Oastea Domnului, 1934 (Anul 5, nr. 1-52)

1934-01-01 / nr. 1

Pag. 4 OASTEA DOMNULUI CEA MAI MARE PUTERE. Intr’o senină zi din primăvara vieţii sale, pa­triarhul Iacob sculându-se îşi sărută rudele şi părăsi pe bătrânul Laban, căruia îi servise mulţi ani dea­­rândul. In drum spre Ca­naan Iacob era muncit de întâlnirea cu Isav. Se temea că fratele său se va răz­buna pentru perderea drep­tului la întâia naştere. Din ce înainta în drumul său, din ce і se măria temerea faţă de răzbunarea fratelui său. Cuprins de frică Iacob căzu deodată blând şi su­pus în genunchi rugân­­du-se: „Dumnezeule, Dum­nezeule, scapă-mă, rogu-Te din mâna fratelui meu, din mâna lui Isav, că mă tem de dânsul, ca nu cumva să vină să mă bată pe mine, pe mama împreună cu copiii; că tu ai zis: cu adevărat „voi face ţie bine, şi voi face ca seminţia ta să fie ca nisipul mării, care nu se poate număra de mulţimea lui“. Şi se rugă atât de fierbinte, încât era hotărât a aştepta în genunchi şi fără nici o împotrivire întâlnirea cu adversarul său; ba spre a arăta că-i gata a-i cere chiar iertare, alese el din turma sa daruri pentru vrăjmaşul său, multe capete de vite. întâlnirea cu Isav avea să se întâmple a doua zi. Fără a şti in­tenţiile vrăjmaşului său, aflându-se Iacob singur în tăcerea nopţii, este cuprins deodată de un bărbat mi­sterios, care se luptă cu dânsul până în zori de zi. Văzând acel bărbat, pe care profetul Osca îl numeşte înger, că pe Iacob nu-l poate învinge, îl apucă de în­cheetura coapsei şi scrintindu-i mijlocul îl dlogi şi-l lăsă fără putere. Prin puterea rugăciunii Iacob domoli cerbicia lui Esan, care-l primi cu drag in casa părintească. De atunci Iacob se numi Israil, căci s’a luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi a în­vins. Israil înseamnă „bărbatul care s’a luptat cu Dumnezeu “, sau „omul care văzu pe Dumnezeu“. Oricum ar fi, e sigur că Iacob se numi din acel moment Israil. De atunci toţi urmaşii săi poartă acest nume, adecă numele de Israieliţi. Iacob s’a temut. Renăscut însă prin puterile credinţei, urcat pe culmile rugăciunii ca să-şi strângă curaj nou, înainte de a-şi pleca capul sub valul de răsbu­­nare a vrăjmaşului său. Până a domoli pornirea îndârjită a lui Isav, trebuia să învingă mai întâi pe Dumnezeu, prin lacrimile căinţei. Acolo, la malul părăului Iaboc, s’a lipit sufletul lui Iacob cu toată căl­dura de Dumnezeul făgăduinţelor, pentruca prin acea încercare du­hovnicească să smulgă Dumnezeirii harul ajutorului în contra vrăjma­şului temut. Lupta cu Dumnezeu a fost o încercare morală, o luptă între patima care este vocea răului şi între valorile sfinte ale conştiinţei, cari sunt vocea lui Dumnezeu. Dumnezeu n’a putut ţinea partea lui Iacob atâta timp cât acesta se răzima pe puterile sale, însă acum fiind olog şi cunoscându-şi nepu­tinţa, înţelese Iacob că este o armă mult mai puternică decât sabia, adecă rugăciunea. Această întâmplare ne face să înţelegem mai bine vorba Domnului nostru Isus Hristos: „ iubiţi pe vrăjmaşii voştri... mgaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc“. Adică să răsplăteşti răul cu bine, căci schimbându-te tu, faci mai buni şi pe cei din jurul tău. Pr. N. Neaga. Tot ce vine, trece. Fiecare an ce vine şi trece, ne încredinţează de marele adevăr, că nimic nu este statornic în acea­stă lume; oricât de frumos şi ori­cât de tare ar fi, trebue să treacă. Apune fiecare zi, ce se iveşte cu răsăritul soarelui... Apune... Se vestejeşte orice firicel de iarbă şi se usucă orice floare. Şi spune profetul: Tot trupul (omul) este iarbă şi toată podoaba şi fru­­museţea ca floarea câmpului... Toate sunt nestatornice, toate sunt deşertăciune... Dar inimile noastre sunt cu­prinse de întristare, numai dacă privirile ni se opresc la cele ce sunt ale acestei lumi, în care orice lucru, orice plăcere şi orice bucu­rie cuprinde în sine sâmburele ne­statorniciei. Iar dacă-ţi ridici privi­rile în sus spre Domnul, atunci trece întristarea şi lumina credinţei alungă umbrele îndoielii... Domnul nostru Isus Hristos este acelaş ieri şi astăzi şi în veci. Intru El nu este schimbare, nici umbră de mutare. De aceea omule, nu fi fără nădejde, când vezi atâta nestatornicie în această lume, ci ridică-ţi privirile spre Cel vecinic ale Cărui gânduri sunt atât de înalte faţă de ale tale, pe cât este de înalt cerul de pământ. La El să mergi, căci cine caută scăpare la El, acela ajunge pe cea mai puternică stâncă, pe care nici viforul valurilor acestei vieţi nu o pot clătina. Din mijlocul nestatorniciilor acestei lumi să ne îndreptăm deci spre El încă din cea dintâi zi a Anului Nou, căci şi El se îndreaptă spre noi. Numai fiind cu Domnul în fiecare zi, putem spune cu sfân­tul apostol Pavel, că se înoeşte în noi omul cel dinlăuntru. Fericit omul care poate spune aceasta în fiecare zi a anului ce vine şi trece. Anul Nou şi Biblia. Cartea sfântă îşi cere şi ea drepturile, acum la începutul unui an nou. — Oastea Domnului cu­prinde printre multe lucruri de folos în programul său şi răspândirea Sfintei Scripturi în popor. Lucrarea duhovnicească de la Sibiu, a plu­­gărit mult în şcoala cea mare a Bibliei. Acum de Anul Nou, glasul nostru se îndreaptă cu putere către fiecare suflet în parte şi-l întreabă: Suflete dragă, cum te-ai purtat tu cu Biblia în anul care a trecut? Cât ai cetit din slova sfântă a înţe­lepciunii de sus? Ştii tu creştine ce este Scriptura? jLuipa tu vautul ai, paring ca este o scrisoare a lui Dumnezeu către sufletele noastre. O scrisoare unde se vorbeşte despre viaţa noastră de acum şi despre cea viitoare. O carte aleasă unde ni se dau lămuriri pentru viaţă, dar de unde ne învăţăm mai ales, cum să lucrăm pentru a dobândi viaţa cea netrecătoare. — In paginile Bibliei ne întâlnim cu Hristos. — Creştine, în anul се­ ţi stă înainte împreteneşte-te cu această carte: „Cercetaţi Scripturile“, aceasta este doar o poruncă de sus. asa. Increstinează-ţi planul de viaţă! In noaptea de Anul nou s’au pus la sfat trei oameni şi plănu­­iau despre rânduirea vieţii lor în anul ce s’a ivit. Unul dintre ei era bogat. Altul slujbaş. Iar al treilea un ostaş al Domnului. Bogatul plănuea aşa: — In anul ăsta mi-oi mai spori averea. Mi-oi mai lărgi să­­mânăturile. Mi-oi mai aduce vite de prăsilă. Mi-oi face şură nouă şi grajd nou. Mi-oi mări hambarele să-mi cuprindă rodurile. Şi-apoi: mâncă, bea, te veseleşte! Slujbaşul plănuea aşa: — Eu am slujbă frumoasă şi bănoasă. După ea mi se dă cinste destulă... Dar, aş vrea o slujbă şi mai grasă!.. De aceea în anul ăsta mi-oi mai strânge câţiva prie­tini buni dintre fruntaşi şi cu aju­torul lor nădăjduiesc să mă pot sui mai sus! Apoi, pune-te la boerie! Iar ostaşul Domnului judeca­t Fraţilor! Averea-i bună. Dar ea te ajută numai pân’ la moarte!... Pretinii încă sunt buni. Dar nici ei nu te-or putea însoţi mai departe de groapă !... Eu vreau să-mi agonisesc în anul ăsta avere şi prietini cari mă pot însoţi şi dincolo de mormânt, până în faţa lui Dumnezeu! Eu vreau avuţia darului lui Dumnezeu! (Iac. 2, 5). Eu vreau avuţia de fapte bune! (1 Tim. 6, 18). Şi eu nu vreau prietinia lu­­mei, (Iac. 4, 4) ci prietinia Dom­nului meu! (Ioan 15, 14). Ca El în ziua judecăţii să vie cu mine şi să mă mărturi­sească înaintea Tatălui celui ce­resc! (Mat. 10, 32). ... Frate dragă, planul tău de Anul nou îndreaptăţi-l după pla­nul acestui bun ostaş al Dom­nului !... A. Cântecul plugarului. Pân’ mă ştiu cu plug, cu boi, Nu am teamă de nevoi, Că voi prinde boii ’n jug, Oiu pune mâna pe plug, Pălăria pe-o ureche, Şi-oi cânta cântarea veche: „Trageţi, voi boi, amândoi Şi mă scoateţi din nevoi, îndoiţi resteiele, Să ’mpuţinăm relele“. Boii mei m’or asculta, De năcazuri om scăpa. (Culeasă din Vin­gard). Qdnd (Dumnezeu te are drag.... Când Dumnezeu te are drag, Ca arme de-a lupta ’nainte Nu-ţi dă nici pietrii, nici [ciomag; Când Dumnezeu te are drag, Te ia în paza milei sfinte Şi-ţi dă pricepere şi minte. (Traducere de G. COŞBUC). Nr. 1

Next