Neamul Românesc, august 1926 (Anul 21, nr. 113-116)
1926-08-02 / nr. 113
Concentrarea națională franceză D. Poincaré e șeful unei concentrări naționale, menită a salva Franța din greutățile ei materiale de astăzi. In jurul lui sunt oameni aparținînd grupărilor care l-au dușmănit mai mult, care i-au tăgăduit orice merit, care au căutat să facă din el o caricatură odioasă pentru poporul francez: călăul milioanelor minate în joc pentru satisfacerea unei ambiții monstruoase, nebune. Pe această temă a dus stingă unită lupta contra aceluia care lua aspectul și proporțiile unui groaznic tiran. Astăzi dușmanii lui cred că opera la care s’au decis a participa are nevoie de numele oropsitului și prigonitului de altă dată. E oare aceasta pentru Ideile d-lui Poincaré? Programul lui, întrucît este al lui, nu cuprinde nimic extraordinar. Oricine a gîndit la asemenea probleme, află soluțiile sale. Ceia ce trebuia, era garanția omului. O, cît se feresc democrațiile de om, cît îl evită, cît se trudesc să-l distrugă, cât se forțează a crede că el a murit. Și, totuși, măcar pentru țerile capabile de a se reface, el reapare, cu siguranță reapare. Pentru că el, omul, e singura realitate politică. N.IORDA O țară nu e decit o colaborare, o necontenită și devotată colaborare. Oricine e refusă, e un desertor, un factor de trădare. Pentru colaborare se cer însă două lucruri: să nu refuși ce poți da pentru țară și să fii pus în măsură de a-i da ceva. Imposabilul trebuie să meargă pănă la ultimul sacrificiu pe care-1 poate realisa fără a-i scădea puterea de producție. Iar producătorul trebuie să aibă tot ce-i trebuie pentru ca în colaborația lui să fie putere și să fie multțămlie. Și de aceia guvernul Poincaré, fără a uita problema șefilor, îndrăznește a cere unei burghesii econoame deschiderea păna în fund a pungii. N.IOROA Impozite pe impozabili, răsplată pentru muncă Toate formulele financiare din toate cărțile s’au întrebuințat pentru a reface situația financiară a Franciei, pentru a împiedeca francul în căderea lui, pentru a găsi mijloacele trebuitoare Statului. Rind, pe rînd, cu protagoniștii și apostolii lor, răpede ajunși martiri, ele s’au prăbușit. Aceasta pentru că înalta lor abstracție, nobila lor arhitectură de filosofie financiară și economică, trecea, fără să voiască a se opri, pe lângă mijlocul singur și sigur. Un gest românesc în greutățile cu care se zbate astăzi, Franța satisface cu o perfectă onestitate datoria ei față de propriii ei cetățeni. A nu o face, a nu da hîrtie-monedă pentru bonurile Apărării Naționale, pentru bonurile de despăgubiri, i se pare că înseamnă falimentul. Și, orice ar fi, ea nu-i vrea rușinea. Dar, dacă totuși un guvern ar fi refuzat aceste plăți, ce ar fi făcut lumea interesată? Ar fi protestat, desigur. E așa de natural! Dar, iată, este o țară în Europa în care războiul a distrus averi muncite. Statul a constatat pagubele. Sentințe judecătorești le-au fixat. Termenul de plată a fost anunțat. Și nu s’a dat aproape nimic. Un împrumut a fost cerut tuturora. Hîrtiile lui sunt pretutindeni. Valoarea lor a scăzut. Ea ar putea să mai scadă încă. O expropriere a fost decretată. Statul a dat polițe în loc de bani. Ele nu valorează nici jumătatea lor. Fiindcă sunt cu greu convertibile într’o realitate de numerar. Și totuși această lume dăunată, aruncată în mizerie nu spune un cuvînt, nu schițează un gest. Această țară e România. Bună și sfântă țarăl N.IOROA