Opinia, iunie 1897 (Anul 1, nr. 27-50)

1897-06-01 / nr. 27

ANUL I,INo. 27 EDITIA ÎNK SFIARA Numărul 10 Bani AHOMMENTFXE încep la 1 şi 15 ale fie­ căreî lunî şi se plă­tesc tot-d’a­una înainte In Iaşi la Casa Administraţiei­ In judeţe şi străină­tate prin mandate poştale Un an în tarău­O lot, în strainătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRATIA No 43. - ulrudii troliei — No. 42 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani A­NUNCIUIII I,E In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In strein,Hale, direct la administraţie şi la toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia­­ v III .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele .... 50 „ „ Un număr vech­iu SO bani No. 42 REDACŢIA rada Goliei —No. 42 CA IN ITALIA.. Nu cred sa existe o presă poli­tică pe lume în care cuvîntul de disidenţa să se fi tipărit de atîte ori ca In ultimul an — la noi. Putem zice că termenul de disidenţă li­berală a fost pururea la ordinea zilei, 3 zile după venirea liberali­lor la putere. La început, chestiu­nea disidenţelor n’a impresionat de fel pe colectivişti. Şi lucrul era fi­resc, pentru că pe colectivist nu-1 impresionează de­cit lucrurile care-1 fac să cadă de la putere, sau care-i aduc la putere. E singura prismă, sub care această specie omenească vede lucrurile. Cind disidenţele liberale au ajuns să preocupe, din causa efectelor lor dezastroase, pănă şi pe cei indife­renţi, aţ­ simţit că li se duce ori­ce prestigiu, că lumea le prevesteşte un apropiat sfîrşit, au început şi el a se ocupa de chestia disiden­ţelor, dar tot cu reaua lor credinţă cunoscută. In loc să recunoască că disiden­ţele şi certurile personale în partid însamnă nimicirea ori­cărei politice serioase şi ruina ţărei, în loc să lucreze pentru integrarea partidu­lui lor, el s’a­ pus să exploateze chestia disidenţei conservatoare cu convingerea că lumea are să zică „nici la conservatori nu e mai multă armonie şi deci, de ce n’am lăsa pe liberali la putere ?“ Ei nu văd, nenorociţii, că dacă în adevăr şi conservatorii ar fi a­­juns în halul disidenţelor lor, ar fi să desperăm de soarta acestei ţări. Să examinăm lucrurile şi să ve­dem dacă disidenţele liberale au, în adevăr, un echivalent în disidenţele conservatoare. Eu nu mă sparii prea tare de disidenţe şi am con­vingerea că nici o dată într’o ţară cultă nu se va reproduce fenome­nul din Anglia : 2 partide clasice. Pretutindenea, aiurea, există mai multe partide. Partide numeroase şi disidenţe numeroase, nu e acelaşi lucru. Cu partide numeroase se poate lucra, dovadă Francia a cărei po­litică cunoscută de aproape, ne dă convingerea că nu e întru nimic inferioară politicei celor­l­alte țeri parlamentare. Gruparea de partide se face pe programe. Alegerile se fac pe programe și nici partidele, nici membrii partidelor ca indivizi, nu î și permit luxul de a se abate de la ideile fundamentale ale programu­lui lor. Conlucrarea este posibilă şi în chestiunile mari, se pot prevede mai dinainte, cum au să se grupeze partidele. Disidenţele nu’s partide. Ele pre­tind că fac parte din acelaşi partid, au acelaşi program dar nu’s mulţu­mite cu direcţiunea partidului, ’s în rezboiu cu conducătorii acestuia. Se schimbă aceşti conducători, sau în­cep a se sfătui în direcţiunea lor şi de disidenţe, recalcitranţii se pupă şi reintră în partid. Frămîntările disidenţilor sînt abso­lut sterile şi tulbură mersul lucru­rilor prin lupta înverşunată dintre fraţi, cari, dacă nu s’ar sfădi, s’ar confunda. Ca să se distingă trebue să se întreacă în duşmănie! Disidenţele liberale realizază în mod tipic acest din urmă tablou. Flevişti, Stătescişti, Aurelianişti, Sturdzişti, Cantacuzinişti etc., au lu­crat împreună, s’au despărţit nu se Ştie lămurit pentru ce, se duşmă­nesc şi se înjură pentru a se dis­tinge unii de alţii, chit să fie foarte încîntaţi de a se confunda din nou, dacă se va face tuturora, de-o po­trivă, parte la caşcaval. Cu disidenţele conservatoare este absolut altă­ceva. Mai întăi­, în a­­cest partid, nu există de­cît 2 nu­anţe. Apoi, junimiştii nici odată nu s’au confundat cu conservatorii. Că­­piteniile lor au făcut tot-d’a­una un grup aparte. Cînd au conlucrat cu conservatorii de la 1871-76 formau luna dreaptă şi mai tărziu de la 1878-86, nici nu se putea spune de care partid sunt mai aproape­­ de partidul liberal sau de partidul con­servator. Este drept că intîmplarea conlucrărei cu d. Catargiu, în ulti­mul guvern, i-a făcut să între defi­nitiv în apele conservatoare, fără însă să se fi confundat, vre-un moment, cu partidul conservator. E de netăgăduit că gruparea, sub forma junimista, nu e numai o che­stiune de legătură personală, cimen­tată prin adorarea aceluiaș șef. Gru­parea aceasta a adus, în gospodăria sa cu conservatorii și oare­cari idei, pe cari la început partidul conser­vator, care pe atunci prea copia pe rivalul seu partidul liberal, nu le admitea. Cu timpul partidul a admis unele din aceste idei şi conservatorii re­beli acestor idei, ca d. N. Ianco­­vescu, care represinta doctrina con­servatoare clasică, au trebuit să î şî părăsească partidul, pentru a ocupa cu aceleaşi idei, un loc de frunte în partidul liberal. Care disidenţă liberală se poate făli, cu o astfel de influenţă asupra partidului ? Dar ch­iar această ni­velare a ideilor, a făcut pe elemen­tele conservatoare să se gîndească la o fusiune complecta şi a perso­najului. E de regretat că tocmai chestiu­nea persoanelor diriguitoare în par­tid să fie o piedecă a fusiunei, piedica să vie tocmai de la acei căror idei au fost admise. Dar dacă nu se va face fusiunea, aceasta ar însemna pur şi simplu, că partidul conservator nu poate a­­junge la un ideal de existenţă, la integrarea tuturor elementelor ase­mănătoare. Cîtă diferenţa colosală însă, între a nu atinge un ideal de existenţă şi a fi în discompunere­­cum e partidul liberal — după ce ai fost ajuns la acel ideal, la întrupa­rea într’un singur manunchiu a tutu­ror elementelor asemănătoare. Cu disidenţele liberale mergem la prăpastie. Acum avem 5 disiden­ţe, inline poimăne vom avea 12, 15, cite personalităţi mai cu vază, vor fi în partid. Cred că e foarte gre­şită comparaţia cînd se zice că li­beralii ne duc la halul Franţiei. Ar fi o fericire dacă ne ar duce la o viaţă politică, fie ea şi cu multe parti­de, dar toate bazate pe anumite pro­grame. Liberalii ne duc la o stare impo­sibilă, la o politică cînd nu vor mai exista partide, ci numai personali­tăţi politice cu clientela lor. Ne duc la soarta Italiei, unde nu există nici partid conservator, nici partid liberal ci partizani al lui Crispi, par­tizani al lui Imbriani, a lui di Ru­dini etc. Iată cu ce ne ameninţă disiden­­­ţele liberale. Al. A. Badarcu OAMENI ŞI LUCRURI „A huis c­os“.—Ca şi copil, cari, cînd reuşesc şterpeli o turtă dulce, se ascund unde­va ca s’o minince, aşa şi copiii bătrlnî de la comună, pun lacătul la cabinetul primarului, ori de cite ori se discută a­supra chestiei apei. Ches­tiunea aceasta, la adîncele bătrineţi la care a­­juns astă­zi, a trecut, lucru curios, prin toate fa­zele posibile. La Început nu putea fi tranşată, fiind­că era prea grea pentru un „popor tînăr“ ca al nostru ; pe urmă, poporul îmbătrânind, era greu de rezolvit, din pricina lipsei de fonduri; venind în fine fondurile, începură studiile—stu­dii prea grele, spre a putea aduce roade ime­diate ; in penultima fază, chestiunea era consi­derată de banală, iar acum in urmă, pur și sim­plu rușinoasă. Clnd zici apă în [din public, să ştii că eşti în urmă cu cele mai elementare cerinţi ale co­dului manierilor elegante ; tratatele de hidrolo­gie conţin pasagii mult mai imorale de­cit ce­lebrele cărţi franceze, cari se tipăresc la Londra’; iar fata de familie, care va trece pe lingă o ciş­mea sau fintină, fără de a pune batista Înaintea ochilor — arată că este prost crescută. Cu Lindley nu poţi discuta in public, dacă nu voieşti să te expui la ambiţioasele observaţiuni ale lumel. De aceea părinţii noştri comunali, ca să nu li se suie singele In obraz, discută chestia apel ori şi de cite ori ea se iveşte, cu uşile Închise. — Domnii consilieri, spune primarul, sunt ru­gaţi a trece in cabinetul meu­, avînd a discuta.... chestia.....chestia apei —­ertaţi acest cuvlnt prea tare. Primăriul roşeşte consilierul părinte Verea­­nu ridică ochii cătră cer, d. Neculaî loan în­jură.... Dar clnd ruşinoasa chestie devine cu diurnă, ea Încetează a fi secretă. Oameni ai sacrificiului — liberalii sunt capa­bili de a inspecta chiar locurile sinistre unde se fac sondagii! Bulevarînul şi Stai D. Qanc şi-a pus in minte să facă mărfi, cu administraţia sa, chiar pe cel mai ilustru primar al Bucureşt­ilor, pe de­functul Pake. Pake a înzestrat, ce e dreptul, Bucureş­­tiul cu un mare bulevard, dar ia cer­cetaţi comptabilitatea comunei Bucureşti, să vedeţi câte milioane costă acel bule­vard ! Tot d. Gane mai practic la afaceri! D-sa va face un bulevard, care cu ca­­nalisare cu tot şi chiar cu leafa inspec­­spedorului, nu va costa nici 2 milioane. Şi să nu credeţi că personal, d. Gane nu are mult in­eftinătatea acestui bu­levard ! Inchipuiţi-vă că d-sa, in loc să fie un om modest, cum Va creat na­tura, ar fi un om lăudăros şi ar fi pus chestiunea acestui bulevard, pe care la plănuit încă, de pe cînd era primar con­servator, In programul cu care a cerut încrederea alegătorilor comunali în sala Pastia ? ■—De cînd, toate proprietăţile de pe ma­lurile Calcaiiei ar fi fost cumpărate de consilierii comunali, de rudele lor şi de membrii partidului! Gîndiţi-vă acum, ce ar fi costat pe co­mună exproprierile bulevardului, dacă în loc să aibă a face cu caliciuea Cal­­caviei, ar fi avut a face cu nişte proprie­tari simandicoşi, cu membrii clubului liberal! Discreţia d-lui Gane a fost, nu se poate mai bine plasată. Cetăţenii Iaşu­lui trebue să-i rădice o statue de recu­noştinţă, mai edes că un bulevard fără statui, n’are nici un haz. Un singur punct ameninţă să întunece strălucirea situaţiei d-lui Gane. Opera sa a provocat gelozia d-lui Lepăd­atu. N’au plecat amîndoi tot de la conserva­tori, pentru a se fixa în partidul liberal ? De ce să ajungă unul mai ilustru de­cît alţii P­D. Lepadatu va propune la consiliul comunal crearea unui bilevard pe mu­chea Şorogarului, a Moarei de vini şi a Tataraşului. Să vedeţi cum bulevardul d-lui Le­­padatu, n’are să întreacă 100.000 de lei, cu leafa inspectândui şi cu statuia d-sale cu tot. Examenele Astă­zi şcolile secundare din ţara în­treagă, iau vacanţele de examen. Pe­rioada de muncă obositoare, de surme­naj intelectual pentru ţinerile noastre generaţii, se apropie. Şi credem de datoria noastră, de a relua cu această ocaziune o chestiune, care a format şi formează preocuparea de căpitenie a atîtor barbaţî dornici de progresul şcoalei. Vom asista în curînd la examene. Di­naintea profesorilor, rutinari şi pedanţi, instalaţi solemn pe catedră, vor apărea tinerii gimnaziaşti, cu feţele palide şi i­­nimele palpitînde, cu gîndul mai mult la notă de­cit la întrebare, repetînd o serie de clişee memorizate din caete sau cărţi. Mintea se toceşte în învăţarea de for­mule şi inteligenţa nu profită nemic. Programele şcoalelor secundare, sunt singurele cari au rămas neschimbate, faţă cu progresele realizate în diferitele ramuri de învăţămînt şi de cultură. Nu în gimnazii şi licee e locul spe­­cializăreî, acolo trebue dată privirea ge­nerală asupra tuturor disciplinelor, tre­buie cultivată inteligenţa şi desvoltată dreapta judecată. Dar rezultatele mai mult de­cît fu­neste, pe care ni le dă învăţământul se­cundar, organizat ast­felia cum îl avem azî, se învederează, în mod sdrobitor pentru acest feliu de organizare, la ba­calaureat. Bacalaureatul această instituţie, atit de detestată deja azî, constituie cu adevă­rat culmea învăţămîntuluî secundar. Tinerii surmenaţi, la bacalaureat dau dovadă,—că nu raţiunea îi călăuzeşte, ci—fără a pricepe ce spun, —redau îna­intea examinatorilor întreaga enciclope­die, înmagazinată intr’un atît de lung şir de ani. Chestiunea reformăreî programelor de învăţămînt secundar, e una din acele chestiuni vitale, de un eminament inte­res general. Şcoala secundară, dindu-ne acea pă­tură de conducători atît de pretenţioşi al ţărei, cu drept se cuvine să avem toată atenţia încordată asupra formăreî inteligenţei şi caracterelor tinerei gene­­raţiunî. Nepăsare culpabilă O călcare mai flagrantă a bunuili simţ şi un mai mare act de anterita­­nism, de cit acela, comis de ministrul internelor după recomendarea epi­­tropiei, cu Înlocuirea printr’uui medic pensionar, a d-lui doctor Bogdan ar îi provocat un alt oraş, mai puţin molatec de­ctt al nostru, o adevărată revoltă. Publicul, nu-şi poate manifesta alt­fel indignarea, de­cit manifestindu-şi simpatia pentru victimă şi profunda sa antipatie pentru autorii netului. Studenţii, de ai căror profundă in­dignare suntem convinşi, sunt impe­­dicaţi de diverse şi multiple mici mizerii, de a a-şi spune cuvîntul lor sincer In public. Dar profesorii — colegii doctorului Bogdan ? Convocaţi pentru alaltăieri seara, ei n’au respuns de elt un număr mic. Cei-lalţî, din spirit politic unii, din interese personale alţii, n’au venit. Şi nepăsarea această culpabilă, cul­pabilă prin faptul că are interesul la bască, va lăsa să treacă neprotes­tată o none bată de joc, un nou vot de blam dat de epitropî­i profeso­rilor. Nepăsarea şi totala lipsă de spirit colegial cari, din fericire, nu se ob­servă de­cît la profesorii facultăţei de medicină, au provocat atâtea con­cursuri scandaloase, casări de con­cursuri şi întocmiri ilegale. Autorii fireşti ai scandalurilor cari nu mai sfirşesc — sunt profesorii sin­guri—nepăsarea, sau lipsa lor de cu­ragiu... DUMINICA 1 IUNIE, 1897 VORBE EXPLICATE L’a făcut sprafea In alt număr am arătat care e espli­­carea istorică a vorbelor : năucie, pe­deapsă, marafet, năcaz, pricăjit, osindă și zăcăşie. Am văzut că, în majoritatea cazurilor, sensul nou al unei vorbe s’a născut în urma unor practice îndelun­gate ; şi că de fapt sensul cuvintelor a­­­tîrnă de la natura faptelor numite. Vrînd nevrînd, urmărind istoricul înţele­surilor unui cuvînt urmărim diferitele stări sociale şi politice, prin care a tre­cut poporul, ce vorbeşte acea limbă. Conclusia generală e că stările vieţei istorice a unui popor se oglindesc In mod inconscient In limbă, în cuvinte. Una din acele vorbe, care ne arată o practică generală în trecut, la noi, e şi cea dată în titlu : Va făcut sprafeă. Dacă cuvintele năcaz şi pricaz ne a­­rată urmările detestabile ale unei admi­­nistraţiunî vechi, pusă supt regimul mi­litar rusesc, cuvîntul sprafeă din contra arată adinei practice de raporturi intre boeri şi ţărani, sat­ numai intre răzeşii proprietari. De la daraverile de pămînt a eşit această vorbă, a cărei Înţeles s’a schimbat de la senzul inofensiv de ter­men oficial, la acel peiorativ de azi. Să concretizăm faptele printr’un caz real, care e dat de documente. : In satul Pocreaca—vestitul Pocreaca de­ la ţinutul Vasluiului—găsim două fe­luri de proprietari: răzeşi cam de pe la 1600 încoace, şi boerul Milo, boer frun­­cesc venit odată cu Fanarioţii, cum ce­tim în cronicarii secolului al XVIII-a. Observînd cum merg proprietăţile in a­­cest sat, vedem că boerul Milic s’a virit cu moşia sa în trupul moşiilor răzăşeşti, rupîndu-le în două. Virîrea aceasta silită s’a făcut nu cu linişte; răzeşii au purces judecăţi, cari însă n’au avut altă urmare de cât, că răzeşii s’au ales cu un sac de hârtie şi cu un petec de moşie. Care era chipul de purtat un ’ proces în vremurile vechi ? Instanţa ultimă de judecată era diva­nul ; drept Insă de judecată aveau şi bo­­erii, ispravnicii, a căror hotărîre Insă nu era definitivă. Jalbele de judecată se Inminau diva­nului. Hârtia Insă, nu mergea direct la divan, ci se da vornicilor de poartă, ca­ri după ce o vizai­ se înainta logofeţiei, ea o rînduia vornicilor la aprozi. Sin­gur cel care dădea jaloba, o purta din loc In loc; pe jaloba lul se puneau rezolu­ţiile de autorităţile în drept, dar textul alobei rămânea la petiţionar. Divanul nu ua nici o copie, ne cum să păstreze o­­riginalele la arhivă. Tîrziu s’a Introdus condica de divan, In care se treceau ac­tele publice. Conform hotărîre! puse pe jaloba pe­tiţionarului vornicia de aprozi făcea cu­noscut ispravnicului de judeţ, unde era pricina de judecată, şi că pentru a se cer­ceta de cum stă pricina, va rîndui boeri hotărnici pe cutare şi cutare, de ordi­nar doi. Cine alegea pe aceşti boeri hotărnici ? Aici atingem una din paginile cele mai vorbitoare din trecutul nostru. Petiţiona­rul boer, care avea pricini de judecată, el avea dreptul de a cere în jaloba lui pe boerii hotărnici, şi Vodă ca şi Vor­nicia de aprozi şi isprăvnicia ţineai­ sa­mă de acest obiceiu al pămîntului şi rîn­­duiau pe acei boeri. Căte acte de învoeli strimbe, de pla­nuri ascunse nu stau în dosul acestui procedeu vechii!! Dreptatea adesea eşra cu capul spart de la acei boieri rînduiţi hotărnici. După formă se mănţinea un fir de dreptate. Boerii hotărnici aveau să strîngă la faţa locului, oameni buni şi bătrlnî, şi megieşi de prin prejur, cărora luîndu-le mărtu­riile pe sufleţie, anchetau sau cercetau de cum stau lucrurile. Dar’pănă aici am văzut cum eşiai­ hâr­tiile de la oficiile timpului. Am arătat mai sus că boerul jalbaş singur îşi purta jaloba pe la instanţele divanului la Iaşi. O dată hârtiile scoase de la divan, el pleca la Vaslui sau la ispravnicul, unde avea nevoe. Arăta is­pravnicului hârtiile cu pecetea lui Vodă mai apoi şi cu iscălitura, şi ispravnicul luînd marafet sau ştiinţă, de cele po­runcite de Vodă, scria cătră boierii rin­­duiţi hotărnid­ acele ce i se poruncise de Vodă. Boerii, la rindul lor, îndeplineai­ grabnic poruncile şi plecau la ţară. Se ■f

Next