Neamul Românesc, mai 1924 (Anul 19, nr. 96-118)

1924-05-02 / nr. 96

Nu ne știm apăra N'au­ cunoscut popor mai stîn­­gaciu în a se apăra decît po­porul nostru. Și aceasta stingacie e In le­gătură cu o sensibilitate extra­ordinara. Oricine se atinge, oricum, de noi provoacă imediat, ori de e potrivit ori nu, ori de avem a face cu o dușmănie reala, cal­culată, plina de răspundere, ori de ne-a pîndit un simplu agent provocator, protestările cele mai vehemente. Ne unim cu toții — și e frumos —ca să râspingem Învinuirile care ni se aduc, in­sultele care ni se arunca. Dar, vezi, trebuie sâ știm și felul cel mai potrivit în care putem para loviturile. Cașul cu granița bănățeană e în aceasta privința absolut in­structiv. Am început noi — de ce să n’o recunoaștem? — învinuind pe Sîrbi ca au prădat și distrus totul la Jombolia. Sîrbii au răs­puns ca am prădat și distrus noi totul la Pardani și la Mo­­doș. S’au adaus considerații a­­supra valorii armatei noastre, pe care n'o pot aprecia decit aceia cari au avut prilej să se bata cu noi, și în aceasta pri­vința informații se puteau lua din Germania, care formase cel mai formidabil instrument de luptă din istoria omenirii. Presa noastră întreagă s’a în­fiorat de minte. Dar nu era misiunea ei sa răspundă. Ci era a Statului romîn. Abia azi se afla ca ofițerul român care a prezidat la schim­barea de hotar posedă acte for­male prin care Sîrbii declara că au primit în perfecta stare lo­calitățile evacuate de noi. Există și un proces-verbal ase­­mănâtor pentru starea în care am primit Jombolia? Dacă nu există, mare e vina acelora cari nu l-au cerut. Oricum, ceia ce există trebuie publicat. Trebuie publicat fără întîr­­ziere. Și trebuie publicat fără comentarii. Ale Guvernului ar fi nepotri­vite. Ale noastre ar fi de prisos H. Iorga Știri mărunte GERMANIA. — Mareșalul Hindenburg se află pe moarta. ITALIA. — Ministrul de Războiu al Italiei generalul Diaz și-a înaintat demisia din mo­­tive de boală. In locul său a fost numit ge­neralul Digiorgio. Reînvierea naționalismului Nu e locul și clipa să facem aici cronica evenimentelor ai căror mar­tori atenți am fost de la războiu în­coace și cari au pricinuit, în atîtea țeri, la învingători ca și la învinși, reînvierea naționalismului adaptat ne­­voilor morale și jocului politic al ac­tualității. Constatăm — e aproape ba­nal s’o spunem — că acțiunea națio­nalistă e tot mai mult o forță care atîrnă în cumpănă și regenerează. Groaza de necunoscut inspirată de către revendicările amenințătoare ale comunismului, teama de a vedea des­­chizîndu-se o perioadă revoluționară la care nimeni n’ar putea măsura e­­fectul nici marcă termenul, iată răul endemic de care sufereau națiunile și care a îndemnat spre acțiunea na­ționalistă. Din înnălțimea aspirațiilor sociale și politice ale doborîtorilor, care se iveau mai pretutindeni și pe care vio­lența unor manii se potolea îndată pănă la exces, poporul se lăsa să cadă greoia în inacțiunea unei liniști iluzorii, supt care se săpau prăpăstiile. Nu vorbim, bine înțeles, de minoritatea aceia de elită cu adevărat luptătoare pentru buna libertate iar nu revolu­ționară, represintată printr'un oare­care număr de minți alese și ordonate, pe care înseși aceste însușiri ale lor le izolau în mulțimea temperamentelor apatice sau violente cari alcătuiesc marea majoritate a unui popor. De teama desordinei se resemna la o ordine aparentă care nu era, prea ades, decit desordinea organizată. Patriotismul trecea pe nesimțite la starea de sentiment vag, fă­ră aplicare, fără întrebuințare, sentiment mai mult sau mai puțin teoretic, analog senti­mentului paternității pentru cel care n’are copii. Se căuta o explicație acestei stări morale : dragostea de umanitate. Desi­gur că dragostea aceasta e rodnică și legitimă, e un principiu al celor mai rodnice emoțiuni, cu condiția to­tuși să nu-și greșească destinația și să nu absoarbă sentimentul naționa­list. Dar sentimentul acesta umanitar a ajuns cu vremea o primejdie. S’a complicat cu revendicări amenință­toare, cu violență, cu desordine, cu tot atîtea lucruri, cari loveau necur­mat in zidurile patriilor. Se văzu cum acțiunea aceasta putea să ne prefacă într’o mistificare sinistră O mare deș­teptare a opiniunii se făcu și senti­mentul național începu nu numai să se evidențieze, ci chiar să domine. Căci nu-i e dat m­­­ânui să se li­bereze mai mult decît trebuie de în­­grădeliie care îi sunt sortite, nici de instinctele înguste poate, dar energice și adinei, pe cari națiunea le-a pus în om pentru a-i lega de creaturile aruncate în același ungher al timpu­lui și spațiului. Nu mai îndrăznește să le subordoneze altor interese, oricare ar fi ele, nici măcar interesului sacru al a­­devărului speculativ ș­i al sentimen­tului estetic, al științei sau artei. Pa­siunea de a lucra pentru buna stare, prestigiul și regenerarea țării sale este o formă a cultului idealului, care nu-i inferioară nici uneia alteia, și de care nici una alta nu dispune. Vede azi cineva tot mai limpede în interesele și drepturile țării sale, prin jocurile diplomatice și aventu­rile înarmate. Vedeți pilda atîtor țări și atîtor națiuni de temperamente mult deosebite. Nu se mai jertfește patria în interesu­l imediat și în si­guranța ei, unor răsturnări politice de o utilitate și o moralitate îndoelnice. S’a văzut supt ce influențe naționa­lismul s’a enervat în ultimii ani, pri­­­cinuind o explozie de forțe morale care realizează azi, în mai multe țări, sufletul colectiv al unui naționalism ce triumfează și politicește. Reînvierea cuceritoare a naționalis­mului e marele fenomen moral al zbuciumatei noastre epoci. El dă u­­­nui popor puterea de a se recîștiga pe sine însuși în conștiința unei sale unități. Toate deșartele visuri și sis­teme se risipesc în fața bunei jude­căți publice întemeiată pe buna rea­litate. Râul sălășiu ia mai mult în minte decit în inimă. Semnele naționalis­mului reînviat stau drept mărturie.E un instinct salvator pe cale să ajungă o convingere rațională. Și in ziua în care convingerea aceasta va face dîra de pulbere prin toate țările, se va lămuri deplin că poate iubi cineva marea umanitate prin mijlocirea uma­nității aceleia deosebite din care face parte intimă, de care e legăt prin ră­dăcinile trecutului, prin toate fibtrele inimii. Va fi atunci inițiarea firească la o mai largă ordine de sentimente și de datorii, dacă mai intăiu va fi cunoscut cineva bine și va fi practi­cat sentimentele precise pe care a­­devăratul naționalism le inspiră și datoriile pozitive pe care le impune Ion Dragu INTERMEZZO Ziarele, fără excepție, au făcut o pauză, renunțînd la ocupația lor co­tidiană : comentarea faptului divers, spre a se lansa într-un lirism religioso umanitaro-democrat. De circumstanță, Isus a devenit pentru democrații in­dependenți un fel de premergător al cine știe cărui Marx roșu, iar Gol­gota nu un punct de reazăm al zbu­ciumatului suflet omenesc, ci un fel de filavă a Ierusalimului. Se repetă cu o persistență sîcîi­­toare : presa oglindește, este imaginea, este fotografia unei epoci. Numerele pascale pe care s'au străduit să le scoată ziarele noastre, rezum­ă dure­ros incapacitatea de ideație, lipsa de metafizică a epocii. Am simțit o strin­­gere de inimă cind am citit ceia ce a putut su­gera unui gazetar sărbătoa­rea învierii. Nici o vibrație mai pro­fundă, nici o desprindere din meschi­nele contingente ale cotidianului, nici o timidă coborîre în adîncimele su­fletului adumbrit de taina infinitului ; învierea nu avea nici un ecou re­ligios în sufletul bietului scrib. De Paște s’a gîndit să ia inițiativa în­ființării unei internaționale a cultivă­rii surîsului (ne dă și forma prescur­tată I. C. S.). Atît. Afară primăvara întinde ramurile încărcate cu flori, firea toată parcă este stăpînită de fiorul aceluiași mis­ter al învierii. Nelămuritul existenției noastre vremelnice își caută o sem­nificație. Ne-am oprit la siguranța mîngîetoare a creștinismului și totuși o vagă chemare de panteism, de in­tegrare în marele tot o simțim în în­fiorarea ramurilor albe de cireș. Pentru scribul rob al faptului di­vers, tot popasul sufletesc, toată re­culegerea de cîteva momente pe care sărbătoarea Învierii o coboară în suflet, nu a putut rodi altceva decît o societate de sport a buzelor far­date cu un surîs : I. C. S. Toată vasta perspectivă a unei u­­manități ce simte o reîmprospătare a tuturor puterilor morale de cite ori întoarce gîndul spre marea taină a crucii de pe Golgota, redusă la proporțiile meschine ale unei I. C. S. (internaționala cultivării surîsului). Surîs? Dacă nu ne înșelăm, surîsul înțepenit stupid în colțul gurii este teribila armă de cucerire a grațiilor stăpînului, este grațioasa abdicare a demnității, este floarea gurii omului nevoit să stea pururi cu spinarea, încovoiată și niciodată să nu poată ridica mîndru capul spre cer. Surîsul ipocrit al sclavilor și al magdalenelor ! Și invierea însemnă doar o elibe­rare, eliberarea omului din cătușele realității invincibile a morții, înseamnă biruința vieții în eternitate, înseamnă sfarîmarea vremelnicului și înnecarea în marea de viață a cosmosului. Dar pentru bietul scrib, a cărui minte a­­bia a putut dospi un scepticism co­mod de ușoară filosofie resfirată prin romanele lui Anatole France, invie­rea nu i-a putut lumina mintea de­cît cu schimonosita imagine a unei I. C. S. Se desprinde însă, o învățătură din biata escapadă fizico-filosofico-reli­­giosă a gazetarului inițiator al I. C. S. ului. Faptul divers de care trebue să fii pururi ocupat (meseria tragică a ga­zetarului și a omului politic), faptul divers pe care trebue să-1 comentezi cotidian, omoară în om orice posibi­litate de ideație, de viziune sintetică a vieții. Să nu fie oare domnia faptului di­vers în politică o cauză a înlocuirii bărbaților de Stat prin cîrpacii bîl­­bîiți ai democrației demagogice ? Pamfil Șeicaru Pentru amiciția franco- engleză Un discurs al lui Macdonald Pierîs, 29 (Rador).­­* D în Londra se anunță că la o întrunire electorală din Port Talbot, d. Macdonald a decla­rat că va face tot ce-i stă în putință pentru a stabili între Franța și An­glia o amiciție cit mai strînsă. D. Mac­donald a adăugat că urmărește res­tabilirea Europei centrale, animat nu de ură și de spiritul de revanșă, dar dintr-un punct de vedere nou al coo­perației intelectuale. D. Macdonald a repeetat că rapoartele experților dau o bună ocazie pentru stabilirea defi­nitivă a pacei'. D. Macdonald a mai de­clarat că discursul său din York a fost rău înțeles în ce privește intențiunile sale față de Franța. Unele ziare en­gleze au vorbit de izolarea Franței. Nu vreau ca Franța să fie izolată, do­resc ca Franța și Anglia să se sprijine reciproc și să meargă cot la cot. Do­resc ca di. Poincaré să vadă, în ce privește siguranța Franței, că Anglia este cel mai bun amic al Franței. Dacă n’am­ stabilit încă un acord între punc­tele noastre de vedere asta nu în­semnează că nu dorim amiciția și si­guranța Franței. D. Macdonald a a­­dăugat că va face o politică și o di­plomație dreaptă, cinstită și loială fără artificii. H­iffilitii­iE Mii si Pilii fili Com s’ar putea deslega această problemă? Părerea unui fruntaș basarabean: d. dr. Ciugureanu De citva timp se vorbește de o nouă constelație politică, de o federație a tuturor popoarelor pentru care Rusia este o amenințare continuă. O fede­rație a Puterilor: Japonia, Polonia, Ță­rile Baltice, Turcia și România ar fi această constelație nouă care ar avea pănă în prezent simpatia și concursul Franței. Credem că constelația aceasta nu este decît începutul unei constelați­i generale planetare, de­oarece se în­șeală acei cari cred că Rusia ar fi o amenințare numai a Statelor amintite mai sus. Rusia este o amenințare uni­versală și pentru toate popoarele din lume. Rusia, prin absența ei din conglo­meratul europeano-american, este cauza crizei economice și sociale care se prelungește după războiu, căci fiind una din țările care consumau mai mult, ieșirea ei de pe piața schimbului mon­dial a produs și stagnarea treburilor industriale și comerciale. Nu este străin nici șomajul din Anglia nici cel din America și din alte țări de absenteis­mul Rusiei de pe piețele lumei. Rusia de azi, neținînd angajamen­tele luate de Guvernele trecute ruse, a produs de asemeni o perturbare in a­­vutul Statelor și al particularilor din diferite țări, — nu mă gîndesc nu­mai la tezaurul romîn, dar și la atîtea datorii și obligații ruse rămase in res­tanță de plată. Rusia, prin propaganda politică pe care o face în toate țările cu acea per­sistență dictată de doctrina domnitoare a politicei sale, care nu vede triumful comunismului în Rusia decît atunci cind același cataclism social care a fost in Rusia va duce și celelalte țări la dictatura proletariatului, ține in agitație în toate țările clase întregi de oameni pentru stăpînirea cărora se cer de a­­semeni cheltueli și o stare politică și socială specială Rusia, prin atitudinea ei nedefinită, forțează cele mai multe popoare a­­ine supt arme contigente inutile care în­greuiază bugetele acestor țări, cela ce se repercutează asupra bunei stări a întregii populații. Iată pericolul rus! îndepărtarea lui e o necesitate, o necesitate absolută de care depinde intrarea în normal a vieții noroadelor. Cum trebuie îndepărtat? S’a crezut la început, la imediata lui izbucnire, că se va putea nimici bolșevismul prin o revenire la trecut și guverne serioase din țări serioase au ajutat pe morți să Învia, au dat concursul lor arma­telor de cadavre ambulante ale lui Vranghel, Denikin și Colceac spre a distruge bolșevismul. Un Basarabean, care s'a arătat din­­tre puținii Basarabeni, că are senti­mentul intuiției și priceperea evenimen­telor, d. dr. Ciugureanu, de care se vorbește foarte puțin și poate tocmai pentru că iese din comun, într'o bro­șură publicată încă în 1920, in plină ofensivă a lui Vranghel, „Problema rusă față de interesele europene și române“ spunea cu multă dreptate că încercarea Aliaților de a salva Rusia prin armatele țariste este un bluff. „Dușmăniți de moarte in Rusia lor, scria d. Ciugureanu, toți acești generali au împotriva lor adversitatea hotărîtă a tuturor naționalităților care în de­cursul acestor doi ani și-au cîștigat ne­­atirnarea și care văd cu groază velei­tățile imperialiste pe care dînșii nu le ascund“. Și așa a și fost: generalii ruși ai Țarului Nicolae, după ce l-au părăsit cu atîta ușurință, nu puteau salva Ru­sia. Nereușind pe această cale, popoa­rele din restul lumei au hotărît prin înțeleptele lor Guverne că blocarea Ru­siei, ruperea oricărei relații cu ea, va duce la sfîrșitul bolșevismului, uitînd se vede că cele 100.000.000 de mujici cari n’au ieșit încă cu mult din epoca de piatră a civilizației lor, pot trăi și o sută de ani fără nevoia contactului cu Europa. Avînd griul lor, inul și cînepa lor, floarea soarelui, vitele și păsările lor, ei n’au nevoie de nici una din nevoile cari condiționează viața u­­nui European. Foarte repede înțelepții cari conduc Statele europene s’au izbit de acest a­­devăr prea evident și au renunțat la blocada Rusiei, admițînd un plan ex­trem de opus: reluarea relațiilor cu bolșevicii. Contactul cu ei, penetrația albilor în mijlocul negrilor, cum s’a făcut și în coloniile africane, va face ca moravurile și legile sovietice să slăbească. De patru ani se încearcă acest plan. Unele țări au relații oficiale de la Stat la Stat cu misiuni diplomatice și mi­niștri acreditați, dar bolșevicii au ră­mas la locurile lor, și cu toate trîmbi­­țările despre o renunțare a lor la prin­cipiile fundamentale ale doctrinei co­muniste, ei n’au cedat cu nimic și ca și acum șapte ani In urmă ei stau în fața Europei aceiași, amenințători cu pretențiile și făgăduelile lor. S’a recurs în ultimul timp la cea din urmă încercare. Cum relațiile comer­ciale, fără o recunoaștere de jure nu au fost socotite suficiente ca să dis­trugă bolșevismul si a admis planul, recunoașterii oficiale, juridice. Și astăzi stau față în față Anglia și Rusia, egale în drepturi și autoritate și cred că vor ajunge să se Înțeleagă, înțelegere pare va duce după părerea Angliei la sfîrșitul bolșevismului, în­țelegere care va duce la revoluția so­cială în toată lumea după opinia lui Rakovski. Căci un compromis nu poate fi Dacă Rusia va recunoaște că trebuie să plătească toate datoriile statului rus și să recompenseze toate perderile cer­tățenilor englezi și se va obliga de a recunoaște dreptul la proprietatea in­dividuală a supușilor englezi în Rusia, dreptul de a face comerț orice cetă­țean rus cu orice cetățean englez, bol­șevismul însemnează că și-a trăit viața și că Rusia va deveni ceia ce spunea Troizki la cartea sa „Revoluția de la Octombrie“, o colonie, căci iată cu­vintele lui proprii cu care încheie a­­ceastă lucrare a sa: „sau complecta stare de colonie sau renașterea socia­listă, aceasta este alternativa față de care se găsește țara noastră“. Să credem că fanaticii de la Kremlin și Leningrad vor ceda așa de ușor, de dragul ochilor d-lui Macdonald la idealul lor, este a nu cunoaște pe Trotzki, Kamenev, Zinoview sau Na­­hamkes-Steklov! (Urmarea în pagina II-a) i In dosul atîtor biruințe diplomatice, ce cred că se obțin comuniștii — la Viena, acum la Londra, se desfășoară zi cu zi drama pasiunilor mari ale oamenilor mici, la Cremlin, de unde nu mai pornește nici formula de îm­­păcare, nici formula de retragere. Comitetul central al partidului co­munist, amenințat de „strategiile“ și de planurile lui Troțchi, îl demască în toată activitatea lui, ca să aibă dreptul într’una din zilele care vin, să-l lichideze, ca nu cumva după în­toarcerea Talleyrandului sovietic de la Londra, — Racovschi — cu mînele goale, comisarul roșu să anticipeze și să facă lovitura de Stat »Pravda“ tipărește în zece articole această demascare a lui Troțchi, și noi nu trebuie să dăm altă explicare hărțuelilor intercomuniste, decît urmă­rind și tonul și muzica lor. Europa în acest timp discută cu ei, deși știe că tovarășii se duc. Presa face pro­nosticuri asupra războielelor bolșevi­cilor cu vecinii, numără concentrările, strînge și răspîndește amănunte. Iar procesul de disolvare a tovară­șilor „planetari“ a ajuns acum pănă la starea aceia cînd teaca e scoasă din sabie mai mult decît pe jumătate. Psihologia e gata, lipsește semnalul. »Tovarășul Troțchi, scrie „Pravda“, organul comitetului central, contrariu propriilor sale sfaturi nu se „antre­nează“ pentru întâia oară. Și nu pen­tru întâia oară se supune „prin antre­nament“ comitetului central. Lenin în broșura sa „Iarăși chestiunea sindi­cală“, a scos în evidență „pericolul ce-l represintă pentru partid acțiunea fracțiunilor“. (Troțchi văzînd că Lenin se stinge, căuta prin ideologia frac­țiunilor să pună mîna pe stăpînire. N. A.) Lenin scria următoarele despre atitudinea tovarășului Troțchi: „Gîn­­diți-vă, după două ședințe ale comite­tului central lărgit (9 Noembre și 7 Decembre) consacrate unei discuțiuni adîncite, lungi și extrem de animate asupra proiectului de rezoluție primi­tivă a tovarășului Troțchi... unul din cei 19 membri ai comitetului central (Lenin vorbește despre Troțkhi cu i­­ronie) rămîne izolat printre colegii săi, formează un grup în afară de comi­tetul central, prezintă „opera colec­tivă a acestui grup ca o „platformă“ separată și recomandă congresului să aleagă între cele „două tendințe pre­zente“. Istoria se repetă, însă din ne­norocire nu întotdeauna vodevilul ur­mează tragediei. Troțchi face din nou ca p­artidul să treacă printr’o perioadă critică*. Uneltirile lui Troțchi împotriva co­mitetului central, ascunse în dosul unei atitudini aparent cavalerești și justificate printr’un trecut plin de vic­torii, dar mai ales printr’o falsă cîn­­tărire a simpatiilor ce le are în ar­mata roșie, au fost remarcate de Le­nin, cu ultimele lui scăpărări de luci­­didate, iar acum comitetul central nu clădește decît un sistem de acuzări împotriva tovarășului Troțchi — un sistem care va sfîrși printr’o acțiune a lui Felix Dezerdjinschi, președintele siguranței roșii... Indignarea comitetului central nu cunoaște margini și rîndurile urmă­toare nu sînt decît la începutul ace­stui rechizitoriu: „Gîndiți-vă, scrie „Pravda“, după lungile discuțiuni ale comitetului cen­tral, după ce rezoluția biroului poli­tic a fost adoptată cu unanimitate, un membru al comitetului central (adică Troțchi) intră în scenă publicînd un articol asupra „noei orientații“ (Troț­­chi căuta să compromită leninismul pentru a antrona noul său curs napo­­leono-democratic, N. A), articol care ridică acuzații grave împotriva comi­tetului central, precum și împotriva întregii generații vechi bolșevice.­­Dacă Troțkhi ar fi fost sigur de ar­mata roșie sau ar fi avut vre­un apa­rat în felul lui Ceka, nu s-ar fi oprit să aresteze și să distrugă întreaga generație veche, leniniștii — de aceia și comitetul central se ridică în pi­cioare împotriva lui. N. A.­ Opoziția, continuă „Pravda“ — acești demo­crați vulgari despre care vorbește Troțchi, sunt partizani ai lui—ia aceste acuzații pe seama sa și iată că se dezlănțuește un atac premeditat îm­potriva comitetului central. (Troțchi a fost întotdeauna un provocator ordi­nar : cuvintele comitetului central con­firmă această virtute revoluționară a lui­ N. A.) Stabilind de la început că tov. Troțchi țesuse în capul său un plan grandios de lichidare a regimului comunist — Troțchi niciodată nu a fost comu­nist — pentru a întrona cursul său nou, un gang spre o dictatură perso­nală cu caracter napoleonian. Comi­tetul Central al partidului comunist întreprinde o lungă analiză a activității lov, Troțchi, a rivalităților în partid, a stării ideologiilor, și exprimă printre rînduri teama de... spînzurători. Căci ruptura între Troțchi și C. Central va aduce nimicirea unuia dintre ei. Lupta care nu va fi cavalerească, deschisă, și nu se va mărgini numai între ei, va atrage cantitățile celelalte ale regi­mului : partidul, armata roșie, Ceka. Dacă — vorbind absurd — ar putea interveni o împăcare — împăcare între sectanții certați istoria nu cunoaște,— stihia contrarevoluției va crește și se va dezvolta logic împotriva acestei suprastructuri sociale,­­— regimul co­munist — profund zdruncinat atît de absurditățile pe care le conține, cît și de luptele cu dinți scrîșniți ale celor ce îl întrețin și din exploatarea căruia trăesc. Comitetul Central nu e de loc dispus să declare că neînțelegerile lui cu Troțchi datează de ieri, de alaltă ori. Ca să aibă dreptul să procedeze cu Troțchi „cum va găsi de cuviință“, pănă atunci, pănă cînd va putea între­ține iluzia că partidul comunist e încă o realitate strașnică și o colectivitate ideal de închegată și integrală. Comit. Central face istoricul răzvrătirilor lui Troțchi, care n’a fost niciodată comu­nist, și care a intrat în revoluție, și mai ales în partidul comunist cu sco­puri și planuri tinzind să oprească re­voluția, să zădărnicească cuceririle ei, să lichideze generația veche leninistă și printr’o serie de războaie să întro­neze dictatura sa personală. Cînd trăia Lenin, totul se petrecea „acasă“: in­­pulsiile despotice ale tov. Troțkii se răcoreau în sînul partidului. Acum cînd n’are de­ci­s să se rușineze, căci singurul leninist în revolu­­e a fost Lenin, iar ceilalți pur și simplu „băeți“ de ai lui, strînși întîmplător (Racovski, Bela­ Ku­n, Clara Zeikin, Ci­­cerin, Sadoul etc. etc.) Troțchi scoate gălăgia pe stradă în auzul tuturor, să vază lumea că el are dreptate, că iu­bește sincer democrația, să-l aplaude și să-l ajute. „In discuția actuală, scrie cornul central, se poate distinge o trăsătură caracteristică: numeroși tovarăși, mai ales cei tineri, sînii foarte neplăcut surprinși de divergențele de vederi cari s’au produs într’un chip atît de neașteptat. Aceasta se explică prin faptul că cea mai mare parte a di­vergențelor n’au fost prezentate mai înnainte în fața opiniei partidului. Atît în epoca cînd tov. Lenin participa la conducerea partidului precum și mai tîrziu, neînțelegerile cari se nășteau de atîtea ori între majoritatea comite­tului central și tov. Troțkhi au fost re­gulate în sînul însuși al comitetului central. Comitetul central a trebuit să procedeze în acest chip și cu m­ultă dreptate, căci cruța astfel partidul de sfîșierile inutile. Tov­ Troțchi scoate neînțelegerile cari s’au produs în­ sînul comitetului central în fața massei par­tidului, făcîndu-le obiectul discusiunilor publice. E deci necesar să explicăm cu răbdare lucrurile supt aspectele lor adevărate și pe de altă parte să luăm o poz­ție față de aceste ches­tiuni“. Explicările pe care le dă comitetul central lucrurilor comuniste în Rusia cu aspectele lor adevărate, sunt foarte interesante și tulburătoare. Una cîte una, amănunțit, pe documentele ce ne stau supt ochi, vor prezenta aceste aspecte, să le zicem, „thermidoriane“ ale regimului comunist din Moscova. G. M. Ivanov IN DOSUL PERDELEI ROȘII C. C. Împotriva lui Troțchi

Next