Oastea Domnului, 1938 (Anul 9, nr. 1-52)

1938-01-02 / nr. 1

Nr. 1 Fericirea mea. Povestea odată un bătrân despre vremile de cucernicie ale tinereţii lui. Şi firul grăirii lui pă­rea împletit din luminile credinţei ce-l scânteiau în ochi. Pe atunci era altă lume. Altă credinţă. Altă cucernicie. Lume ruptă din vis; lume plămădită din alte orândueli. Şi par’că, gândul, furat de vraja lumilor de altă dată, ţi se înfrăţia cu oameni de atunci şi, fără să vrei, şoptiai încet, cu părere de rău: ,Ce vremuri fericite!* Poate de aceea ne şi place să stăm şi să ascultăm sfătoşenia bătrânilor. Vorba lor ne duce într’o lume pe care o dorim şi coboară paca’n suflet. Ai vrea să fie şi azi aşa , liniştit, fără griji, să îi rodească fericirea în gând, în inimă şi’n viaţă. Cât de mult ai vrea să te simţi fericit! Să nu te mai biciu­­iască necazurile vieţii şi nici du­rerile să nu­ fi mai muşte din suflet. Am întâlnit odată un om, care mi spunea: „Mi-am găsit fe­ricirea*. Mare cuvânt, de mare îndrăsneală pe lumea aceasta! Şi care era fericirea lui? Fericirea lui era clădită pe avere şi pe cinstea ce-o aduce averea după ea: era bogat şi se simţea, zicea el, fericit. Nu se mai gândea la nimeni, ci numai la bucuria feri­cirii lui: «Fericirea mea...“ Totuşi i-am spus că sunt mulţi oameni cari nu sunt fericiţi, dar pe care el, prin ajutorul dat, i-ar putea face fericiţi, cel pufin pentru o clipă. A zâmbit cu înţeles. Şi a grăit: .De fericirea altora nu mi pasă: să şi-o găsească fiecare cum crede şi cum poate, eu mi-am găsit fericirea*... Dar toate trec, aşa s’au risipit şi bogăţiile­­feri­citului* şi cu ele a sburat şi feri­cirea din casa sufletului lui, unde năvălise întunerecul. Tânguirea lui Iov, era glăsuirea bazelor 4 lui­ .Aminteşte ţi că viaţa mea nu e decât o suflare şi ochiul meu nu va mai vedea fericirea“... (Iov. 7, 7). S’au năruit bogăţiile, s’a nă­ruit fericirea clădită pe ele, s’a năruit o viaţă de om. Şi iarăşi un altul îşi sorbea fericirea din ochii limpezi ai celor doi copii ai săi: un băiat şi-o fată. Copiii erau fericirea lui­ .Ferici­rea mea...*, aşa le zicea cu mân­drie. Pentru ei îşi înconjurase ca­sele cu o grădină mare şi fru­moasă, — care avea în mijloc un eleşteu de peşti. Seara, la lumina lunii, se plimbau cu barca pe lac. Un preot a vrut să-i amintească de fericirea Raiului. Dar nu­­ a ascultat: ,Ce Raiu? Fericirea mea. Raiul meu este aici“, a grăit­­fe­ricitul* — arătând cu mâna gră­dina în care îşi înfloreau zilele copiii lui. Peste un an, când s’a întors iarăşi preotul pe la casa lui, grădina era pustie — şi casa neîngrijită. In aceiaşi cameră unde cu un an înainte îi vorbea despre .Raiul* lui — sta pe-un scaun — o umbră de om. Se năruise şi această­­fericire*. Băiatul se îne­case în eleşteul din mijlocul gră­dinii — şi tatăl, de durere, se îm­bolnăvise. Se gândea la moarte, grăind — tot asemenea dreptului Iov: „Mi-e desgust de viaţă“ (Iov 10, 1). Cu o deosebire, Iov n’a desnădăjduit pentru că era robul Domnului — dar acesta nu-şi mai găsea nici un rost în viată... Şi câji nu sunt în aceeaş stare? Se fălesc cu­­fericirea* lor — fără să ştie că .fericirea* nu se poate clădi pe bun&tăţile pămân­tului. Tofi însetăm după fericire; toţi vrem să ne 'ndulcim viaţa mă­car c’o picătură din izvorul feri­cirii... Dar câţi ştim care şi unde este acel izvor? Iată cei mai mulţi alergăm după averi, onoruri mari sau alte nimicuri pământeşti — şi ne înşelăm cu o fericire falsă, cu o fericire clădită pe nisip. Au nu ştim, noi, cât e de trecătoare şi schimbăcioasă fața acestei lumi ? Se pare că am uitat acest lucru. Căci chiar unii dintre cei credincioşi „pis­­muesc* câte­odată fericirea necre­dincioşilor — după cuvântul Pesi­mistului­­ .Pismuiam pe cei mândrii, văzând fericirea nelegiuiţilor* (Ps. 73, 3). O femee credincioasă plân­gea odată în casa ei. — „De ce plângi?*, o întrebă un cunoscut. — „Cum să nu plâng, când văd pe cei necredincioşi având — şi pe mine mă văd săracă?“ Şi câţi nu judecă aşa ? — „Cum să nu plâng când alţii au copii cuminţi, iar ai mei îs proşti ?* Şi câte altele nu se spun, din care se vede că oamenii îşi caută fericirea în cele pămân­teşti, — tocmai acolo unde n'o poţi găsi. Şi ispita ii prinde adesea şi pe cei credincioşi: — ar vrea să guste şi el din „fericirea* pe care o dă pământul. Unii cad şi nu se mai ridică; elfii iarăşi se întorc şi zic cu Psalmistul: „Nebun eram şi fără înţelegere!*, căci iată „cum se pustiiră (nelegiuiţii) într’o clipă! Se pierdură, pieriră...* (Ps. 73, 19). Nu bunătăfiie pământeşti ifi pot da fericirea. Eie-s prea trecă­toare şi prea 'nşelătoare. Izvorul fericirii celei adevărate, pe care nimic n’o poate tulbura şi nici nă­rui nici o vâltoare a viaţii» este Hristos. .Fericirea mea este a mă apropia de Dumnezeu* — zice Psalmistul în aceleş Psalm. Afi gu­stat vreodată din această fericire? Nu ? Luaji Sf. Scriptură şi citiji felul în care a murit întâiul mucenic al lui Hristos, diaconul Ştefan: „Şi... au văzut faţa lui ca o fată de înger* (Fapt. Ap. 6, 15) — şi ve­l Înţe­lege ce 'nseamnă a fi fericit în Hristos. Şi ve­l Înţelege şi mărturia Apostolatul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?“, — că întru necazuri, persecuţii şi lanţuri „prisoseşte bucuria*. Frate dragă, închide-te, tai­nic, în inima ta şi te 'ntreabă: Eşti tu fericit? Nu te lăsa amă­git de aşa zisa „fericire“, pe care ţi-ar aduce-o cine ştie ce bună­tăţi pământeşti. „Căci iată cei ce sunt departaji de la Tine, pierd (Ps. 75 vers 27). Dar fericirea care are ca temelie pe Hristos, cine o poate doborî ? Ce puteri omeneşti o pot risipi? Ai pe Hristos în inima ta, ai totul, căci guşti din însăşi fericirea raiului. A trăi cu Hristos, e a avea, aici pe pământ, o pregustare a fericirii veşnice. II ai pe El ? Nu-ţi mai lipseşte nimic;­­nu-ţi mai trebue nimic. Te poţi le­păda numai de lume, dar şi de tine însuţi, de păcatele tale, aşa cum zice Domnul. „Fericirea mea e mai apro­piată de Dumnezeu“... „Lângă Tine nu cer nimic pe pământ“ (Ps. 73, vers 25). Fericirea mea a trăi în Hristos — a trăi lui Hristos — a via Hristos în mine. Ea este feri­cirea cea adevărată.­ ­ MLADIN. mai buturuga despre care v’am grăit adineaoară... — Jalnică soarte. Dar Dum­nezeu şi din rău zideşte bine. Spune, cum a ajuns ea din deal în vale şi de acolo pe moşia ta? — Aşa că zăcea buturuga în speria şi-n cenuşa copacului, ca un mort într’un mormânt. O bateau vânturile şi ploile şi o ar­deau vara arşiţele, de el era mai mare mila de ea! Intr’o zi, biruit de duioşie, am ridicat-o de acolo ca sfinţenie, cum se ridică moa­ştele de sfinţi, am aşezat o în ca­rul meu şi am dus-o la Ierusalim la meşterii cari zideau cu măie­strie templul nostru cel nou şi mare, ca s’o folosească la sfântă Casa Domnului. Dar ei m’au râs cu neruşinare. Şi şi au bătut joc de biata mea buturugă... — Dumnezeu slăveşte pe cei ocărâţi, dacă au suflet credincios. Dar tu ce ai făcut ? — Am tăcut şi am răbdat. M’am întors cu ea îa Vifleem. Pe drum m'am rugat cu toată căl­dura să mă lumineze Domnul, ca să ştiu ce-i de făcut cu rămăşiţa stăpanului celui sfânt. Şi o şoaptă de sus mi-a zis atunci aşa: Nu lăsa în oraşul Vifleem buturuga, ci du-o afară, acolo în peştera ta, unde-ţi adăposteşti acum turma şi din ea, urzeşte -i acolo ieslea! Şi aşa am şi făcut. — Mari şi minunate sunt lu­crurile Domnului! Iar tu, păsto­­rule bun, întru înţelepciune ai lu­crat, rosti femeea în graiul cre­dinţei adevărate. Şi, azi stăjarul lui David e ieslea peşterii mele! Dar, acum când întru în peştera cenuşie şi-mi odihnesc ochii pe ieslea strămo­şească, nu mă mai simt ca în staul, ci ca'n templul împăratului Solomon... — Binecuvântată-ți este fapta, păstor cu suflet de preot şi numele tău scrie-se în ceriu... In vremea povestirii sosiră la peşteră. Ciobănaşii vegheau la gura ei, lângă focul liniştit. Dulăii se aţineau pe-alăturea. Iar oile rume­gau în pace în taina peşterii. Ab­­dia aprinse un opaiţ şi la lumina lui îşi conduse oaspeţii la ieslea sfântă. Era plină de otavă şi de mireasmă de flori de fân. — Simţi tu, oare, Iosife, cum adie duhul străbun din ăst lemn al străbunilor?... Şi cum vesteşte aici totul darurile duhului? Cum floa­rea de fân pare floarea credinţei lui Avram şi mireasma, faima cu­răţeniei cu nimic mânjite a patri­arhului Iosif şi glasul de mieluşel, glasul psalmilor lui David?... — Simt, Marie şi sufletul meu aşteaptă cu dorul proorocului şi sosirea Mântuitorului celui proo­rocit de el... — Vine, Iosife, vine... Cu­rând... In noaptea asta sfântă... — Să vie Marie, să L întâm­pinăm cu mărire şi să I­ ne închi­năm cu smerenie!... Păstorul Aldia asculta cu fior în suflet poveştile soţilor, până afipi şi se trezi numai atunci, când în­gerii lui Dumnezeu cântau în slavă, iar în ieslea lui David zâmbea în­gerește Mântuitorul nou născut... Pr. A. NANU oastea DOMNULUI Stai în loc? Trebuie sa intri! Anul 1938 îţi stă înainte, omule călător, oricare ai fi trebuie să intri în cetatea noului an. Pe cărările vieţii nu există oprire în loc. Trebuie să treci înainte, de voieşti sau nu. Toți cei ce am rămas în viaţă, intrăm în noul an! întrebarea este cum ne facem această intrare? Iubite cetitor şi frate, socoteşte, tu cum îţi faci intrarea in noul an? Cea mai bună călăuză şi pentru noul an este Hristos. Steaua Viflee­mului. Răsare steaua, iar răsare Pământul geme’n turburare. Spre cer, o stea de ani arată Dar lumea-i mare ’nfuriatâ. Din Vifleem Stăpânul vine De răni sunt sufletele pline. In slavă steaua străluceşte Dar nimeni azi n’o mai priveşte, I­altă-i steaua slavei Sale Pământu­l un amurg de jale. La uşi închise steaua bate Pustiu şi frig singurătate. Se face noapte... noapte adâncă Şi steaua luminează încă­. CONST. GORAN. Pag. З

Next