Neamul Românesc, iunie 1939 (Anul 34, nr. 117-140)

1939-06-10 / nr. 124

Anul XXXIV Nr. 124IteW poștală plătită in namenti conform aprobării Dir. G-rale P. T. T. Nr. 29901/939 Sâmbătă TO Iunie 1900 C FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. IORGA REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA TM Strada SFT. IONICĂ No. 4 (etaj) « g e| BUCUREȘTI «­­A Telefon S.70.88________________ Abonamente Pe un an, 600 Lei, Pe șase luni, 300 Lei In țara­­ pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTOR N. GEORGESCU M. S. Regele către strâjeri — Cuvântare rostită în ziua de 8 Iunie 1959 — STRÂJERI . Acest cuvânt se îndreaptă în primul rând către voi și către comandanții voștri; vouă tuturor din „Straja Țării“ trebue să vă aduc în această sărbătorească zi a tineretului mulțumirile­ Mele cele mai calde pentru toată munca depusă și pentru felul în care toți, cu un avânt atât de frumos au­ muncit pentru desvol­­tarea și întărirea generațiilor tinere. Aț­ arătat cu prisosință că deviza: „Muncă și Credință pen­­­tru Țară și Rege“, nu es­te numai o lozincă scrisă, ci este o po­runcă vie ce trebue îndeplinită fără șovăire și cu drag în folosul superior al Patriei. Când privesc această falnică masă a tineretului Român,, inima ei se umple de bucurie și de emoție văzând măreața cale­ de renaștere și de progres pe care a apucat-o. Chemați la o școală de viață nouă, la școala care nu-i școală, ci viața însăși, vă îndrumați ca o oștire de neînvins spre țărmuri mai luminoase, spre vremuri mai sănătoase, înălțarea și întărirea noastră nu o putem face numai prin măsuri cu rezultate imediate, ci și prin o temeinică pregătire a viitorului. Acest viitor este strâns legat de generațiile cari vor veni, iată de ce am făcut acea chemare către copiii Țării Mele, copiii de astăzi cari vor fi cetățenii de mâine. In sufletul nostru voim să sădim acea credință nestrămutată în forța vie a Românismului, voim a face ca prin munca fiecă­ruia să propășească totalitatea Națiunii. Fără o muncă stăruitoare individuală și fără o credință de neînfrânt în capacitatea și destinele neamului, nici un progres nu se poate clădi pe o temelie solidă. Viață nouă, viață de avânt, viață de încredere în viitorul Ro­mâniei, iată ce trebue dobândit de la tinerele vlăstare ale Țării. Noi nu uităm și nu disprețuim trecutul, dar privim spre un viitor tot mai înălțat al României de mâine. Avem o singură dorință, un singur cuvânt: „excelsior“ ! Școala „Străjii“ este o școală de viață, este o școală care se adapă din isvoarele vii ale naturii, din învățămintele de toate zilele. Noi nu suntem o Românie care a început astăzi, ci suntem urmarea valurilor de strămoși care merg tot înainte, suntem trăsătura de legătură vie între ori și mâine. Eri cu scăderile, dar mai ales cu virtuțile lui, mâine numai cu binele.“ Suntem elixirul de viață nouă plămădit din sinteza virtuți­lor strămoșești. Pentru străjer nu mai trebue să fie vremuri grele și vremuri ușoare, nu există decât o singură vreme : acea a credinței și a muncii fără preget pentru progres. Voia bună și încrederea în destinul neamului, iată virtuțile de căpetenie ce trebuesc să fie totdeauna vii în fața ochilor minții noastre. Această serbare a tineretului este clipa în care fiecare stră­jer trebue să privească în conștiința sa și să se asigure că în­­tr’adevăr a avut credință și a muncit pentru țara lui. Dacă „Straja“ s’a îndreptat către copii, lozincele ei, școala ei de viață și morala ei, formează un cod de purtare cetățenească, care trebue urmat de toți, chiar când nevoile vieții l’au silit să desbrace uniforma tineretului. Străjer nu este numai acela care poartă pe umăr insigna noastră, ci este acela care are o clădire sufletească deosebită, este acela care până în adânci bătrânețe trăește activ morala străje­­rească. Om­ și unde să se recunoască unul dintre noi, că e mai cin­stit, mai voios, mai credincios, mai muncitor decât altul. Sufletul Meu se umple de bucurie văzând calea pe care pășim și avântul cu care am pornit. Veșnic trebue să se păstreze tot așa de vie credința care trebue să fie totdeauna puternică pentru binele iubitei noastre Patrii. Și astăzi mândria noastră de Români se mai poate făli că la serbarea noastră a Străjii Țării, au venit reprezentanți ai altor țări străine și prietene. Lor le aducem frățeasca noastră salutare și le spunem din toată inima, bine ați venit! ! Strâjeri ! In această zi să vă mai gândiți la numele ce-l purtați, căci voi sunteți straja viitorului, deci într’adevăr „Straja Țării“. Sănătate !­­ (Urale și ovațiuni prelungite). r~iM—iiyi'r »rin—n~v if*» — V v if*r -*'-•*■*•- - ir*r *"*• "i** * Discursul Regelui Niciodată cuvintele cu care Suveranul a deschis ședințele Paralmentului n'au cuprins mai bine sentimentul țării înseși, ale țării adevărate, decît Miercurea trecută. Începînd cu omagiul adus ocrotitoarei, trecute din viața pe care o vedem, dar vie în tot ce e mai nobil în sufletele noastre înseși, și ajungînd, după înșirarea unei opere înde­plinite pe care ar fi nedrept s'o tăgăduiască oricine, ca să arate și ce se are în vedere în deosebite domenii speciale, Carol al IIa a întrebuințat acest prilej solemn pentru ca să afir­me cu o fermă hotărîre liniștită că nu înțelege „pacea cu orice preț" și că nu poate primi pentru România o altă situație decît aceia care se sprijină pe „integritatea, independența și demnitatea ei". Da, așa simțim cu toții, și aceia cari o spun și aceia pe cari amintirii zădarnice și spe­ranțe imposibile îi fac să ascundă sentimentele lor adevărate. Regele s'a rostit astfel pentru că în sfîrșit Coroanei i s'a redat rolul activ la care avea dreptul, nu după o­ Constituție copiată și de a doua zi perimată, ci după tradiția domneas­că a acestui popor. Acesta e sensul adinc al lucrurilor care s'au petrecut acuma în urmă, prin voința cui n'a vrut să rămîie înfășat în formele zădarnice, ci a luat inimos asupra sa un rol istoric de care numai un rege nu poate să abuseze. N. IORGA Căminul de copii mici In ziarul „Tribuna“ de la Cluj citim câteva drepte păreri în le­gătură cu problema — de care ne-am ocupat și noi cândva — a căminelor de eopii mici. Noua lege de organizare a învă­țământului primar prevede insti­tuirea de asemenea cămine in o­­rașe și centrele industriale. Autorul articolului din Tribuna socotește că problema acestor că­mine trebue să îmbrățișeze și pe copiii satelor. Mai ales sub raport național, când 80% din copiii no­ștri sub cinci ani și între 5—7 ani, cresc la sate, nu la orașe. Și pentru realizarea lor propu­ne să se improvizeze cămine în câte o casă țărănească, sub su­pravegherea vreunei bătrâne cu­minte, și sub controlul învățătoa­rei sau a învățătorului din sat. Propunerea nu e lipsită de in­teres. Aplicarea ei, fără să nece­site cheltuieli prea mari ar rezolva momentan problema îngrijirii co­piilor de la țară, până la vârsta școlii. Un cămin de copii mici — mai ales la țară — trebue să fie însă și altceva ddcât o simplă institu­ție de supraveghere, de îngrijire a copiilor cari în mod obișnuit sunt ăsați de părinții lor, ocupați cu munca, la voia întâmplării. In n­iciun alt mediu, problema edu­cației preșcolare nu se pune mai acut, ca în mediul rural. Ridica­rea nivelului cultural al țăranu­lui, preocuparea capitală a gu­vernului de astăzi, nu se poate realiza până când nu se va asigu­ra tinerelor generații de săteni o educație serioasă, care să înceapă cu primii ani ai copilăriei. Așa­dar, căminu de copil mic, grădinița și școala primară tre­bue aduse în stare să îndeplinea­scă această mare operă de edu­cație, prin încredințarea lor unor elemente pregătite și verificate. Mediul rural nu se poate înăl­ța prin măsuri provizorii, ci prin măsuri menite să lase dintru în­ceput urmele pe care le așteptăm. CUGET CLAR" A apărut Cuget Clar, nr. 48, din 8 iunie 1939, cu următorul cu­prins : Virgil Șotropa : Imnul Luminii (versuri). N. IORGA : Un glas din Ardeal. Artur Gorovei : Pe valea Moldovei. Paul I. Papadopol : Ac­­tivități culturale de imitat D. Al. Nanu : împăcare. I. Georgescu-Viște: Un nou soiu de literatură populară. VERSURI de N IORGA, G Constandache, A. G. Dela fântânele, I. Const.­Delabaia și Marin Smarand. CRONICA de I. C. D. ZIUA SPORTURILOR CUVÂNTAREA M. S. REGELUI Ca în toți ani­i, sunt bucuros de a putea saluta în această zi pe reprezentanții sportului Țării și, în acelaș timp, că pot, cu a­­cest prilej, să le aduc mulțumirile Mele pentru munca depusă în decursul anului ce a trecut. Sportul la noi începe să conteze, și-a serbat jubileul de 25 de ani și este în plină desvoltare. Totuș nu trebue ca vreunul dintre voi să creadă că ne putem opri aci. Tot înainte va trebui să mergem, dar cu pas măsurat și cu pas sigur. Nu pot să nu repet sportivilor ceea ce le-am spus de mai multe ori : sportul nu este numai o întrecere, ci înainte de toate este o disciplină și o morală. A fi sportiv, nu înseamnă numai­decât a câștiga un pre­miu, ci ca să fiu­ un adevărat sportiv trebuie să trăiești o morală de echitate și de iubire. Am speranța că pe zi ce trece sportul nostru va pricepe mai mult acest adevăr și că grație lui, cu concursul tuturor, vom progresa și vom ajunge acolo unde trebuie. Amintiți-vă că numai printr'o muncă continuă și stăruitoare se poate ajunge la rezultatul urmărit. Fac astăzi calda urare, ca în anii ce vin, sportul să progre­seze și mai mult decât în trecut. ‘ j Sănătate ! (Urale și ovațiuni au acoperit cuvintele M. S. Regelui). EMINESCU IN MARMORA 7 Iunie 1939 ! însemnăm pe răbojul vremurilor noastre de frământări crea­toare și de bucurie obștească, vestea de bucurie adâncă: Cel a cărui minte înfrigurată a dat din scăpărări geniale și din trudă fără seamăn, pagini de minunată și nemuritoare poezie, — își va avea în Capitala țarei marmora lui monumentală. Un ostaș de inimă, fiiu al Botoșanilor lui Nicolae Iorga, megieș cu satul unde s'a născut Eminescu, — generalul Dombrovschi ne-a dat cuvântul hotărît că se va realiza visul dorit de toți ad­miratorii lui Eminescu. Primarul general al Municipiului înțelege să desăvârșească opera de evocare a unei­ jumătăți de veac de când genialul trubadur a închis ochii După ridicarea pavilionului Eminescu, eștt din înaltă dorință regească, și după volumele o­­magiale pentru cântărețul inspirat, — Statuia uriașului, va împlini actul datorii de recunoștință pioasă și plină de admirație mereu crescândă, a noastră a tuturora. Chemarea lui Nicolae Iorga și a lui Cesar Petrescu, către ci­titorii­ noștri se încheagă astfel fericit din gândul frumos și din gestul larg al ofițerului general Dombrowski. Ziarul dascălului aduce suma strânsă de la școlari și ostași, din pungile modeste care dau cu drag și cu înduioșare banul strâns cu greu și cu trudă, pentru marmora genialului Eminescu. Ce-am adunat nou, — dintre cari 400 mii s'au dus la Crângul, Casa și Biserica lui Eminescu din cătunul natal, — se duce la fi­reasca lor destinație, la acelaș fond pe care voește să îl aducă prin cuvântul său ostășesc așa de înălțător în spontaneitatea lui. — Generalul Dombrowski. Credem că avem dreptul la supremă satisfacție : încheem astfel cu bine o supremă îndatorire pe care tot ce este gândire curată și cuget ales, am avut-o și o avem către gigantul Poeziei noastre, către Eminescu, către acest zeu al poeziei românești, cum îi spune Nicolae Iorga. N. Georg­escu Cuvântarea rostită prof. N. lor­ga­ta ! Iula adunarea din Paris a prietenilor României Doamnelor și Domnilor, cât sunt de confuz auzind laudele iu­bitului meu coleg și amic! (D. Lotus Marin). Din ele voi păstra o mică parte pentru mine, dar vomu întoarce către țara mea ceia ce inima sa a găsit să spu­nă cu privire la ceia ce ne une­ște. In acest moment, mai ales la un ceas unde, chiar când n’are c­­neva obiceiul de a vorbi de po­litică și de istorie, este tocmai ceasul de a vorbi de politică și de istorie. România este o țară care, prin concepția sa a scopu­rilor omenirii, se găsește in ace­iași tabără cu voi. Nu suntem prieteni de ocazie, cum se găsesc adesea, mai ales de cine poate da puțin grâu în timp de pace și puțin petrol în timp de război. Suntem într-un moment greu, mai ales când se găsește cineva pe terenul intereselor materiale. Se fac tratate și sunt astfel de tratate și între România și Fran­ța. Tratatele sunt lucruri asupra cărora se poate reveni, mai ales în vremea noastră, când se trece adesea de la cele mai bune de­monstrații de prietenie­, cuprinse într’un tratat, la acte de dușmă­nie care nu pot cadra cu îndato­rirea iscălită în ajun. Intre noi nu este nevoe de convenții și tratate : interesele noastre sunt amestecate, pentru că fac apel la sentimentele morale care ne leagă. Nu sunt îndatoriri, luate în vederea unor contingențe, și ajunse tratate care pot satisface numai ceia ce este mai mult sau mai puțin fundamental în nevoile economice, ci este o con­tinuitate de conștiință care une­ște țările noastre. Omul politic poate considera ceia ce se petrece în acest mo­ment și din alt punct de vedere, dar istoricul este acela care are dreptate. Vom­ asista, sunt sigur, la catastrofa oricărui sistem care se sprijină pe ceia ce este mai jignitor în putere și sfidare. Sun­tem împreună, pentru că am fost de aceiași materie, avem a­ Pentru Leconte de l’Isle, poetul, a­ceiași origine, ca să avem și a­ | urmărit fără preget de gânduri “*~1 ‘ Q ' morții, luna nu este numai astrul ceiași substanță , am suferit a­celeași amenințări, am răspuns, în fiecare dată, in acelaș chip a­­celuia care a atentat la onoarea noastră și la demnitatea noa­stră. ★ De la un om care a înnoit țara sa și a ridicat conștiința unei rase care și a noastră, a­vând aceiași misiune istorică, de la un om pe care trebue să-l ad­mirăm și să-l imităm, în forma de la început italiană mai mult decât în traducerea germană, am auzit spunându-se că rasa este pentru dânsul de o valoare uni­că ; eu cred că rasa este lucru indestructibil. Acest sentiment nu este poate împărtășit de toți politicienii, dar, pentru noi, el rămâne lucrul fundamental. Po­poarele nu se pot înțelege fără a­­cesta. Rasa se încorporează în limbă. Prin limbă se formează spiritul, ea este acela care îl des­­voltă. Cred deci în rasa comună în­tre noi și voi. Elemente străine s’au amestecat de­sigur în rasa noastră comună, dar avem, prin puterea instinctului, talentul de a le resndționaliza. Ați creat mulți Francezi, am creat și noi mulți Români. Nu i-am silit la a­­ceasta, precum nici voi nu ați si­lit pe alții să devină Francezi; acei chiar cari au protestat se găsesc fericiți la noi de a găsi o loialitate de camarazi în respec­tul oricărui drept. Sunteți latini în mare parte; putem spune acelaș lucru despre noi. Ca istoric am propus adesea colegilor mici ideia următoare : nu se formează o țară prin cuce­rire și prin ocupație care durează numai cu puțin mai mult de­cât un secol. Dacii aparțineau uneia din cele mai mari rase ale anti­chității, care acoperea și Asia Mică după Arhipelag și era su­verană în tot Sud Estul Europei. Acum se amestecă și alte rase . Greci vechi, Slavi noi, suntem totuș moștenitorii romanității o­­rientale, precum sunteți voi ai romanității Apusului. Acești Români, orice li-ar fi putut da istoria ca suferințe până în ceasul de față, se coboară din­­tr’una din ramurile cele mai im­portante ale rasei latine. Țara voastră și a mea repre­­zintă deci cele două margini ale romanității care încadrează ve­chea barbarie. Și aceasta cuprin­de o datorie. (Urmare în pag. 3-a) D. PrtUFfcSOR N. lOKttA Din Antologia lunii Booz, Încărcat cu cei fericiți peste optzeci de ani, doarme to­ropit In vraja colinelor parfu­­­­mate și doar câteva versuri ale lui Victor Hugo ajung să ne facă a trăi atmosfera de mister și fas­cinație a locului și timpului: Un frais parfum sortait des touf­­[fes d’asphodéle; Les souffles de la nuit flottaient [sur Galgala. L’ombre était nupțiale, auguste et [solennelle; Les anges vólaient sans doute [obseurément, Ruth, moabita, se culcase la pi­cioarele bătrânului care nu știa cu cine împarte vraja nopții. Poe­tul spune că din cercuri cădea o bunătate fără margeni; era era liniștită când vin leii la adăpat. Unchiașul predestinat dormea, Ruth se gândea nebănuind la ce-o hărăzise soarta, și acolo, lângă Booz, femeia din Moab Își puse Întrebare genială, consfințind pe veci înrudirea dintre secere și craiul nou. Immobile, ouvrant l’oeil ă moitié [sous ses voiles, Quel dieu, quel moissonneur de [l’éternel été Avait, en s’en allant, négligem­­[ment jeté Cette faucüle d’or dans le champ [des étoiles. Avea toată dreptatea legendara Ruth; un zeu uitase pe cer sece­­rea, omul a copiat-o in oțel ca să-și taie grânele, druidele au că­pătat-o iarăși de aur pentru tăiat parabilă imagine. De pe firmament au luat oa­menii secerea care tot îngroșin­­du-se i-a arătat roata carului în chipul melancolic al lunii pline,, veșnica îndrăgostită pribeagă din calea căreia se risipesc stelele. Acei care privind cerul au făurit întâia dată o secere și o roată,, au fost printre cele mai prodi­gioase genii ale omenirii, totodată poeți și teh­nician­, ocrotitor al nopților liniștite, ci mai degrabă un soare blajin unde se răsfață morții fericiți. Par la chaine d’or des étoiles vives La Lampe du des pend du sombre [azur Sur l’immense mer, les monts et [les rives, Dans la molie paix de Pair tiéde [et pur Bércéé au soupir des houles pen­[sives, La Lampe du del pend du sombre [azur Par la chaine d’or des étoiles vives Luminoasa bijuterie cizelată de vreun măiestru ascet, atârnă pe ceruri prin lanțuri turnate cu aurul stelelor, Împrăștiind magia luminii sale potolite peste zările nesfârșite. O adiere din altă lu­me, străbătută de parfumurile sacrificiilor funebre, însoțește a­­corduri cu adevărat ale unui Clair de lune­­ vâscu, iar Victor Hugo a cântat-o i Elle baigne, emplit l’horizon sans Intru’nemurire printr’o­imcom-l ------Ifln De l’enchantement de sa clarté [calme; Elle argente l’ombre au fond du [ravin, Et, perlant les nids posés sur la [palme, Qui dorment, légers, leur som­­[meü divin, De l’enchantement de sa clarté [calme Elle baigne, emplit l’horizon sans [fin Dans le doux abime, o Lune, oü tu [plonges, Es-tu le soleil des morts bien­­[heureux, Le blanc paradis oii s’en vont [leurs songes ? O monde muet, épanchant sur eu.r De beaux réves faits de meüleurs [mensonges, Es-tu le soleil des morts bien­­[heureux, Dans le doux abime, ő Lune, oü , tu plonges ? Luna al cărei calm suveran as­cunde taine titanice, trebue de­sigur să fie făclia paradisului alb unde odihnesc morții feriți c’au trecut dintr’o sbuciumată ’vieață pământească în feericul abis lip­sit de suferințe. Versurile din „La Lampe du del“ se ridică drept neasemuită apoteoză a tăcerii, care la rându-i se profilează a fi reacțiunea imediată a omului su­perior împotriva cortegiului ne­dreptăților cosmice și omenești sau împotriva jignirilor aduse fru­mosului în sine. Tăcere? Admirație, dispreț, dra­goste, ură, extaz, năzuință sau re­verie, toate bat în aceleași acor­duri ale tăcerii chemată de poe­tul neantului în ajutorul­­ omului: Toujours,­­ jamais, éternellement, Nuit! Silence ! Oubli des heures [umores ! Que n’absorez-vous le desir qui [ment, Haine, amour, pensée, angoisse et [chiméres ? Que n’apaisez-vous l’antique tour-Iment, Nuit! Silence! Oubli des heurs [améres !.... Dar, noaptea însăși nu este de­cât o formă generoasă și pămân­tească a neantului, destinată să înșele o jumătate din scurta noa­stră vieață. Nu, poate topi, noap­tea scăldată în muzica lunii răul adus de indiferența zilelor, astfel cum ar fi dorit-o Leconte de Lisle, care, tot el, constată apoi în „Vincantation du Loup“, că pali­da lună își va căuta înainte sin­gurătate, strălucind într’un azur ostil omului: ....La lune, oeil d’or glace, suit­e dans le morne azur Ochiul de aur înghețat a fost așezat de poet la căpătâiul unei planete vitregite, drept făclie fu­nebră. Aurel George Stâno r~ft| t* PENTRU P. ȘERBAN C­OCULESCU Colegul meu de limba franceză ține cu orice preț să reac­tualizeze o chestiune asupra căreia criticii, oamenii de cultură și opinia publică românească și-a spus ultimul cuvânt. Indărăt­­nicindu-se în niște idei care au căzut de mult în desuetudine, d-sa vine­­ într’o vorbire de aproape un ceas) la „Prietenii isto­riei literare“ să nege rostul profesorilor de limba română, în producția literară contemporană. Din nefericire nu cunosc textul intempestivei și întârziatei intervenții a d-lui Cioculescu, care găsește răgaz și pentru Ca­­ragiale și pentru Iosif, ca și pentru Arghezi și atâția alți culti­vatori ai murdăriei scrise. Mă’ntreb nedumerit: Cum se poate complace d-sa într’o si­­tuațiune atât de echivocă ? Unde e esteticul ? In Caragiale, în Iosif sau în Arghezi și Isaia-Răcăciuni ? Ii judeci cu aceeași unitate de mătură sau ai, pentru fiecare categorie, alt obiectiv ? Dar nu aceasta mă face să scriu cele ce urmează. In defi­nitiv, d. Cioculescu nu are decât să joace pe câte planuri poftește, să facă orice fel de echilibristică, să-și facă interesele și să-și conformeze gustul cum socotește. Nu are însă îngăduința să impue și altora păreri atât de nesigure și bizare. Nu are voie să și le impune colegilor d-sale cari, organizați, cu aprobare oficială, în „Societate­a profesorilor de limba română“, își cunosc mai bine rostul, nu are permisiu­nea să ne oprească pe noi să ne spunem cuvântul în legătură cu literatura curentă. Nu-i frumos, nu-i delicat, nu-i colegial, nu-i demn. D. Cioculescu continuă să fie un apărător postum al unei literaturi decedate. Singur, din mijlocul valurilor, care au acoperit-o, cu Arghezi cu tot, dia o proclamă mare. E un gest care dă pe față generozitate, filantropie, exces de zel. Dar de-aici până la a se amesteca — d-sa, profesor de franceză, care nu are astfel de neplăceri, în predarea noastră — e mare distanță. Noi, domnule Cioculescu, ne ciocnim de roadele acestei pro­­ducțiuni dubioase. Noi recomandăm de cetit elevilor. Noi formăm pe copii prin lectură. Noi le fixăm gustul. Noi discutăm cu ei operele cetite. Noi ne spargem capul cu felul cum aleg, cum in­terpretează, cum simt ei pe Arghezi al d-tale din „Cimitirul Buna-Vestire“ sau din „Flori de mucigaiu“. Noi suntem cele din­tâi victime ale propagandei d-tale. Noi trebue să roșim în fața co­piilor sau să ocolim unele pasagii informe, să ne facem că nu în­țelegem, în capul nostru se sparg toate oalele cu murdărie ale des­­fățaților scrisului. Și atunci cum vii dumneata, profesor de limba franceză_ să ne înveți pe noi ce trebue să facem, ce avem voie și ce nu e cum să ne conformăm în clasele noastre, față de copiii noștri, cum să interpretăm programele analitice și ce să cetim cu elevii din literatura contemporană ? Mi se pare o intervenție ireverențioasă, când ne dăm seama că raportul subsemnatului, în această chestiune, a primit aprobarea unanimă a unui întreg congres didactic. Și — atunci, te trezești d-ta să dai vot de blam unui întreg congres didactic — numai ca să faci pe placul unor scriitori cari „au fost“ ? Găsesc — aici — prea multă cutezanță. Ocupă-te de limba și literatura franceză, fă, acolo, propuneri chiar dintre cele mai ridi­cole ; experimentează-le , te privesc. Dă elevilor d-tale să citească pe V. Margueritte, pe Dekobra, analizează toate pasagiile primej­dioase din Maupassant și Zola, vorbește-le ceasuri întregi despre caracterele cele mai perverse și mai destrăbălate — dar nu te ame­steca — sub niciun cuvânt, într’o materie în care nu ai niciun fel de rost. Nu-ți dăm voie. Ca scriitor — poți să debitezi orice îndrăsneli, să susții orice cauze pierdute ; ca profesor însă — îți spun un lucru foarte vechiu : să nu te amesteci unde nu-ți fierbe oala. Atât ! Paul I. Papadopol Nu facem antisemitism, ci ne apărăm

Next