Opinia, iunie 1897 (Anul 1, nr. 27-50)
1897-06-01 / nr. 27
ANUL I,INo. 27 EDITIA ÎNK SFIARA Numărul 10 Bani AHOMMENTFXE încep la 1 şi 15 ale fie căreî lunî şi se plătesc tot-d’auna înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi străinătate prin mandate poştale Un an în tarăuO lot, în strainătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRATIA No 43. - ulrudii troliei — No. 42 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani ANUNCIUIII I,E In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In strein,Hale, direct la administraţie şi la toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia v III .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele .... 50 „ „ Un număr vechiu SO bani No. 42 REDACŢIA rada Goliei —No. 42 CA IN ITALIA.. Nu cred sa existe o presă politică pe lume în care cuvîntul de disidenţa să se fi tipărit de atîte ori ca In ultimul an — la noi. Putem zice că termenul de disidenţă liberală a fost pururea la ordinea zilei, 3 zile după venirea liberalilor la putere. La început, chestiunea disidenţelor n’a impresionat de fel pe colectivişti. Şi lucrul era firesc, pentru că pe colectivist nu-1 impresionează decit lucrurile care-1 fac să cadă de la putere, sau care-i aduc la putere. E singura prismă, sub care această specie omenească vede lucrurile. Cind disidenţele liberale au ajuns să preocupe, din causa efectelor lor dezastroase, pănă şi pe cei indiferenţi, aţ simţit că li se duce orice prestigiu, că lumea le prevesteşte un apropiat sfîrşit, au început şi el a se ocupa de chestia disidenţelor, dar tot cu reaua lor credinţă cunoscută. In loc să recunoască că disidenţele şi certurile personale în partid însamnă nimicirea oricărei politice serioase şi ruina ţărei, în loc să lucreze pentru integrarea partidului lor, el s’a pus să exploateze chestia disidenţei conservatoare cu convingerea că lumea are să zică „nici la conservatori nu e mai multă armonie şi deci, de ce n’am lăsa pe liberali la putere ?“ Ei nu văd, nenorociţii, că dacă în adevăr şi conservatorii ar fi ajuns în halul disidenţelor lor, ar fi să desperăm de soarta acestei ţări. Să examinăm lucrurile şi să vedem dacă disidenţele liberale au, în adevăr, un echivalent în disidenţele conservatoare. Eu nu mă sparii prea tare de disidenţe şi am convingerea că nici o dată într’o ţară cultă nu se va reproduce fenomenul din Anglia : 2 partide clasice. Pretutindenea, aiurea, există mai multe partide. Partide numeroase şi disidenţe numeroase, nu e acelaşi lucru. Cu partide numeroase se poate lucra, dovadă Francia a cărei politică cunoscută de aproape, ne dă convingerea că nu e întru nimic inferioară politicei celorlalte țeri parlamentare. Gruparea de partide se face pe programe. Alegerile se fac pe programe și nici partidele, nici membrii partidelor ca indivizi, nu î și permit luxul de a se abate de la ideile fundamentale ale programului lor. Conlucrarea este posibilă şi în chestiunile mari, se pot prevede mai dinainte, cum au să se grupeze partidele. Disidenţele nu’s partide. Ele pretind că fac parte din acelaşi partid, au acelaşi program dar nu’s mulţumite cu direcţiunea partidului, ’s în rezboiu cu conducătorii acestuia. Se schimbă aceşti conducători, sau încep a se sfătui în direcţiunea lor şi de disidenţe, recalcitranţii se pupă şi reintră în partid. Frămîntările disidenţilor sînt absolut sterile şi tulbură mersul lucrurilor prin lupta înverşunată dintre fraţi, cari, dacă nu s’ar sfădi, s’ar confunda. Ca să se distingă trebue să se întreacă în duşmănie! Disidenţele liberale realizază în mod tipic acest din urmă tablou. Flevişti, Stătescişti, Aurelianişti, Sturdzişti, Cantacuzinişti etc., au lucrat împreună, s’au despărţit nu se Ştie lămurit pentru ce, se duşmănesc şi se înjură pentru a se distinge unii de alţii, chit să fie foarte încîntaţi de a se confunda din nou, dacă se va face tuturora, de-o potrivă, parte la caşcaval. Cu disidenţele conservatoare este absolut altăceva. Mai întăi, în acest partid, nu există decît 2 nuanţe. Apoi, junimiştii nici odată nu s’au confundat cu conservatorii. Căpiteniile lor au făcut tot-d’auna un grup aparte. Cînd au conlucrat cu conservatorii de la 1871-76 formau luna dreaptă şi mai tărziu de la 1878-86, nici nu se putea spune de care partid sunt mai aproape de partidul liberal sau de partidul conservator. Este drept că intîmplarea conlucrărei cu d. Catargiu, în ultimul guvern, i-a făcut să între definitiv în apele conservatoare, fără însă să se fi confundat, vre-un moment, cu partidul conservator. E de netăgăduit că gruparea, sub forma junimista, nu e numai o chestiune de legătură personală, cimentată prin adorarea aceluiaș șef. Gruparea aceasta a adus, în gospodăria sa cu conservatorii și oarecari idei, pe cari la început partidul conservator, care pe atunci prea copia pe rivalul seu partidul liberal, nu le admitea. Cu timpul partidul a admis unele din aceste idei şi conservatorii rebeli acestor idei, ca d. N. Iancovescu, care represinta doctrina conservatoare clasică, au trebuit să î şî părăsească partidul, pentru a ocupa cu aceleaşi idei, un loc de frunte în partidul liberal. Care disidenţă liberală se poate făli, cu o astfel de influenţă asupra partidului ? Dar chiar această nivelare a ideilor, a făcut pe elementele conservatoare să se gîndească la o fusiune complecta şi a personajului. E de regretat că tocmai chestiunea persoanelor diriguitoare în partid să fie o piedecă a fusiunei, piedica să vie tocmai de la acei căror idei au fost admise. Dar dacă nu se va face fusiunea, aceasta ar însemna pur şi simplu, că partidul conservator nu poate ajunge la un ideal de existenţă, la integrarea tuturor elementelor asemănătoare. Cîtă diferenţa colosală însă, între a nu atinge un ideal de existenţă şi a fi în discompunerecum e partidul liberal — după ce ai fost ajuns la acel ideal, la întruparea într’un singur manunchiu a tuturor elementelor asemănătoare. Cu disidenţele liberale mergem la prăpastie. Acum avem 5 disidenţe, inline poimăne vom avea 12, 15, cite personalităţi mai cu vază, vor fi în partid. Cred că e foarte greşită comparaţia cînd se zice că liberalii ne duc la halul Franţiei. Ar fi o fericire dacă ne ar duce la o viaţă politică, fie ea şi cu multe partide, dar toate bazate pe anumite programe. Liberalii ne duc la o stare imposibilă, la o politică cînd nu vor mai exista partide, ci numai personalităţi politice cu clientela lor. Ne duc la soarta Italiei, unde nu există nici partid conservator, nici partid liberal ci partizani al lui Crispi, partizani al lui Imbriani, a lui di Rudini etc. Iată cu ce ne ameninţă disidenţele liberale. Al. A. Badarcu OAMENI ŞI LUCRURI „A huis cos“.—Ca şi copil, cari, cînd reuşesc şterpeli o turtă dulce, se ascund undeva ca s’o minince, aşa şi copiii bătrlnî de la comună, pun lacătul la cabinetul primarului, ori de cite ori se discută asupra chestiei apei. Chestiunea aceasta, la adîncele bătrineţi la care ajuns astăzi, a trecut, lucru curios, prin toate fazele posibile. La Început nu putea fi tranşată, fiindcă era prea grea pentru un „popor tînăr“ ca al nostru ; pe urmă, poporul îmbătrânind, era greu de rezolvit, din pricina lipsei de fonduri; venind în fine fondurile, începură studiile—studii prea grele, spre a putea aduce roade imediate ; in penultima fază, chestiunea era considerată de banală, iar acum in urmă, pur și simplu rușinoasă. Clnd zici apă în [din public, să ştii că eşti în urmă cu cele mai elementare cerinţi ale codului manierilor elegante ; tratatele de hidrologie conţin pasagii mult mai imorale decit celebrele cărţi franceze, cari se tipăresc la Londra’; iar fata de familie, care va trece pe lingă o cişmea sau fintină, fără de a pune batista Înaintea ochilor — arată că este prost crescută. Cu Lindley nu poţi discuta in public, dacă nu voieşti să te expui la ambiţioasele observaţiuni ale lumel. De aceea părinţii noştri comunali, ca să nu li se suie singele In obraz, discută chestia apel ori şi de cite ori ea se iveşte, cu uşile Închise. — Domnii consilieri, spune primarul, sunt rugaţi a trece in cabinetul meu, avînd a discuta.... chestia.....chestia apei —ertaţi acest cuvlnt prea tare. Primăriul roşeşte consilierul părinte Vereanu ridică ochii cătră cer, d. Neculaî loan înjură.... Dar clnd ruşinoasa chestie devine cu diurnă, ea Încetează a fi secretă. Oameni ai sacrificiului — liberalii sunt capabili de a inspecta chiar locurile sinistre unde se fac sondagii! Bulevarînul şi Stai D. Qanc şi-a pus in minte să facă mărfi, cu administraţia sa, chiar pe cel mai ilustru primar al Bucureştilor, pe defunctul Pake. Pake a înzestrat, ce e dreptul, Bucureştiul cu un mare bulevard, dar ia cercetaţi comptabilitatea comunei Bucureşti, să vedeţi câte milioane costă acel bulevard ! Tot d. Gane mai practic la afaceri! D-sa va face un bulevard, care cu canalisare cu tot şi chiar cu leafa inspecspedorului, nu va costa nici 2 milioane. Şi să nu credeţi că personal, d. Gane nu are mult ineftinătatea acestui bulevard ! Inchipuiţi-vă că d-sa, in loc să fie un om modest, cum Va creat natura, ar fi un om lăudăros şi ar fi pus chestiunea acestui bulevard, pe care la plănuit încă, de pe cînd era primar conservator, In programul cu care a cerut încrederea alegătorilor comunali în sala Pastia ? ■—De cînd, toate proprietăţile de pe malurile Calcaiiei ar fi fost cumpărate de consilierii comunali, de rudele lor şi de membrii partidului! Gîndiţi-vă acum, ce ar fi costat pe comună exproprierile bulevardului, dacă în loc să aibă a face cu caliciuea Calcaviei, ar fi avut a face cu nişte proprietari simandicoşi, cu membrii clubului liberal! Discreţia d-lui Gane a fost, nu se poate mai bine plasată. Cetăţenii Iaşului trebue să-i rădice o statue de recunoştinţă, mai edes că un bulevard fără statui, n’are nici un haz. Un singur punct ameninţă să întunece strălucirea situaţiei d-lui Gane. Opera sa a provocat gelozia d-lui Lepădatu. N’au plecat amîndoi tot de la conservatori, pentru a se fixa în partidul liberal ? De ce să ajungă unul mai ilustru decît alţii PD. Lepadatu va propune la consiliul comunal crearea unui bilevard pe muchea Şorogarului, a Moarei de vini şi a Tataraşului. Să vedeţi cum bulevardul d-lui Lepadatu, n’are să întreacă 100.000 de lei, cu leafa inspectândui şi cu statuia d-sale cu tot. Examenele Astăzi şcolile secundare din ţara întreagă, iau vacanţele de examen. Perioada de muncă obositoare, de surmenaj intelectual pentru ţinerile noastre generaţii, se apropie. Şi credem de datoria noastră, de a relua cu această ocaziune o chestiune, care a format şi formează preocuparea de căpitenie a atîtor barbaţî dornici de progresul şcoalei. Vom asista în curînd la examene. Dinaintea profesorilor, rutinari şi pedanţi, instalaţi solemn pe catedră, vor apărea tinerii gimnaziaşti, cu feţele palide şi inimele palpitînde, cu gîndul mai mult la notă decit la întrebare, repetînd o serie de clişee memorizate din caete sau cărţi. Mintea se toceşte în învăţarea de formule şi inteligenţa nu profită nemic. Programele şcoalelor secundare, sunt singurele cari au rămas neschimbate, faţă cu progresele realizate în diferitele ramuri de învăţămînt şi de cultură. Nu în gimnazii şi licee e locul specializăreî, acolo trebue dată privirea generală asupra tuturor disciplinelor, trebuie cultivată inteligenţa şi desvoltată dreapta judecată. Dar rezultatele mai mult decît funeste, pe care ni le dă învăţământul secundar, organizat astfelia cum îl avem azî, se învederează, în mod sdrobitor pentru acest feliu de organizare, la bacalaureat. Bacalaureatul această instituţie, atit de detestată deja azî, constituie cu adevărat culmea învăţămîntuluî secundar. Tinerii surmenaţi, la bacalaureat dau dovadă,—că nu raţiunea îi călăuzeşte, ci—fără a pricepe ce spun, —redau înaintea examinatorilor întreaga enciclopedie, înmagazinată intr’un atît de lung şir de ani. Chestiunea reformăreî programelor de învăţămînt secundar, e una din acele chestiuni vitale, de un eminament interes general. Şcoala secundară, dindu-ne acea pătură de conducători atît de pretenţioşi al ţărei, cu drept se cuvine să avem toată atenţia încordată asupra formăreî inteligenţei şi caracterelor tinerei generaţiunî. Nepăsare culpabilă O călcare mai flagrantă a bunuili simţ şi un mai mare act de anteritanism, de cit acela, comis de ministrul internelor după recomendarea epitropiei, cu Înlocuirea printr’uui medic pensionar, a d-lui doctor Bogdan ar îi provocat un alt oraş, mai puţin molatec dectt al nostru, o adevărată revoltă. Publicul, nu-şi poate manifesta altfel indignarea, decit manifestindu-şi simpatia pentru victimă şi profunda sa antipatie pentru autorii netului. Studenţii, de ai căror profundă indignare suntem convinşi, sunt impedicaţi de diverse şi multiple mici mizerii, de a a-şi spune cuvîntul lor sincer In public. Dar profesorii — colegii doctorului Bogdan ? Convocaţi pentru alaltăieri seara, ei n’au respuns de elt un număr mic. Cei-lalţî, din spirit politic unii, din interese personale alţii, n’au venit. Şi nepăsarea această culpabilă, culpabilă prin faptul că are interesul la bască, va lăsa să treacă neprotestată o none bată de joc, un nou vot de blam dat de epitropîi profesorilor. Nepăsarea şi totala lipsă de spirit colegial cari, din fericire, nu se observă decît la profesorii facultăţei de medicină, au provocat atâtea concursuri scandaloase, casări de concursuri şi întocmiri ilegale. Autorii fireşti ai scandalurilor cari nu mai sfirşesc — sunt profesorii singuri—nepăsarea, sau lipsa lor de curagiu... DUMINICA 1 IUNIE, 1897 VORBE EXPLICATE L’a făcut sprafea In alt număr am arătat care e esplicarea istorică a vorbelor : năucie, pedeapsă, marafet, năcaz, pricăjit, osindă și zăcăşie. Am văzut că, în majoritatea cazurilor, sensul nou al unei vorbe s’a născut în urma unor practice îndelungate ; şi că de fapt sensul cuvintelor atîrnă de la natura faptelor numite. Vrînd nevrînd, urmărind istoricul înţelesurilor unui cuvînt urmărim diferitele stări sociale şi politice, prin care a trecut poporul, ce vorbeşte acea limbă. Conclusia generală e că stările vieţei istorice a unui popor se oglindesc In mod inconscient In limbă, în cuvinte. Una din acele vorbe, care ne arată o practică generală în trecut, la noi, e şi cea dată în titlu : Va făcut sprafeă. Dacă cuvintele năcaz şi pricaz ne arată urmările detestabile ale unei administraţiunî vechi, pusă supt regimul militar rusesc, cuvîntul sprafeă din contra arată adinei practice de raporturi intre boeri şi ţărani, sat numai intre răzeşii proprietari. De la daraverile de pămînt a eşit această vorbă, a cărei Înţeles s’a schimbat de la senzul inofensiv de termen oficial, la acel peiorativ de azi. Să concretizăm faptele printr’un caz real, care e dat de documente. : In satul Pocreaca—vestitul Pocreaca de la ţinutul Vasluiului—găsim două feluri de proprietari: răzeşi cam de pe la 1600 încoace, şi boerul Milo, boer fruncesc venit odată cu Fanarioţii, cum cetim în cronicarii secolului al XVIII-a. Observînd cum merg proprietăţile in acest sat, vedem că boerul Milic s’a virit cu moşia sa în trupul moşiilor răzăşeşti, rupîndu-le în două. Virîrea aceasta silită s’a făcut nu cu linişte; răzeşii au purces judecăţi, cari însă n’au avut altă urmare de cât, că răzeşii s’au ales cu un sac de hârtie şi cu un petec de moşie. Care era chipul de purtat un ’ proces în vremurile vechi ? Instanţa ultimă de judecată era divanul ; drept Insă de judecată aveau şi boerii, ispravnicii, a căror hotărîre Insă nu era definitivă. Jalbele de judecată se Inminau divanului. Hârtia Insă, nu mergea direct la divan, ci se da vornicilor de poartă, cari după ce o vizai se înainta logofeţiei, ea o rînduia vornicilor la aprozi. Singur cel care dădea jaloba, o purta din loc In loc; pe jaloba lul se puneau rezoluţiile de autorităţile în drept, dar textul alobei rămânea la petiţionar. Divanul nu ua nici o copie, ne cum să păstreze originalele la arhivă. Tîrziu s’a Introdus condica de divan, In care se treceau actele publice. Conform hotărîre! puse pe jaloba petiţionarului vornicia de aprozi făcea cunoscut ispravnicului de judeţ, unde era pricina de judecată, şi că pentru a se cerceta de cum stă pricina, va rîndui boeri hotărnici pe cutare şi cutare, de ordinar doi. Cine alegea pe aceşti boeri hotărnici ? Aici atingem una din paginile cele mai vorbitoare din trecutul nostru. Petiţionarul boer, care avea pricini de judecată, el avea dreptul de a cere în jaloba lui pe boerii hotărnici, şi Vodă ca şi Vornicia de aprozi şi isprăvnicia ţineai samă de acest obiceiu al pămîntului şi rînduiau pe acei boeri. Căte acte de învoeli strimbe, de planuri ascunse nu stau în dosul acestui procedeu vechii!! Dreptatea adesea eşra cu capul spart de la acei boieri rînduiţi hotărnici. După formă se mănţinea un fir de dreptate. Boerii hotărnici aveau să strîngă la faţa locului, oameni buni şi bătrlnî, şi megieşi de prin prejur, cărora luîndu-le mărturiile pe sufleţie, anchetau sau cercetau de cum stau lucrurile. Dar’pănă aici am văzut cum eşiai hârtiile de la oficiile timpului. Am arătat mai sus că boerul jalbaş singur îşi purta jaloba pe la instanţele divanului la Iaşi. O dată hârtiile scoase de la divan, el pleca la Vaslui sau la ispravnicul, unde avea nevoe. Arăta ispravnicului hârtiile cu pecetea lui Vodă mai apoi şi cu iscălitura, şi ispravnicul luînd marafet sau ştiinţă, de cele poruncite de Vodă, scria cătră boierii rinduiţi hotărnid acele ce i se poruncise de Vodă. Boerii, la rindul lor, îndeplineai grabnic poruncile şi plecau la ţară. Se ■f