Neamul Românesc, iunie 1940 (Anul 35, nr. 120-134)

1940-06-01 / nr. 120

Anul XXXV Mr. 120 faS» potoli píMü îs KăâelSC maiem ajw©M^ä Bis. G=füJ« r % ș, m, S399L/93S • FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. lORGA REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA Strada SFT. IONICĂ No. 4 (etaj) BUCUREȘTI 0) telefon 5.70.88 Lai Abonamente i­n Sâmbăta 1 iunie 1940 C Pe un an, 600 Lei. Fe șase luni, 300 Lei In țară , pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTOR NI. GEQMGESQU Salariile și indicele de scumpete Armonizarea­ salariilor este a­­proape înfăptuită, deși fondurile necesare unei reforme de ampli­tudinea ei nu sunt tocmai de neglijat: d. Mitiță Constanti­­nescu, ministrul finanțelor a ți­nut să realizeze acest vechi de­ziderat al funcționarilor cu atât mai mult cu cât acesta făcea parte din programul de lucru al d-lu­i consilier regal Gh. Tătâ­­rescu, președintele consiliului. "■ Funcționarii statului, de toate categoriile vor avea car prilejul să­ vadă binefacerile acestei legi. Mai sunt însă , ceilalți: func­ționarii, din întreprinderile par­ticulare și salariații de tot felul. Ce pot face oamenii aceștia pen­tru a asigura absolut cele strict necesare lor­­ și familiilor, când salariile • au rămas aceleași, iar viața s’a scumpit cu cel puțin 50 la sută ? Ce face un funcționar cu 3.000 lei pe­ lună­— sunt de aceștia cât frunza și iarba — când numai pâinea îl costă 1000 lei lunar ? Se adauge la asta chi­ria — încă 1000 lei, că e omul să­rac — și­ tramvaiul. Socoteala e simplă și salariul e cheltuit, în­cepe cortegiul mizeriilor cu bo­nuri — 200 lei pentru carne că e Duminică, împrumuturi, neca­zuri mai mari și mai mărunte. Dar peste toate acestea trebuie încălțăminte .— cea mai ordinara pereche de pantofi costă azi 1600 lei, trebuiesc haine — stofa cea­ mai proastă e 1500 lei metrul, deci costumul cel puțin 7000 lei,, trebuiesc lemne și mia de kgr, costă 1500 lei, trebuie untdelemn și kgr, costă 58 lei, când îl gă­sești. "■ Mulți dintre acești funcționari, sunt însă intelectuali adevărați, cu pasiunea cititului, cu nostalgia, unui spectacol, veșnic în suflet, cu dorul unei călătorii măcar până pe Valea Prahovei sau pe la vreo mănăstire cu comori de artă, cum sunt atâtea la noi în­ țară.­­ Cu ce ? Pată în față salariul de 3000 lei din care primește iei două mii și cam șapte sute toate aceste nevoi. Cu ce ? „Europa liberă"' înseamnă o Europă sprijinită pe state națio­nale libere, libertatea lor trebuie dmri respectata și apărată. Iar apărarea nu se poate, în cel mai nobil sens engles al cuvintului, dcît atunci eind li se respectă dreptul și nu i­ se ia în batjocură însăși ființa lor morală. Nici de represintanții înșiși ai „libertății", sold de oamenii pe care aceștia îl primesc în casa lor. N. ZOROA LECTURI EXTRAȘCOLARE Scriam en despre vacanțele școlare,­ despre rostul care il au astăzi ți despre ceea ce ar trebui să fie de acum înainte. Și accentuam că ele ar putea să fie pe de-a’ntregul folositoare școlarilor dacă aceștia ar fi­ deprinși să-Și consacre lunile de libertate unei lecturi asidue, în care să intre toate cărțile necesare unei educații complete, dar pe care in timpul anw­ui școlar n’au avut vreme să și le apropie. Ar fi un mare câștig pentru cultura tineretului nostru, mai ales în timpurile de azi, când despățul sportiv nu poate fi stăvilit decât printr’o solidă cultură literară. Afară de aceasta, leaturile alese, cuprinzând opere de seamă din­­ literatura tuturor timpurilor desvoltă gustul literar al­ fiecăruia, il apropiem mult de înțelegerea valorilor spirituale, pe care le va res­­­pecta apoi toată viața indiferent de profesiunea care a imbră­­țișat-o. Lucru, care, din păcate nu se constată azi. ■ La noi, tânărul absolvent de școală secundară aruncă pentru totdeauna manualul de literatură și cele câteva volume de presă și versuri a căror lectură a fost obligatorie in­ anii de studiu. In Universitate el se specializează in ramura pe care și-a ales-o, și munca­ pe care i-o­­ pretinde această specialitate nu-i mai dă răma­ sul să citească și altceva decât cursurile și lucrările care intră în do­­­meniul ei, și, chiar etapă ar avea timp liber,­­ preferă în acest caz cinematograful sau spectacolul ușor­ cărții de literatură, a cărți sim­plă răsfoire implică, fără îndoială, niun oarecare efort.­­Toată educația literară care i s’a făcut în liceu se șterge astfel cu desăvârșire, și, în loc să devină un brav ostaș în armata culturală a țării, el se contopește cu mulțimea acelora care mai au încă nevoe de pregătire, pentru a li se deschide gustul lecturei sănătoase.­­ Aceasta e, fără îndoială, realitatea. Ea poate fi îndreptată, dar îndreptarea ei nu se face prin reforme speciale. Ci, numai prin o spo­rire­ a lecturilor extras color­e făcute după recomandarea și supt su­pravegherea profesorului de literatură. Și pentru aceasta cel mai pr­­i­vit timp e vacanța, care pe viitor, trebue înțeleasă altfel de­cât până acum./ ' • • O pușcă, un tun,­­ cazemată mai mult în fiecare zi, le vom avea numai prin contribuția noastră dată din vreme și cu toată inima.­­ Academia Română va ține ședință publică solemnă Vineri, 51 Măi curent, la ora 15, pentru recepțiunea d-lui profesor VICTOR SLAVESCU, ministrul Armamentului. D. Victor Stucescu va rosti discursul de recepțiune despre: „Viată și opera lui­ Dionisie Pop Marțian". Q. Andrei Rădulescu va citi răspunsul. • Academia Română va ține ședință publică solemnă Sâmbătă, 1 iunie a.c,i La ora 75, pentru proclamarea premiilor acordate de Aca­demie în acest an. OBLA ACADEMIE mm* Umbre care trec Capitulările Suveranilor nu sunt cu totul rare în istorie. Le cunoaștem în condițiile lor înseși, și ele au făcut să se revie asupra unor condamnări, precum alte cercetări pot să agra­veze, în alte ceasuri, greșala față de datoria umană și națională. In acest ceas trece înaintea noastră icoana, pecetluită cu un zîmbet de resemnare, a învinsului de la Sedan. De jur împrejurul cazanului în care imprudența sau fatalitatea închisese o mare armată franceză tunurile germane de pe dealuri amenințau cu o distrugere mecanică o armată care-șî păstrase încă toate însușirile morale. Un împărat bătrîn și foarte bolnav, în mari chinuri fisice, a căutat moartea, expunîndu-se, ceasuri întregi, gloanțelor car­­e nu-l voiau. Pe urmă, Napo­leon al lll-lea a mers la cartierul general al fostului său prieten Wilhelm l­iu, depunînd sabia „pentru că n'a putut muri'". El n'a iscălit capitularea armatei sale. Și, cînd dușmanii au vrut să se servească de el pentru o pace rușinoasă, el, răsturnat de o revoluție, dar care n'a abdi­cat, a refuzat să primească restaurarea în aceste condiții. Așa zice istoria. Dar ea mai presintă astăzi o umbră care trece­ E a nobilului rege Albert, care s'a înfipt pe cea din urma margene a teritoriului națio­nal în ceasuri cînd totul părea pierdut, și a rămas acolo, luptînd și sfidind moartea. Națiunea sa nu s'a plîns că ar fi atras-o în nespusele suferinți, pe care le-a îndurat eroic N. IO KG A Intre cetățeanul con­­știent și veșnicul revoltat In vederea asigurării ordinei depline în interior autoritățile au purces zilele trecute la executarea unor razii generale. Au fost cer­cetate restaurantele, hotelurile, cetățenii aflați pe străzi au fost legitimați, înarmați cu răbdare, cu bunăvoință și cu o amabilitate care le face cinste, reprezentanța autorităților și­ au făcut datoria fără să întrebuințele nici cel mai neînsemnat spirit de șicană. Ce­tățeanul conștient a înțeles și uti­litatea măsurii și spiritul ei le­gal: a prezentat actele, i-au fost verificate, a primit salutul ama­­bil al funcționarului și a plecat să-și vadă de treabă. Dacă peste câteva sute de metri a mai fost oprit odată nu s’a enervat și nu s’a socotit jicnit, a prezentat din nou actele. Sunt însă alții. Veșnicii revol­tați. Aceia cari văd in orice mă­sură legală un spirit de șicană, care nu pot înțelege să fie opriți și legitimați cari se socotesc cu­noscuți de toată lumea și care se simt atinși în onoare, când li se cer actele. Sunt oamenii plini de ei cari nu pot vedea dincolo de vârful pantofilor, cari se re­voltă veșnic, uneori naivi, fără să vadă că la adăpostul acestor măsuri se asigură ordinea și că măsurile acestea dincolo de a fi vexatorii sunt dimpotrivă menite să-i pună pe fiecare și pe toți la un loc în siguranța pe care ar putea-o la un moment dat peri­­clita câțiva intruși. Departe de noi ideea de a-i condamna fără drept de apel pe acești revoltați. Dimpotrivă, îi sfătuim să vadă mai în străfun­dul lucrurilor, să înțeleagă nece­­sitatea și spiritul de legalitate al măsurilor și pe viitor să se su­pună păstrând­u-și nervii pentru ocazii în care îi pot toci, pentru că sunt și de acestea destule in viata unui om. Originile imperialismului WVVWVWWVVVVVA <WA contemporan Lecțiile de istorie universala la Universitate ale d-lui N’ lorga SECȚIA A XXVI-a — Bismarck © a­mn al pășii — S’a arătat care a fost atitudi­nea, față de ideia aceasta a im­perialismului, a lui Bismarck. Lui Bismarck i se datorește to­tuși în mare parte pacea euro­peană, care era un fel de pace germanică și această pace ger­manică a atârnat de dânsul, de ju­denta lui, de temperamentul lui, de sentimentul de răspunde­re, așa încât se răstoarnă păre­rea comună care face dintr’însul „Cancelarul d­e fier“ despre care s’a vorbit și care nu se potriveș­­­­te cu dânsul când îl cunoaște ci­neva într’adevăr. După această legendă el ar fi fost un căutător­­ continuu de prilejuri al unei în­tinderi pe care n’o vedem, de altminteri, nici într’o direcție. In domeniul colonial, care va fi mai târziu un motiv de impe­rialism, căci coloniile presupun flotă și dominația Oceanului, în chestiunea colonială, care înain­te nu exista, fiind numai colo­niile vechi, din secolele XVI, XVII și XVIII, în domeniul a­­cesta, pe care l-am tratat, acum vre-o patruzeci de ani, într’o bro­șură care se chiamă „Chestiunea Oceanelor“, începe în timpurile noastre, de la 1880 înainte, o perioadă nouă, când se formea­ză marele domeniu colonial francez, când se ajunge, de la o întreprindere particulară a re­gelui Leopold al Belgiei, la crea­rea Statului­­ Congo, care a fost lăsat de dânsul prin testament țării sale. Când apare deci, pe la 1880, chestiunea aceasta a noi­lor colonii, Germania le-a refu­zat . Bismarck a fost cu desă­vârșire împotriva acestei politici, care va fi a lui Wilhelm al II-lea, de­și acesta a întâmpinat foarte multă resistență și pe chestiunea coloniilor și pe chestiunea „ca­­nalurilor” Wilhelm al II-lea era pentru canale, pentru flota opusă flotei engleze, și de aici conflictul cu Anglia, pe când pentru Bismarck acestea erau lucruri cu desăvâr­șire excluse. El avea un sistem : fără să strice legăturile cu Ru­sia, avea o alianță cu Austro- Ungaria, și cu multă dibăcie vâs­­lia el între tendințile ungurești de desfacere și între tendințile austriace în legătură cu întreaga tradiție care nu era todeaună plăcută cancelariului german. Și, pe de altă parte, el izbutise a prinde Italia, împotriva vechii politici a lui Victor-Emanuel. Po­litica aceasta a regelui Humbert era sprijinită mai ales pe un mi­nistru italian care juca atunci un rol esențial, și era mai mult tovă­rășia între doi Cancelari decât unirea între monarhii respectivi: ministrul italian al amiciției germane era Frăncesco Crispi, Albanes de origine, bătrân de mare energie, și Bismarck spu­nea despre dânsul că este un om „de relații sigure“. S’a ajuns apoi cu România la legătura pe care Wilhelm I­iu nu o voia, de frică sa nu se supere Rusia, și, de aceia, când a venit Ion Bratianu pentru a cere să fim primiți în acea­stă tovărășie, de la Berlin i se dădea indicația de a merge la Viena, să se înțeleagă acolo, și, dacă Viena, ca și Budapesta, pri­mește și dacă rîu se supără Ru­sia, în condițiile acestea putem fi acceptați și noi. A fost o serie întreagă de negocieri până ce s’a ajuns la o formulă care îm­păca și Austro-Ungaria, pe as­cuns de Rusia. Bismarck făcuse, astfel, un sistem continental care poate fi pus în legătură și cu anumite planuri în Turcia și alte in­fluențe în Balcani, ca și cu in­fluența care se exercita și în Spania, unde regina-mamă — Alfons al XIII-lea ajunsese pe tron la naștere, până atunci chestiunea moștenirii fiind ne­lămurită —, era o arhiducesă austriacă și, deci, în toată vre­mea aceasta s’a făcut la Madrid politică austriacă: numai când Alfons al XIII-lea a devenit major, s-a încercat ceva și în di­recția franceză, până ce el a fost (Continuare în pag. II-a) D. PROF. N. IOROA É Ajutați pe negustorii români NU NE ÎNTĂRIM, NU DESĂVÂRȘIM ÎNZESTRAREA OȘTIRII NOASTRE INTR'UN SPIRIT AGRESIV, CI INTR'U­N SPIRIT DECIS DE APARARE A CEEACE ESTE AL NOSTRU ȘI AL DREPTULUI CON­SFINȚIT PRIN LIBERA HOTARÎRE A ADUNĂRILOR DIN CHIȘINĂU, CERNĂUȚI ȘI ALBA IULIA. M. S. REGELE MONUMENTUL EMINESCU Confratele „Pământul“ a publicat următoarea notă despre Monumentul pe care Capitala îl va ridica­ — prin înaltul sprijin al Suveranului — un monument geniului poeziei românești: „Se știe cum, din inițiativa d-lui prof. N. Iorga, ziarul „Neamul Românesc“ s’a străduit, mai bine de doi ani, să adune fondurile necesare pentru ridicarea în Capitala țării a unei statui marelui Mihail Eminescu. Inițiativa aceasta a găsit un puternic sprijin în robusta voință de a înfăptui binele și frumosul, care animă pe actualul primar general al Capitalei, d. general V. Dombrovschi. D-sa a angajat talentul celor mai automați sculptori români, cari au fost chemați la un concurs pentru ridicarea în Capitală a unui monument pe măsura geniului lui Eminescu. Să nădăjduim că vremurile vor îngădui ca marelui Eminescu să i se fac în piatră și aramă monumentul pe care întreaga­ spiri­tualitate românească i-l dorește. Până atunci să îndreptăm o recunoscătoare mulțumire d-lui prof. N. Iorga, din a cărui inițiativă s’a putut ajunge la punerea acestei probleme pe rolul înfăptuirilor cari nu mai pot întârzia“. Notăm mai departe că d. profesor N. I. Herescu, președintele Societăței Scriitorilor Români, a avut o convorbire de curând cu așa de bine intenționatul părinte al Municipiului,, d. general Dom­­browski, privind acelaș act de recunoștință națională : .Monumen­tul Luceafărului visurilor noastre de totdeauna. :« Cu Augusta voință, cel mai inspirat și mai fascinant trubadur, Mihail Eminescu își va avea statuia pe care o merită... Și de pe soclul ridicat de admirația noastră, el va privi mereu peste vea­curi. Nemuritor prin înălțarea cugetării lui filozofice și poetice, N. Georgescu Pastorale „Comitetul Vinului se va transforma într’un adevă­rat Parlament al Podgo­riilor”.­­.......... Oficiosul „Podgoria” Biroul credem, va lua aminte un loc de urnă cerem să ne facă,— interpretând climatul indigen Dar în miniatură, — un butoi , ca Păhărel să fie președinte Estrada semănând cu o bărdacă, ’ Al Cercului de Studii..’, pe teren. Iar ca Pavilion, un... port-altoi. 1 _^r . __ _ ^ ^ ^ COCOȘ REÎNVIE LITERATURA GEN „15 LEI"? De o bucată de vreme, piața noastră literară a fost invadată de o nouă serie de cărți, care reeditează în acelaș format și aproape cu aceleași titluri, genul de „literatură“ caracteristic unei suprimate edituri. Literatura lui Ignatz Hertz, acea cascadă a destrăbălării, a cri­melor monstruoase, a pornirilor celor mai nezăgăzuite, este reînviată azi nu știm încă de cine, la acelaș preț derizoriu și sub acelaș aspect multicolor. Am răsfoit câteva din broșurile de care ne ocupăm. Nimic nu diferă de ceea ce eri a fost condamnat, stârpit Și ca să zicem așa, lichidat. Subiectele aceleași, același stilul, identică „ortografia“. Și­ aici stătue o nedumerire , cum este posib­il ca tocmai în clipe ca acestea pe care le străbatem, clipe de veghe și de reconstrucție totală, să se ofere publicului, tineretului încrezător, mai cu seamă, o literatură a destrăbălării, a declanșării instinctelor, a erupției imunde isvorâtă din creerele alături cu drumul ale autorilor ? Când cartea bună, normal mai scumpă, mucezește in rafturile librăriilor, colecțiile „senzaționale“, „captivante“, ,,fantastice“ ca și diferitele „galerii“ ale demi-mondenelor intrate înt’ro anumită isto­rie, se vând la tiraje amețitoare, emulate și de prețul derizoriu. Socu­m necesar a atrage atențiunea celor în măsură să stăvi­lească puhoiul de maculatură șarjantă a bunului simț și a ordinei morale a fiecăruia dintre noi, asupra acestui soi de literatură care se anunță cu afișe multicolore pe la toate răspântiile. Sufletul tineretului trebue ferit în ciuda oricăror interese și a oricăror calcule materiale, de­termina imoralității, a haosului mo­ral și a libertăților dincolo de marginile bunului simț. Dar aceasta este o problemă pe care coloanele acestea au des­­butut-o sub atâtea aspecte, încât rândurile de față nu sunt decât semnalul de alarmă împotriva unei reînvieri neașteptate: nouăle co­lecții de „romane“ de scandal. DESCOPERIRE ARHEOLOGICĂ IN ETIOPIA In timpul săpăturilor pentru reconstruirea bisericei istorice de la Debra Tzhai din Etiopia, la Londra, s'a descoperit mormântul faimoasei împărătese Mentaub, fondatoarea bisericei și a fiului ei împăratul Jasu II. Osemintele au fost strânse cu grije și vor fi așe­zate cu cinste în biserică, spre satisfacția clerului și a populației. TEATUL „LIGII CULTURALE" Astă-semă la orele 8.30, Teatrul Ligii Culturale, reprezintă drama în 5 a­cte „Isus“ de d. profesor ■*' IORGA, în direcția de scenă a d-lui Nicolae Massim, cu aceiași distribuție de p­­­remieră. Sâmbătă 1 iunie a. c., la orele 8.30 precis, va avea loc premiera VIII-a a acestei stagiuni cu: „Bucureștii de acum 100 de ani“ 2 acte de comedie scrise la 1848 de I. Dumitrescu, comedie ce redă fidel atmosfera de atunci. Din distribuție fac parte d-nele: Sofica Ionescu, Paula Culitza, Evelia Gruia, Suzana Demetrian și d-nii: Dorin Sireteanu, Arsene Popovici, C. Sincu, N. Baltasiu, P. Asan, Traian Popescu și Dinu Ma­­cedonschi. O explicație a situației actuale a României —­ Așa cum o prezintă ,,Free Europe" în numărul de la 3 Mai — Atitudinea actuală a Româ­niei este subiectul unor vii dis­­cuțiuni. Pentru a o putea ju­deca, așa cum se cuvine, trebue să ne amiintim de unii dintre factorii cari au adus-o acolo unde este astăzi și au determi­nat, în consiliul român de Co­roană, din Septembrie 1938, a­­doptarea­ unei politici de stric­tă­­ și o sinceră neutralitate care exprimă un oarecare stadiu al desvoltării sale, dar în niciun chip, nu rezumă caracterul său esențial. Trebue, mai întâi, să recu­noaștem­ faptul primordial că R­omânia nu e o creație a noro­cului, sau un capriciu al Ver­­sailles-ului, și nici rezultatul și fructul unui șir de cuceriri și campanii, ci forma, în continuă evoluție, a unui impuls națio­nal. Și faptul acesta trebue lă­murit înainte de a cerceti in­filtrarea neamurilor străine cari formează baza problemei sale minoritare.­­Poporul românesc înseamnă în primul rând un proces de continuitate istorică, creiat de populațiile băștinașe ale Sud- Estului european. Românii, de­sigur amestecați ca rasă, au introdus doar un surplus de lo­cuitori cari au intrat in adâncul instinct al poporului, și o limbă care nu ea însăși reprezintă o disciplină mai puternică decât oricâte alta a cunoscut omeni­rea. Insa foria vieții sociale, ră­masă­­ după decadența politica a Imperiului, a continuat sa fie rustica modă a Tracilor: satul era temelia comunității, locui­torii lui se scoborau din acelaș străbun ,și multă vreme ei au respins ideia căsătoriei în afara propriului lor calm. Mai târziu, locuitorii văilor­ s’au unit pentru a forma grupuri mai mari, ad­ministrate în, felul,,, simplu, al „oamenilor buni și bătrâni" și cârmuit apoi, ca în Sardinia, de grupul așa așilor „juzi". Pe de­asupra acestor grupuri era țara, sau domeniul de supt protecția Ducelui, numit apoi cu terme­nul slav, Voevod, împăratul, al cărui titlu s-a păstrat însemna o sacră legendă și cel mai înalt dintre ideale. Se poate spune că de la în­ceput, odată cu sfârșitul domi­nației romane, încă din secolul al Ill-lea, s-a ivit aici problema străinului. Dacă Goții se perin­dau mereu către Balcani, dacă Tyranienii erau veșnic în goa­nă după alte largi întinderi, da­că Slavii se amestecau cu popu­lația locală de limbă și de carac­ter roman­ — de cealaltă parte Ungurii, amestec de Finezi și Turci, ce-și întinseseră mai întâi corturile de-a lungul câmpiilor Dunării mijlocii, intrară în Transilvania pentru a se apăra contra bandelor turcești de Pe­cenegi, stăpâni ai stepelor răsă­ritene, mai­ curând decât, pen­tru a se așeza acolo, cu rost de coloniști. Destulă istorie­ — poate ex­­­­clama cetitorul. Insă fără a ști în ce chip Românii au intrat la început în legătură cu acești intruși, cu cari nu s’au ameste­cat niciodată, ca cu Slavii din Panonia și cei de Răsărit, nu poți ajunge să înțelegi antago­nismul, real sau artificial, de care depinde chestiunea, atât de discutată, a minorităților na­ționale. Nu e totdeauna necesar pen­tru o națiune să fie organizată în Stat. Astfel, în prima jumă­tate a Evului Mediu, adecă pâ­nă aproape în sec. al XI-lea, nu există nici o mărturie a­­ unui sistem politic românesc aseme­­­nea cu cele instituite de regii barbari vecini, cari n’au exer­citat de fapt o adevărată stă­pânire asupra popoarelor roma­nice. Numai atunci apar ase­menea forme de guvernământ: mai întâi, în cronicile bizantine, pe malul drept al Dunării, de către Dobrogea, apoi în secolul al XIII-lea, în regiunea de munte. In ce privește regiunea acea­sta din urmă, — numită de străini, Valahia, — ea nu era decât o parte din teritoriul ro­mânesc, unit odată, pe care re­galitatea ungară nu izbutise a o cuceri, printr’o cruciata fără scop național. De la această re­galitate însă, care n­u a înnă­­bușit pretutindeni orice urmă de independență pe domeniile sale ,de acolo a venit, inspirația unui al doilea Stat românesc, in nordul României moldovene. Brusca desvoltare a celor două țări poate fi socotită ca u­nică în istorie. In câteva zeci de ani, era o Românie pe Dunăre și o alta pe Nistru. Și de la un capăt la altul al sec. al XV-lea, uneori ajutat de coroana unga­ră, deseori contra ei, neamul a­­cesta, împărțit politic în două, timp de cinci secole, și-a atins perioada epică, luptând contra năvălitorilor otomani cari ni­miciseră Statele creștine din Balcani. Ei au păstrat continuu legă­tura cu Românii de supt stă­pânirea străină. Comunitățile religioase­­ rămăseseră în contact cu centrul lor spiritual, din țara, care,­ deși vasală Turcilor, își păstra întreaga autonomie, ace­leași manuscripte ,aceleași tipă­rituri circulau de la un capăt la altul al țării. In felul acesta, ță­ranul ardelean uneori șerb al unui stăpân străin, lua parte la viața spirituală a națiunii din care era mândru că face parte. Cu toată împotrivirea Impe­riului otoman, în 1859, spriji­nite de trei mari Puteri crești­ne, Muntenia și Moldova s’au­­ unit într’un singur Stat. Dar,­­ cu mult timp înainte, Românii­i din Transilvania și Ungaria tinseseră către țara cârmuită de Domni din acelaș sânge cu dân­șii. De la o Turcie ciuntită, Austria și-a anexat Moldova de Nord, pe care o numea Buco­vina (1775), iar Rusia țaristă,­­ dobândind în 1812, Moldova ră­săriteană, cedată de Turci, carii nu aveau dreptul să o facă, i-a­­ redat vechiul nume de Basara­bia, care amintea de timpurile­­ în care Domnii munteni stăpâ­­­niseră acolo. Timp de un veac­ (Continuare în pag. H-a) I

Next