Neamul Românesc, august 1925 (Anul 20, nr. 172-194)

1925-08-01 / nr. 172

îe se pete ín an Aparențele societății noastre sînt de o perfectă ordine, afară de incidente desagreabile ca acela al urmăririlor de o­­peră comică prin codrii Dîmboviței și Prahovei cu carabi­nierii lui Offenbach, operînd fără musică, în adevăr, dar și fără nici un resultat. încolo însă ce se vedee:țerani cari lucrează pămîntul, meșteri cari-și caută de treabă în ateliere, negustori cari-și fac socotelile, funcționari cari stau la birourile lor, miniștri pe cari-i salută domnii ușieri, și așa mai departe. Dacă te uiți în adînc­insă, pierzi siguranța pe care o dau aceste aspecte. De ce nu se prind hoții? Ziare nepărtinitoare și care luptă pentru buna rînduială dau răspunsul, pentru că popu­lația­! susține. Am auzit eu însumi refrenul popular cu privire la dînșii: oameni cari itau de la bogați și dau la săraci. Am trecut prin sate unde lupta contra sărbătorilor nouă devenise o lozincă de anarhie. „Misionarul“ Mitropoliei se aștepta, a venit peste cîteva zile și abia a scăpat cu spina­rea teafără. Adventismul el însuși nu e decît o formă a ruperii de legăturile oficiale. Până și în armată spiritul acesta pătrunde. Un soldat minoritar întrebat de ce calcă regulamentul în ținuta sa, a răspuns scurt: Se calcă doar cei de sus, și eu le calc. Sinistre semne! Pentru a le înlătura e o singură cale : intoarcerea ordinii în suflete prin ordinea în Stat și prin bu­nul exemplu, care lipsesc azi de­o­potrivă. I. IORGA Griji basarabene Partidul optimismului permanent ori de câte ori guvernează, și al ele vetirilor tot atât de permanente fie că este sau nu la putere —, aruncă o nouă învinuire opoziției că s’ar ocupa prea de aproape de situația din Basarabia, că ar între­prinde o operă de agitație în acea parte a țării exagerând nevoile și neajunsurile ei. După părerea gu­vernamentală acestea din urmă ar fi aceleași ca și în întreaga cuprin­dere a țării și că nimic nu justifi­că o anumită alarmă. S’ar putea discuta evident, dacă din punct de vedere pur material Basarabia se găsește într’o situa­ție de perfectă similitudine cu ce­lelalte ținuturi. S’ar putea discuta cu atât mai vârtos cu cât contra­riul s’ar putea dovedi ca o conse­cință a sistemului de vitregie in­tenționată a foștilor stăpâni­tori. De n’ar fi de cât chestia șoselelor și a neîndestulării traficului pe ca­lea ferată și încă ar fi o temeritate de­ a susține, cum o face presa gu­vernamentală, că nevoile materia­le basarabene nu sunt mai mari de­cât ale restului țării. Nu însă din acest punct de privi­re a pornit îngrijorarea și protestă­rile opoziției. Ele își găsesc temeiul d­a ia considerarea unei stări de spirit deosebite a conaționalilor noștrii de dincolo de Prut. Lunga lor conviețuire în atmosfera misti­cismului rusesc cât și neputința în care se găseau de a se adăpa la alte izvoare de cultură raționalistă și occidentală le-a creat o mentalita­te specială. O mentalitate care de­formează realitatea amplificân­­du-i proporțiile fie-n bine fie-n rău și în care acțiunea se determi­nă adesea ori de o iluzie mai mult de­cât de-o chibzuire minuțioasă a motivelor ce-ar milita în favoa­rea sau contra rezultatului pro­pus. Această diferențiare care în circumstanțe normale nu ar îndrep­tăți nici o temere— ea neconsti­­tuind în nici un caz o inferioritate față de alte însușiri — trebuește să fie la baza preocupărilor unei po­litici de stat în momente ca cele de azi. O asemenea concepție nu a fost adoptată de succesivii miniștrii de interne ai guvernului d-lui Bră­­tianu. De aci a pornit întinderea pro­gresivă a unei stări de nedumerire prefăcută câte­odată într’una de desnădejde. O ilegalitate i-ar pă­rea de nimica toată unui muntean, de pildă, dar poate să pară o crimă de lese naționalitate unui basara­bean. Față de o asemenea impresiune,­­ firesc ca inacțiunile lui să fie cu totul altele. Ar fi fost tot atât de firesc ca înțelegându-se de cârmui­re resortul sufletesc ce le-a deter­minat să se ia măsurile de cuviin­ță cari să nu fie ca o sancțiune proporțională protestării. Ar fi trebuit mai ales stabilită o directivă spre a se evita faptele în­săși ce pot să dea loc la o aseme­nea amplitudine interpretativă. Din aceste convingeri a pornit așa zisa campanie a opoziției. Ea nu numai că nu țintește la crearea unei stări de agitație în Basarabia ci dimpotrivă semnalând împreju­rările și repercursiunea lor să si­lească la luare de măsuri care să garanteze liniștea și echilibrul su­fletesc în acest tinut. In acest scop însă nu putea să înconjoare mărturisirea că nevoi­le și neajunsurile basarabene sânt mai mari de­cât aiurea, nu pentru că măsurate la cântar sau cu cotul ar fi în adevăr așa, ci pen­tru că în acea balanță sufletască la care imponderabilul cântărește totuși atât de greu ele capătă a­­ceastă intensificare. Pentru a aprecia însă atât nevoi­le basarabene cât și acțiunea coor­donată și de largă perspectivă a opoziției i-ar trebui partidului li­beral acest din urmă cântar pe care el însă nu-l poate poseda ne­­fiind trebuincios măsurării intere­selor sale mercantile. Ț­COURI POLITICE O­ficiosul d-lui general Averescu narează emoționat, povestea u­­nei bărci care s'a răsturnat in ma­re lângă Constanța. Noi mai cunoaștem o imbarcație care a luat apă de mult, si al cărei șef este printr'o ciudată coincidentă, la Acqui... ” D . Inculetz, a făcut consiliului de miniștri o declarație senzaționa­lă : Sub liberali Basarabia e fericită. Cum o fi ori­cum n-o fi Basarabia nu știm... Dar e vorba, d-le Inculeț: cum o duc basarabenii t­ă E in reală primejdie legea repausu­lui duminical, marea capodoperă legislativă a celebrului chirculesc din guvern. Negustorii sunt contra ei, consuma­torii contra ei, salariații comerciali, împotriva ei, logica împotriva ei și gramatica la fel. Cu legea șefului protocolului bră­­tienist, un singur personaj a mai ră­mas de acord: ușierul de la minister. Dar acesta are și norocul că este anafalbet. „Formulele“ averescane D. general r Averescu e In Ita­lia. In lipsa d-sale „activează“, dacă se poate spune astfel: Direcția Electorală, numită la 6 Iulie, prin ultimul ukaz dat la Turnu-Severin. DIRECȚIA ELECTORALA ave­rescană a fost deci constituită, cu excluderea tuturor prietenilor d-lui Octavian Goga, și cu elimi­narea singurului elector averest­can, Trancu-lași. Dacă nu interesează ce a ur­mat în consfătuirile ..direcției e­­lectorale“ — hotărârile ei au fost aduse la cunoștința ultimilor parti­zani, prin coloanele oficiosului d-lui general, îndreptarea, se ocupă pe co­loane întregi, de apropiatele ale­geri agricole. Nu ne vom ocupa nici de intrigăria copilărească pe care o încearcă față de Opoziția Unită, nici de constatările averes­­canilor că liberalii se dedau la „o deșănțată revărsare de retorică demagogică". N’ajungeau de­sigur intrigile împotriva noastră, căci demasca­rea ilegalităților și demagogiei guvernului. Trebuia să se spună și ce a hotărât direcția electorală în vederea alegerilor pentru Ca­merele Agricole. Dar nu e ușor să constitui cete electorale, comitete de alegeri și DIRECȚII, și să fugi din luptă, de groaza unor „izbânzi“ ca cea de la Chișinău. DIRECȚIA ELECTORALA a­­verescană apelează deci la eufe­misme... Iată cum ocolește deli­cata chestie și cum anunță că se „abține“ de la apropiatele ale­geri : „In această situatie, într'o ase­menea atmosferă politică. — Par­tidul Poporului este singurul care își menține o atitudine conformă cu interesele permanente ale ță­­rii și cu nevoile ei momentane­­. După o lună de studii, „Direc­ția electorală“ a d-lui general dă bir­ou fugitiv. Sau cum spune ofi­ciosul, averescanii mențin o ati­tudine conformă cu interesele per­manente ale tarei!­­Era greu de găsit o formulă mai fericită, ca să justifice ridicu­­lul de care se acoperă faimoasa „direcție electorală" a d-lui ge­neral. & De pretutindeni Un grec de omenie In Avenue B. din New-York, lo­cuiesc tot felul de oameni. Pe acea stradă își are prăvălia și un grec, cu numele de Jean Ducas. Acesta își împarte în fiecare an, cu oricine e mai aproape de dânsul, întregul profit, fie în marfă, fie în bani, îm­brăcăminte, încălțăminte etc. Pentru binefacerile sale a fost su­pranumit „Regele Bucuriilor“. Co­pii primesc bomboane cu butoaiele, în ziua când Ducas își împarte avu­tul cu săracii. Ducas a plecat din Grecia acum 33 de ani și s-a apucat, în America, de negoț, întâi a vândut fructe pe stradă, apoi și-a deschis o mică co­fetărie și azi e om cu stare. De mai mulți ani el și-a împărțit săracilor profitul de la prăvălie. Atunci când a început să neguță­­torească avea numai 1 dolar și 7 centime, începând cu un creștinesc „Doamne-Ajută!“ el a făgăduit că, dacă va deveni bogat, vre-o dată, nu va uita de cei săraci. Și făgăduința, de atunci, n'a fost uitată. AGRICULTORI, votati în Alegerile pentru Cernerile Agricole. Lista cututuri a Oscililor Unita COASA SI SECERA Hu­manifill­ml cu semnul E o stare de fapt In România, că­reia nu i se poate aduce, deocamda­tă, nici un alt corectiv, afară doar de acela al alungării de la putere a tuturor uzurpatorilor de drepturi. E însă cu atât mai tristă și mai ciudată această stare de fapt a tarii —, ale cărei izvoare de bogăție ma­terială și intelectuală stau ori neex­ploatate, sau parțial și în folosul nu­mai al unei minorități hrăpărețe speculate, — cu cât în afară de ne­voia imperioasă a refacerei ei ur­gente e profund simțită și necesita­tea unei reconcilieri a generațiilor actuale cu firul celui mai curat tra­diționalism românesc. Și cu toate aceste nevoi, pe cari lumea le strigă îndurerată la toate răspântiile, — și cu toate că nu e su­flet, care să nu dorească din umbra vieței lui umile și trudite, civilisa­­rea țării noastre și aducerea ei pe pragul culturilor apusene, potrivit mijloacelor și posibilităților noastre actuale, de realizare,­­ totuși nu trece zi fără ca o nouă deziluzie să nu accentueze scepticismul ce trep­­tat-treptat sporește și cucerește mul­țimea celora, ce nu mai îndrăznesc să spere. Evident, cauzele acestei stări de fapt nu trebuesc căutate în condi­­țiunile materiale ale existenței, așa­dar nu acestora li se cade corecti­vul dorit pentru ameliorarea gene­rală a vieței post-bellice în Româ­nia. Ci dacă e nîîr’adevăr ceva de îndreptat din temelie în regatul nos­tru, aceasta e fără îndoială comple­xul condițiunilor­ morale și intelec­tuale de desvoltar­e a vieții noastre publice, închegați relativ recent in struc­tura statului modern după modele­­lele apusene, unde o veche tradiție a respectului pentru cetățean și pen­tru Stat îngăduia desăvârșirea ma­­șinei administrative, financiare și economice cu respectarea tot­odată a voinței și forțelor individuale, noi am trebuit să sacrificăm de cele mai multe ori pe individ pentru a asigura viața Statului tânăr. Și poa­te că de întregul acest proces nu mi-am fi dat fățiș seama, dacă răs­­boiul nu m­-ar fi arătat cât de șu­brezi eram în tot ceea ce clădisem și ne închipuisem a fi statornic și plin de viață. Și atunci, lozinca tuturor politi­ciani­lor conștienți a fost aceea a „Siguranței Statului“. Rând pe rând pactele fundamentale pe­ ale căror principii înscrise de decenii se ridi­cau parafizele organizațiunei de Stat, au fost consolidate și ciudat, consolidarea lor a fost înțeleasă prin­tr-o înlăturare a lor. Libertățile pu­blice rând pe rând au fost astfel su­grumate. Evident, ceea­ ce îi era îngăduit Statului, nu-i mai putea fi îngăduit indivividului. Toate se săvârșesc în credința respectării principiului de siguranță a Statului. Firește însă, că în acest sens în­treaga viață publică era sistematic falsificată. Și minciuna nu ar fi mi­nat fundamentul organizației noas­tre de stat, dacă ea nu ar fi trecut peste marginile pe cari postularea principiului siguranței se fixa. Intr’adevăr, potrivit unor măsuri excepționale înscrise în însăși Con­stituția țării, Statul putea uza și du­pă părerea unora chiar abuza, de drepturile neobicinuite pe cari în­seși acele excepțiuni i le oferiau. Dar minciuna i. ros profund și a pornit spre surpare și anarhie viața noastră publică, pentru că un regim politic dictatorial, —■ ivit într'un moment de dibuire a opiniei publi­ce și afirmat printr’o uneltire neîn­găduită și printr'o falsificare grosie­ră a voinței celor surprinși în buna lor credință, — s'a statornicit la cârma țării spre folosul nu al Sta­tului și siguranței sale, ci pentru asigurarea însăși a dominației ace­lui regim de castă. Căci ce pot oare însemna altceva zilnicele cenzuri și suspendări ale presei, judecățile sumare și arbitrare militărești, bu­nul plac al puterii executive­ ce-și găsește un rol în împărțirea drep­tății, în sfârșit întreaga stare de a­­sediu în țara în care lumea ar vrea să muncească nu sub biciul autori­tăților abuzive, ci în lumina liber­tății ei de cuget și acțiune, — decât tocmai nemărginitul abuz și nemăr­ginită minciună întronată ca esen­țială condițiune de desvoltare priel­nică a însuși regimului politic de jaf și înavuțire ilicită? De­ aceea libertățile publice sunt sugrumate. Măsurile de „ordine“ decretate continuu de regimul libe­ral nu constituesc astfel decât sim­ple atentate odioase aduse adevăra­tei ordine de Stat. Minciuna lui însă e pe moarte. BARBU SOLACOLU •*»**••­­».*•« Cât valorează un răufăcător La scurt interval autoritățile cons­­tatând insuficiența poliției noastre de tot soiul, oferit un premiu pentru prinderea unui rău certat cu justi­ția. E vorba de cei S0 000 lei oferiți pentru regăsirea urmei excrocului Dâmboviceanu evaporat din Palatul Dreptățiii de sub o­chii organelor de pază. Deunăzi se oferiseră 100.000 lei pentru prinderea a doi bandiți, To­­mescu și Munteanu, — adică SO.OOO Ici de fiecare, — iar mai de mult pe capul asasinului lui Calr se pusese tot atâta preț. In ce­l privește pe Terente, faimo­sul Rege al bălților, suma care s'ar fi acordat celui care l-ar fi prins fu­­sese fixată tot la 50.000 lei. Astfel ori decăte ori a fost vorba de evaluare in bani a unui mare rău­făcător, oficialitatea a răspuns ho­tărât : SO.0OO lei de cap. Cât valorează insă, după această socoteală oficială, un om cinstit? Logic ar fi să se răspundă la această întrebare că un om cinstit e nepre­țuit. Așa este și în fapt, un asemenea om n'are nici un preț. Pe omul cins­tit nu dă azi nimeni nici două cepe degerate. AGRICULTORI VOTAȚI LA ALEGERILE AGRICOLE LISTELE CU COASA ȘI SECERA Originile Rom­­antism­ului Prelegerea d-lui Ion Sân-Giorgiu, ținută la Valenii-de-Munte In secolul al XIX-lea a fost în literatura europeană o sintetizare a mai multor elemente, originale din alte timpuri. Ca orice epocă istorică, școala romantică n’a apă­rut spontan. Dacă cercetăm în tre­cut, aplicând concepția celor două metode , îi vom găsi originea toc­mai tn evul mediu. Creștinismul aruncase în uma­nitate un mare scepticism, că la perfecție nu se poate ajunge de­cât prin martiraj, numai coborân­­du-te în inima de aur a sufletului Romanii o găseau în mijlocul zei­lor. Creștinismul a creat un suflet nemulțumit de sine, gata de jert­­fă. Astfel fiind, religia a despărțit brusc lumea antică de cea moder­nă. Literatura acestor două epoci a cu totul diferită.. Chiar viața lor are ceva aparte, romantic. Crucia­dele însăși sunt o manifestare în acest sens. Din aceste expediții în um­ea orientală, ei veneau cu su­fletul plin de o poezie nouă. INFLUENȚA ORIENTULUI Orientul s’a oglindit în literatu­ra germană și franceză, infiltrân­­du-se în poemele epice și poezii, apărând și dispărând ca un isvor ce trebuia să isbucnească tocmai în veacul al XIX-lea. Totuși cla­sicismul a învins germanele ro­mantismului. El a încătușat sufletul de dog­me și a desgropat cultura latină. Cu toate acestea manifestarea mi­stică a evului mediu tot s’a mai păstrat la ideologii germani. Insă Anglia a fost țara cs-a dat pe adevăratul romantic, pe Sha­kespeare. Acest monstru al liber­tăților a triumfat chiar în Paris, întâi a apărut și a trecut nebăgat în seamă. Abia prin veacul al XVII a trecut în Europa, mutilat de actori ambulanți, care nu în­fățișau partea bună a operii, ci partea bolnavă. Mai târziu a fost introdus de Voltaire cu o recomandație nu tocmai bună. E cunoscut apoi din traduceri concomitente în Germania și Franța. Dar nici acum nu poate fi vorba de adevăratul Shakespea­re. Traducătorii au îndepărtat bru­talitățile stilistice cât și pe cele imorale și au încărcat substanti­vele cu prea multe adjective. De aceia Hamlet, în Paris, n’a avut efect. Mai târziu când omenirea caută umanitate și suflet, a desco­perit pe adevăratul Shakespeare. Insă imaginația și poezia lui tot nu e prinsă. Schlegel, Guissot, l’au tradus într’o formă apropia­tă de original. Diversitatea stilu­lui, pasiunea pentru sud, melan­colia nordului, umanitatea în for­mele cele mai goale, și diversita­tea tipurilor sunt elementele ro­mantismului Shakespeare-ian. Vedem că urmând evoluția lui Shakespeare, urmărim romantis­mul. In Germania, vine adus de Ia­­­cob Benvel, odată cu creștinismul și cu luptele prielnice ale lui Lu­ther. Libertatea religioasă și felu­rimea sectelor e prielnică roman­tismului. Lafender, un mic profet șarlatan din v. XVIII-lea, care s-a dat drept D-zeu, era un spirit ro­mantic. Prințesa Galetzia era tot un suflet romantic în tendința ei mistică de a se confunda cu D-zeu. Lessing, când cere un drum liber sufletului în literatură sau o cri­tică a bibliei, e un revoluționar, un romantic cu toate că era rațio­nalist și admira pe Aristotel. MIȘCAREA STURM UND DRANG­­ULUI Mai trebuia o lovitură să sfar­me stânca și izvorul să poată is­­bucni. Și această lovitură s’a dat treptat până la revoluția franceză, a sfărâmat deodată tot zăgazul ce se mai opunea. Primul a fost Rousseau născut în Elveția, în țar­­a multelor nații. ELI a deschis drumul inimei, a fost subiectivist, cerea retragerea in propriu-i su­flet. Rousseau a descoperit natura și omul desbrăcat de cultura dog­matică. El e un cosmopolit literar, îngăduia toate libertățile fără frâu. .Rousseau a trecut din Fran­ța in Geronreist și în Italia deoda­tă. Subiectivismul, sentimentalis­mul, naturalismul s’au impus pes­te tot. Atunci apare mișcarea Sturm und Drang-ului Ea apare peste tot și chiar în Franța. Această miș­care se poate sintetiza prin o su­l BM—a—B—BE ( Continuarea în vag. NI­a­­im i . Din inițiativa d-lui prof. N. Iorga, deschidem această listă de sub­scripție pentru clădirea unui mo­dest cămin în com­. Golești din ju­dețul Muscel, familiei plutonieru­lui Dimitrie Stănescu, care a ră­mas fără mâna dreaptă din răz­boiul de eliberare. Decretul de decorare a acestui erou cu Virtutea militară, înseam­nă „bravura și înverșunarea cu care a luptat la Zimnicea în 1916. Fiind omorîți aproape toți ser­vanții secției de mitraliere, el a tras personal cu una din mitraliere până când a căzut grav rănit pe câmpul de onoare“. Ministerul Sănătății și al Ocroti­rilor Sociale a aprobat această i­­nițiativă a noastră prin adresa sa No. 25283 din 10 Iulie a. c. Rugăm pe toți cetitorii noștri cari vor să răspundă apelului ce­­ facem, a trimite sumele pe adresa Administrației ziarului „Neamul Românesc”", str. Brezoianu 6, Bu­curești, menționând că ele sunt pentru plutonierul invalid I­­nescu. Stă­­ Au subscris : N. IORGA NEAMUL ROMANESC GEN. NICOLEANU — ALEX. CU­SIN N. GEORGESCU — BANCA FRANCO-ROMANA NAȚIONALA, SOCIETATE DE SIGURARE ioc FABRICA FRANCK LOEHNE 100 BANCA EFREM GERMANIA 60 AL. CANTUNIARI 100 I. WALDMAN 40 I. ROSENTHALL 60 I. WANDERMAN 100 SOCIETATEA „SONDAU­L“ 200 D. R. IOANIȚESCU 1000 BARBU SOLACOLU W0 RAUL ANASTASIU - 100 M. PREDESCU 60 V. ST1RBU 60 1. BAILA 100 M. GERMANI 200 VICTOR EFTIMIU 200 RADU PAT RUJ LIV ii.:) V. BARCA 30 I. VASILIU 30 ST. MANOLE 500 GH. GHEP.GHEL 56 S. STERN 400 N. POVP 50 Total 6.SSU 500 1000 too 800 2 Or 00 Franța și România Cari sunt punctele asupra cărora e de mai multă importanță să se restrângă relațiuniie franco­române ? — Scrisoare către d. Edouard Herr­iot, primar al o­­rașului Lyon și președintele Cam­er­ei franceze, pu­blicată in revista d-sale „La Vie“, cu prilejul recen­tului număr festiv, închinat României — „Am acceptat acum două luni, să mă pun la dispoziția institutu­lui nostru francez de la Bucu­rești pentru a transporta, timp de câteva săptămâni, cursul meu de la Sorbona în universită­țile românești, cari mi-au făcut marea onoare de a primi învăță­tura mea. De aceia vă spun că sunt, ca și dv., personal convins de interesul ce există pentru Ro­mânia și pentru Franța de­ a res­trânge cât mai mult relațiunile lor, și de datoria ce li se impu­ne, prin urmare, de a multiplica schimburile lor intelectuale: a­­miciția acestor două națiuni, cari datoresc ceia ce au mai bun din ele geniului latin ca le-a pă­truns, una după alta, într-un timp când el însuși s'a purificat și lărgit, va fi cu atât mai solidă și fecundă cu cât ea se va stabili pe o înțelegere mutuală a elite­lor lor mai încrezătoare și mai intime; și, desigur, nici un mij­loc nu trebue să fie neglijat de cei care luptă să desăvârșească această apropiere fundamentală. Evident, trebue să se perseve­reze, în Franța, pe calea așa de fericit aleasă a doua zi după vic­­toria comună, și să se continue a se trimite în România misiuni universitare periodice. Colegii noștri de la București, Iași, Cernăuți și Cluj nu vor ră­mâne în umbră. Ele nu constitue nici o intru­­siune vulgară după cum ele nu manifestă un diletantism indis­cret. Exprimă numai o dorință, pe atât de vie pe cât de sinceră, de amiciție și de înțelegere, și tind să practice, între universită­țil­e române și universitățile fran­ceze, o colaborare socială și con­tinuă. Profesorii noștri, în cursu­rile lor nu se gândesc să dea lec­ții nimănui; ei ar fi, de altfel, împiedicați, într'o țară unde sunt mânuite, la perfecție, cele mai bune metode ale științei moder­ne, de către erudiți a căror auto­ritate legitimă nu este contesta­tă nicăiri. Foarte simplu, ei vin să aducă, într'un mediu care nu este al lor și unde, cu toate aces­tea, ei nu se pot simți străini, concluziunile propriilor lor cer­cetări, rezultatul, adesea ine­dit, al lucrărilor lor personale, expunerea interogativă a ipote­zelor lor, când n'au putut obține, încă, confirmarea lor, recunoaș­terea descoperirilor lor, dacă au avut șansa de a le descoperi. In favoarea amicilor atât de scumpi cărora le solicită sugestiunile folositoare, după cum le acceptă și îndreptările necesare, ei anti­cipează câte­odată asupra publi­carea cărților lor; înlocuesc tot­deauna încetineala librarilor de a le transmite de la o extremitate la alta a Europei, și, sub orice­ formă, restabilesc cât mai bine desechilibrul schimbului, care din nenorocire, m’ărește și scur­tează vizitele, altă dată nume­roase și prelungite, ale studenți­lor români printre noi. Dar, pe cât de folositoare, tutu­­ror, îmi apar aceste misiuni tem­porare, ele cer să fie întărite printr'o întreagă serie de măsuri complimentare. Mai întâi, ar fi de dorit ca ele să nu rămână înlăturate. De mai mulți ani, încă, Sorbona are marea șansă de a asculta, la începutul fiecărei primăveri, pe d. profesor N. IORGA, și pot să atest succesul cuvântului său, care atrage în amfiteatrul Gui­zot un public pe cât de numeros pe atât de regulat, în­cât ultimii sosiți trebue să-l asculte în picioare. PEN­TRU CE ACEST EXEMPLU SA NU FIE URMAT? N'ași vrei să arăt nici prea multă modestie, nici să rănesc a­­morul propriu al cuiva; accept, însă, dinainte reproșurile sale dacă, între alți profesori emi­nenți ai facultății de litere din România, asigur, în mod public, pe d. Pârvan de marea favoare ce ar întâlni la Paris o serie de con­ferințe asupra trecutului Daciei și al Moesiei române, pe care dânsul e pe punctul de a o învia, prin săpat, scris și vorbit. In sfârșit nu trebue să pierdem din vedere că schimbul de profe­sori, destinat mai ales a înlătura obstacolele puse de către deplo­rabilele circumstanțe prezente schimbului de studenți, nu ne dispensează întru nimic de a se­conda din toate puterile noastre indispensabila reluare. Acțiunea unui profesor, poate foarte bine să deștepte în spiri­tul a 50 sau 100 de elevi, care ur­mează cursul său timp de câteva săptămâni, o simpatie difusă de care beneficiază cultura și țara pe care el o reprezintă. Dar ea este neputincioasă a recreea at­mosfera din care emană și de care sufletele nu se impregnează decât cu condițiunea de a se fi îmbătat complect într'însa. Dacă în 1914, atâți Români au tresărit la vestea că, țara noastră atacată fără motiv, era amenințată în e­­xistența sa, aceasta se datorește faptului că cei mai buni dintre Români trăiseră în mijlocul ade­văratei Franțe, cei mai frumoși ani ai tinereței lor, că timp de luni de zile ei au împărtășit e­­xistența sa, au respirat ideile sa­le, i-au contractat sentimentele, și că toate calomniile tenebroase ale unei propagande deșănțate se risipiseră la lumina pură a aces­tor scumpe amintiri. De asemeni ,câtă stimă, ames­tecată cu dragoste, nu vor încer­ca pentru România tinerii Fran­cezi, pe cari noi i-am destinat ca membri ai Institutului nostru de la București și cari, geografi sau istorici, petrec doi sau trei ani în familiaritatea țărei românești, a priveliștilor sale mărețe, ori încântătoare, a poporului său e­­nergic și candid, muncitor și cur­tenitor,­ aspru și artist, a aristo­crației sale generoase, care și-a sacrificat, fără a se plânge, privi­legiile uniunei pașnice a patriei și ai cărei cei mai nobili repre­zentanți ai ei își pun ambițiunile lor în devotamentul pentru știin­ță, a intelectualilor săi, cari sunt curiozitatea și inteligența înseși, a societăței sale mondene, în ace­­laș timp simplă și rafinată, unde înalta cultură nu încetează de a rămânea în mare onoare împo­dobind cu spiritualitate grația a­­leasă a femeilor! Pe pământul francez, pentru Români, pe pământul român, pen­tru Francezi, vor înflori amb­i­țiile durabile și cari nu se vor mai lua înapoi. Dacă situația financiară nu ne îngădue să sporim numărul lo­curilor disponibile la Institutul nostru de la București, va fi lo­cul, reducând la un an sau doi stagiul fiecăruia, de a face să treacă pe acolo cel mai mare nu­măr de titulari. Și, în mod reci­proc, eu chem, din tot sufletul (Continuarea în vag. Il-a)

Next