împotriva acestei suprastructuri sociale,— regimul comunist — profund zdruncinat atît de absurditățile pe care le conține, cît și de luptele cu dinți scrîșniți ale celor ce îl întrețin și din exploatarea căruia trăesc. Comitetul Central nu e de loc dispus să declare că neînțelegerile lui cu Troțchi datează de ieri, de alaltă ori. Ca să aibă dreptul să procedeze cu Troțchi „cum va găsi de cuviință“, pănă atunci, pănă cînd va putea întreține iluzia că partidul comunist e încă o realitate strașnică și o colectivitate ideal de închegată și integrală. Comit. Central face istoricul răzvrătirilor lui Troțchi, care n’a fost niciodată comunist, și care a intrat în revoluție, și mai ales în partidul comunist cu scopuri și planuri tinzind să oprească revoluția, să zădărnicească cuceririle ei, să lichideze generația veche leninistă și printr’o serie de războaie să întroneze dictatura sa personală. Cînd trăia Lenin, totul se petrecea „acasă“: inpulsiile despotice ale tov. Troțkii se răcoreau în sînul partidului. Acum cînd n’are decis să se rușineze, căci singurul leninist în revolue a fost Lenin, iar ceilalți pur și simplu „băeți“ de ai lui, strînși întîmplător (Racovski, Bela Kun, Clara Zeikin, Cicerin, Sadoul etc. etc.) Troțchi scoate gălăgia pe stradă în auzul tuturor, să vază lumea că el are dreptate, că iubește sincer democrația, să-l aplaude și să-l ajute. „In discuția actuală, scrie cornul central, se poate distinge o trăsătură caracteristică: numeroși tovarăși, mai ales cei tineri, sînii foarte neplăcut surprinși de divergențele de vederi cari s’au produs într’un chip atît de neașteptat. Aceasta se explică prin faptul că cea mai mare parte a divergențelor n’au fost prezentate mai înnainte în fața opiniei partidului. Atît în epoca cînd tov. Lenin participa la conducerea partidului precum și mai tîrziu, neînțelegerile cari se nășteau de atîtea ori între majoritatea comitetului central și tov. Troțkhi au fost regulate în sînul însuși al comitetului central. Comitetul central a trebuit să procedeze în acest chip și cu multă dreptate, căci cruța astfel partidul de sfîșierile inutile. Tov Troțchi scoate neînțelegerile cari s’au produs în sînul comitetului central în fața massei partidului, făcîndu-le obiectul discusiunilor publice. E deci necesar să explicăm cu răbdare lucrurile supt aspectele lor adevărate și pe de altă parte să luăm o pozție față de aceste chestiuni“. Explicările pe care le dă comitetul central lucrurilor comuniste în Rusia cu aspectele lor adevărate, sunt foarte interesante și tulburătoare. Una cîte una, amănunțit, pe documentele ce ne stau supt ochi, vor prezenta aceste aspecte, să le zicem, „thermidoriane“ ale regimului comunist din Moscova. G. M. Ivanov IN DOSUL PERDELEI ROȘII C. C. Împotriva lui Troțchi