Oglinda Lumii, 1924 (Anul 3, nr. 1-52)

1924-08-02 / nr. 31

316 OGLINDA LUMII De la Ravalpindi mergem mai întâiu la Srinagar, capitala Kaşmirului. Până acolo sunt 300 kilometri. De jur împrejurul vă­­iei Kaşmirului se înalţă coamele înză­pezite ale munţilor Himalaia. In anul 1895 am pornit cu­ o caravană de treizeci şi şease de catari, şi o sută de cai în sus pe o vale mare şi apoi pe una mică a acestor munţi. După o călătorie de aproape o lună am ajuns la larkent, un oraş în bazinul gigantic, în formă de albie, care e în­conjurat în toate părţile afară de Răsărit de munţi şi care se numeşte Turkestanul Răsăritean. La Sudul Turkestanului Răsăritean e ma­rele platou al Tibetului, de unde izvo­răsc fluviile mari ale Indiei şi ale Chinei. La apus e Pamirul „acoperişul lumei” şi la Nord sunt munţii Tienşan sau Cereşti, cari se continuă mai departe spre Ră­sărit cu munţii Altai şi alte lanţuri mun­ ,­toase din cari izvorăsc fluviile­­uriaşe ale Siberiei. Dar înăuntrul acestui inel de munţi, în inima Asiei, se află şesul Turkestanului Răsăritean, care îmi aminteşte o turmă de oi tibetane înconjurată de ziduri gi­gantice de piatră. In partea septentrională curge un fluviu de la Apus la Răsărit: Tarimul. El vine de la Sud, compus din Iarkent-Daria şi din Chotan-Daria şi în cursul său se mai măreşte încă cu alţi afluenţi, căci din coroana muntoasă a Tur­kestanului Răsăritean apa se scurge din câmpurile gheţarilor şi din limbile de ghea­ţă; multe izvoare curg săltând voios prin râpele înguste de printre munţi până se varsă în Tarim şi marele fluviu şerpu­ieşte majestos prin câmpie, dar e con­damnat să nu vadă niciodată marea; el moare şi se stinge într’un lac al deşer­tului, numit Lop-Nor! Cea mai mare parte din Turkestanul Răsăritean e un deşert, cel mai fioros din întreaga lume: Takla-Mahan. Prin toată Asia şi prin întreaga Africă se întinde un brâu de deşerturi, de la Nord- Est spre Sud-Vest, asemănător cu albia secată a unui fluviu nemăsurat de lat, deşertul Gobi, cea mai mare parte din Mongolia. Takla-mahan, „Nisipul roşu” şi „Nisipul Negru” din Turkestanul Rusesc, Kevirul şi alte pustiuri din Persia, de­­şerturile Arabiei şi în sfârşit Sahara. Aşa­dar Takla­makau e o verigă din acest lanţ de deşerturi, care se întinde de la Oceanul Pacific până la Atlantic. In partea Apuseană a acestui deşert am trecut prin cea mai îngrozitoare în­tâmplare a vieţei mele nomade de patru­sprezece ani prin Asia. In luna Aprilie­ a anului 1895 voiam să plec din satul Merket de pe Iarkent-Da­ria, o distanţă de 300 kilometri. Aveam o călăuză cu experienţă îndelungată, patru servitori şi opt cămile şi luasem cu mine şi provizii pe două luni, căci voiam să cutreer Tibetul. Unul din însoţitorii mei era Islam-Bai, un altul se numea Kasim. La început totul mergea bine. La 23 Aprilie am părăsit ultima prelungire a unui lac, unde poruncisem să se facă o provizie de apă pentru zece­­zile ’,şi unui­ pornit pe o mare de nisip ale cărei, dune deveneau tot mai înalte şi se ridicau chiar până la şasezeci de metri. Pe deasupra s’a mai stârnit şi o furtună, care ridica nisipul în nori deşi, aşa că-ţi umplea na­sul,­ gura şi urechile. In dimineaţa zilei de 25 am făcut des­coperirea îngrozitoare că, contrar porun­cii mele, călăuza puţin scrupuloasă luase apă numai pentru două zile, sperând că peste două zile cel mult trei zile vom putea săpa undeva solul ca să dăm de apă. Speranţa asta însă fusese amăgitoa­re şi norii de ploaie cari se formau din când în când pe cer, nu ne trimiteau nici o picătură. Așa că acum nu ne în­duram să mai sorbim decât câte o gură din apa noastră de băut. In ziua de 27 Aprilie am fost nevoit ■să las în urma mea două cămile şi mare parte din bagajul meu. A doua zi su­fla o furtună dinspre Nord-Vest, una din acele „furtuni negre” cari aduc cu ele nori groşi de nisip volburat şi preschimbă ziua în noapte, aşa că eşti ca îngropat în nisip. Cămilele se culcară cu capetele în­toarse dinspre partea vântului şi noi ne-am vîrît capetele sub ele, ca să nu fim as­fixiaţi de nisip. Mica noastră provizie de apă se mai îm­puţinase încă în chip inexplicabil şi în ziua de 30 nu mai aveam decât o treime de litru de apă. Atunci Islam Bai, a sur­prins călăuza, cu cana la gură! Oamenii mei nar fi omorît, dacă naşi fi intervenit! Seara când am voit să îm­part ultimele picături de apă, n’am mai găsit nimic. Kasim şi un altul, pe jumă­tate morţi de sete, o băuseră! In ziua de 1 Maiu nu mai aveam altceva decât uleiu vegetal râncezii, care fusese destinat cămilelor; eu, care nici în ajun nu bău­sem nimic, eram chinuit de sete. Starea aceasta te aduce la disperare şi aproape la nebunie; pofta de apă nu-ţi dă pace şi simţi cum îţi seacă trupul. Luasem cu noi o­­sticlă cu spirt chinezesc de ars, pe care voiam să-l întrebuinţăm într’un aparat de fiert. Am băut aproape un pa­har din el; apoi am aruncat sticla şi conţinutul ei amăgitor s’a vărsat în nisip. Băutura aceasta primejdioasă îmi sleise puterile. Când caravana şi-a continuat dru­mul printre dune, eu n’am putut s’o mai însoţesc. Mă târâm şi mă poticneam în urma ei. La început clopotele sunau lim­pede în aerul liniştit, dar sunetele lor de­veneau tot mai slabe şi în sfârşit se pier­dură în depărtare. In jurul meu era de­şertul tăcut, nisip, şi iar nisip ori în­cotro întorceam ochii! M’am luat încetişor pe urma celorlalţi şi am ajuns în sfârşit la’ creasta unei dune, de unde am zărit iarăş caravana. Cămilele se culcaseră, Kasim şedea, pe jos, cu faţa în mâini şi aiurea, râdea, şi plângea în acelaş timp; un altul Maho­med Şah, îngenunchiase şi-l ruga pe Alah să-i vină în ajutor. Cum nu mai aveam de băut, am tăiat un cocoş şi i-am sorbit sângele. Apoi veni rândul oaiei pe care o luasem cu noi. Dar sângele ei era gros şi mirosea aşa de urât, că nici măcar câinele nu voi să-l guste, însoţitorii mei nu se scârbeau nici măcar de urina cămilelor. Tot bagajul de care, pentru moment, nu aveam absolută nevoie, fu lăsat în cort; în totul erau opt lăzi cu obiecte de valoare, între cari şi aparatele mele fotografice cu vre­o mie de plăci. Călăuza era aproape nebună şi-şi umplea gura cu nisip zicând că e apă. Pe el şi pe Mahomed Şah, deşertul i-a înghiţit pentru totdeauna. Seara, nici Islam Bai nu mai putea în­­nainta şi numai Kasim m’a însoţit în cău­tarea apei. El luă cu sine o sapă, o gă­leată şi coada grasă a oaiei. Eu aveam la mine numai ceasul, busola, un bri­ceag, un creion, o bucată de hârtie, două cutii mici cu conserve de amor, ciocolată, o cutie cu chibrituri şi 10 ţigări. Dar tot ce aveam comestibil nu ne putea ajuta la nimic, căci cerul gurei şi gâtlejul ne erau aşa de uscate, că ne era imposibil să înghiţim ceva. Era tocmai ora douăsprezece. Naufra­­giasem în mijlocul mării de nisip și a­­cum părăseam vasul nostru avariat, spre a ajunge undeva la vre­o coastă. Un fe­linar aprins sta înfipt lângă Islam Bai, când eu și Kasim ne-am îndepărtat. Cu­rând lumina lui se pierdu în dosul­ du­nelor. ■ Caravana Horţi( --------------- de SVEN HEDDIN *) Din volumul „Pe drumuri nebătute — DELA POIUL NORD LA POLUL SOJD" apă-­ rut în Editura „Eminescu".

Next