Neamul Românesc, septembrie 1926 (Anul 21, nr. 118-121)
1926-09-06 / nr. 118
Eresii curente IV. „Toate puterile vin de la națiune“ Intr’un recent articol, alesul stilist și distinsul cugetător care e ministrul nostru de Finanțe permanent d. Vintilă Brătianu, purtînd războiu cu nu știu cine, după obiceiul său, a simțit datoria de a aminti Romînilor teoria originii puterilor în Stat. Nu vă așteptați ca d-sa, om care se deosebește printr’o perfectă ținută politică, să spuie că ea este în anumite neadevăruri aduse înnaintea Suveranului constituțional, în anumite intrigi strecurate acolo de unde pleacă și Ministeriile și Camerele, în anumite încercări de terorisare în regiunile cele mai înnalte. »Cele două morale“ de care vorbia cîndva regretatul filosof C. Dimitrescu-Iași sînt încă o normă de conduită la șefii celui mai puternic partid. Și astfel d. Vintilă Brătianu a vorbit la 1926 intocmai ca Jean Jacques Rousseau pe la 1770 (numitul era un cap sucit care, nesupunîndu-se vreunei discipline de partid, n’a fost niciodată, deși a trăit în două țeri, nici sub-secretar de Stat). Și astfel, acum citeva zile, lumea românească a putut să afle, nu de la cine știe ce odios demagog, din aceia pe cari d. Vintilă Brătianu-i decimează în fiecare ceas, ci de la însuși omul ordinei și ordinelor că „toate puterile vin de la națiune“. Așa zice în Constituțiune, corectată de administrațiune — vom adăugi în cea mai solemnă observare a „țiunismelor“ din care se nutrește, mai mult decît din principii adevărate sau din observarea realităților, ideologia — ca să-i zicem așa — a liberalilor. Dar ce înseamnă această proposiție fundamentală pe care prin minte nu-mi trece s’o tăgăduiesc în justeți și în legitimitatea ei? înseamnă ea pare că la capătul unor alegeri falsificate, ca acelea de care se plîngea mai acum patru ani cu atîta căldură părintele Manu și d. secretar Sever Dan, mari adversari ai „hoților de urne“ (împreună cu d. Moldovan de la Bistrița), aleșii prefecților să-și poată zice „represintanții națiunii“, fiii rinichilor acesteia ? Sau poate înseamnă ceia ce cred ireductibilii adversari ai d-lui Brătianu pe „chestia Galantzis“ ori asta că noi toți cari facem politică sîntem ce suntem pentru că nația ne-a vrut să fim unde ne aflăm, pentru că ea ni-a dat însușirile care nu lipsiau, programul pe care nu-1 puteam găsi, ținta pe care eram incapabili s’o întrevedem ? Și că, prin urmare, ori de va fi vorba de un tarif vamal, ori de se va discuta o lege de instrucție, ori de ne vom certa pentru direcția de imprimat politicei externe a României, noi la nație trebuie să alergăm, foarte supărați numai că n’o putem găsi totdeauna acasă și nu se lasă adunată destul de iute? Să mă ierte și aceia, din tagma d-lui Vintilă Brătianu cari găsesc națiunea și în fundul altei urne decît aceia unde bieții noștrii cetățeni rurali și-au depus votul și aceia cari îmbrobodesc toate mactinațiile supt expresia autentică a voinței națiunii, de unde purced, să cred puțintel altfel. Da, nația are dreptul de a-și alege oamenii. Nu pentru că e foarte pricepută în aceasta — de cîte ori nu-i înșeală minciuna, și care e omul pe care, la un anume moment să nu-i înșele talentul 1—, ci pentru că e vorba de țara ei. De țara pe care ai lor au făcut-o, ai lor au îmbogățit-o prin muncă și apărat-o cu sîngele, pe care ei o țin cu tot ce fac, cu tot ce dau, cu tot ce jertfesc în cea mai nobilă și mai devotată din grelele munci fără de răsplată. Chiar dacă alții, cine știe ce cuceritori, cine știe ce intelectuali ar fi întemeiat, în fragmentele din care s’a compus, România, ea, țara, tot prin aceștia se ține, și astfel ea e a tuturora, așa cum a fiecăruia din ei e casa, e grădina, e ogorul, agonisite, clădite sau și numai după lege moștenite. Să reținem această comparație, pe care, de altfel, o îndreptățește și vechea întrebuințare a cuvîntului moșie, pămînt, de la moș, de la străbun, în sensul de patrie, de țară. Cine are o proprietate, e în drept s’o apere față de oricine și niciun om moral și respectuos de drept nu se gîndește a se atinge de dînsa. Dar aceasta nu presupune și că proprietarul știe totdeauna ce să facă din acest lucru care e al său, netăgăduit și intangibil. Ce faci atunci dacă te gîndești și la altceva, la rostul pe care-l are proprietatea, la chemarea căreia tini ■ 11 rfMfcr