Opinia, septembrie 1897 (Anul 1, nr. 102-125)

1897-09-02 / nr. 102

t­r' *r Tăerea vitelor la Abator La prima vedere s’ar părea că modul în care să tae vitele la a­­bator n’are întru nimic vre-o le­gătură cu interesele comerciale ale pieţei. Cu toate acestea lucrul nu e ast-felia și vom dovedi că com­er­­ciul are un vădit interes ca această chestiune să fie cu bine resolvită. Crescătorii de vite, negustorii ca şi consumatorii, au interes ca co­mercial vitelor să fie absolut liber, numai libertatea lasă curs concu­renţei şi numai concurenţa singură stabileşte adevăratul preţ al măriei. Libertatea comerţului, a concu­renţei şi stabilirea adevăratului preţ sunt însă înlăturate prin mo­dul tăerei vitelor şi aceasta din causa intervenţiei unor factori, pe atît de interesaţi pe cît de igno­ranţi, în această afacere. Aceşti factori sunt hahamii. Populaţia Iaşului fiind alcătuită din 2 elemente: Romîni şi Evrei, carnea, acest articol alimentar de cea mai mare importanţă atît pen­tru bogat cît şi pentru sarac, şi mai cu samă pentru sarac este supusă capriciilor de cîştig a unor oameni —hahami—care sub pretextul res­pectului unui cult, prin mijlocul cuţitului de tăere, speculează în profitul lor şi a patronilor lor în­treaga populaţie a tirgului şi crează o situaţie anormală care prejude­­ciază interesele crescătorilor de vite, ale neguţitorilor şi mai cu samă punga consumatorilor. Tăerea vitelor prin hahami, are de scop declararea carnei de cuşăr, şi trif, adică bună sau rea pentru Evrei. Carnea găsită bună pentru Evrei să vinde mai scump, iar acea găsită de rea, se vinde mai eftin cu atît cu cît s’a scumpit cea găsită bună (cuşăr). De la eserciţiul cultului s’a trecut în domeniul cîştigului, adică de la hahamul făcînd tăerea în in­teresul higienei, s’a recurs la ha­hamul agent a ucide concurenţa, a reduce preţul vitelor şi a urca preţul cărnei. Negustorii mari, tăetori de vite, s’a format în sindicate şi cu con­cursul hahamilor, care prin cuţitul lor îndepărtează concurenţa, găsind trif toate vitele tăiute de concu­renţi, oferă crescătorilor de vite preţurile ce le convin şi apoi vînd carnea după cum reclamă intere­sele lor. Acolo unde interesele religioase sunt amestecate, nu poate fi un comerciu liber. Dar interesele re­ligiei chiar, nu vor fi aparate cînd, acei chemaţi a le apara au ca ţintă cîştigul bănesc. Ast­fel în­dar tăerea vitelor la abator prin cuţitul hahamilor este dăunătoare atît claselor de cres­cători de vite şi neguţitori mici, cît şi consumatorilor şi mai cu samă consumatorilor. Din acest punct de vedere pri­vind chestiunea şi dacă în adevăr autorităţile noastre, chemate a sur­­veghea la binele şi îndestularea publică, sunt însufleţite de dorinţa de a pune capăt unui abus, ajuns scan­dalos şi fără sfîrşit, trebue să per­siste în dispoziţia luată ca tăerea vitelor să se facă numai prin punc­­ţia cefalică şi prin îndepărtarea din abator a hahamilor. Că se vor ridica proteste în con­tra noului sistem de tăere numai remîne vorbă. Trebue să se ştie că acele proteste n’au la baza lor religia, care într’adevăr ar fi vio­lată în cele mai barbare ale ei disposiţiunî, ci cîştigul bănesc al unora interesaţi şi deprinşi, de mulţi ani încă, a specula prin a­­cest mijloc. Higiena publică astăzi este pusă la cel mai sigur adăpost prin serviciul veterinarilor şi nu mai avem nevoe de serviciul ha­hamilor, care cu 2000 de ani înapoi ţineau locul de veterinar. De cult nici vorbă nu poate fi în acest caz, pentru că hahamii nu înalţă rugăciuni la cel atot­pu­ternic pentru ertarea păcatelor vitelor care se sacrifică la abator, serviciul lor este pur de tăetor şi încasatori de taxe. E ridicol chiar ca la finele a­­cestui veac, să se mai petreacă ast­fel de lucruri scandaloase în care nici religia cea mal bigotă n’are nici un amestec. Voi­ saluta guvernul care va şti să respecte disposiţiile ce le ia, şi Introducerea noului sistem de tăere este disposiţia cea mal bună. G. D. Şerban BBS Numărul 10 Bani AI50AAM­INTEI. E încep la 1 şi 15 ale fle­ căreî luni şi se plă­tesc tot-d’a­una inainte In Iaşi la Casa Administraţiei \\ judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an In ţară 30 Iei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43. — Strada Bolid — No. 43 ZIAR CONSERV­ATOR COTIDIAN ANUL I No. 102 EDIŢIA DE SEARA IAŞI — MARŢI 2 SEPTEMBRIE, 1997. Numărul 10 Bani AAlXdlRlLK In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . 20 b. linia „ „ „ III ... . 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ ,. Un număr vechi« SO bani REDACŢIA No. 43— Strada Bolid —No. 43 LIBERALII ŞIMOŞIELE STATULUI ALTA Cînd vom ajunge la o sută, vom punie cruce. Săptămîna trecută s’a ţinut licitaţie, la prefectura, de Doljiu, pentru arendarea moşiei Becheta. Concurenţii întrebaseră, de cu vreme, pe prefect la ce oră se va ţine licitaţia şi li se respinsese că va începe la orele 10. Pentru a nu sosi prea tirziu, concuren­ţii s’au prezintat, în ziua licitaţiei, cu un sfert de oră mai nainte. Dar moşia se adjudecase, în lipsa lor, asupra deputatu­lui N. Popp — unicul candidat! De ce? veţi întreba d-voastre. Iată de ce: Moşia aceasta s’a arendat, pe vremea conservatorilor, cu 124.000 de lei—iar a­­cum s’a dat deputatului colectivist cu 65.000. Pentru a se realiza o astfel de operaţie concurenţii trebuiau neapărat alungaţi. O coincidenţă : Deputatul N. Popp este acelaşi care a încercat, anul trecut, escrocheria cu mo­şia Potelu -escrocherie care a costat pe d. Palladi portofoliul său de ministru. OAMENI ŞI LUCRURI Cărţi. Vitrinele gem pretutindeni, vitrinele şi rafturile librarilor, la Iaşi ca şi pretutindeni. Cărţi fără de număr, cărţi de şcoală, proaspăt tipărite, proaspăt legate, ca din cutie scoase atrag privirile, ispitesc pe trecători, şi dau fior, şcolarilor sărmani. " Nouă chiar care am lăsat de mult în urmă băncile şcolii, care ne-am răcorit atmosfera grea a claselor, care am dat uitării buchile dez­­nădăjduitoare, panorama de cărţi fără de nu­măr, nu ne trezeşte oare impresia chinuitoare a vremilor dintâi, de griji, de temeri, de sur­menaj ? Căci ele sunt imaginea unei stări de lucruri prin care am trecut cu toţii, pe care am îndu­­rat-o sub numele de învăţă­mint primar şi se­cundar , complex îngrozitor în care se ameste­că, muzică bizară şi vlăguitoare, de cifre, de date, de nume, de fapte, de judecăţi—învăţate pe de rost cu menirea de a nu te mai revedea. In afară de cărţile de cetire—poate singurele cu adevărat folositoare şi temeinice — cugetaţi cită proză cumplită care vine, oaste de slove năvălitoare, să cucerească, să subjuge frageda minte a copilăriei, căriia n’am găsit Încă mij­locul de a-l strecura cu încetul, în cîtimi ne­simţite, în chip de sirop ademenitor, puţinele —foarte puţinele—noţiuni care rezumă nesfir­­şitul morman de învăţăminte şi de cărţi. Valul enorm de cuvinte şi idei se scurge pe sita tinerei judecăţi, lăsind pe firele ei seminţe mărunte de trainice gîndiri. Dar cită trudă, cită ameţeală, cite note, cîte, esamene, cîte pedep­se, cîte căderi şi reuşite, cîte cărţi !... Şi toate aceste s’ar putea învăţa în cîte­ va primblări sub cerul liber, glumind şi convor­bind, — dacă civilizaţia şi tiparul n’ar fi gonit filozofia şi înţălepciunea Greciei antice, Greciei lui Socrat şi Aristotel. O statistică importantă Am fost curios în timpul şederii mele la Huşi să văd cum stau în mod oficial diferitele neamuri din Huşi, oraşul cel mai curios supt raportul naţionalităţi­lor, căci are băştinaşi pe Ţigani şi Un­guri, şi nici un Armean. Am zis băştinaşi, căci Ţiganii, cari au venit supt Alexandru cel Bun, au văzut cu ochii lor naşterea şi creşterea acestui oraş, iar Ungurii sunt cei ce pretind cu dreptul că ei au întemeiat tîrgul, căci... aşa spune legenda... chiar acel bătrîn Hus, căruia i se dă cinstea de a fi întemeiat oraşul, n’a fost de cît un simplu căsap, care vindea hus adică carne, cum s’ar zice pe limba vorbii maghiaro-singure. Să nu vă pară dar curios că într’un oraş românesc din ţara românească, îşi dispută întâietatea Ungurii şi... Ţiganii faţă cu Romînii. Ori, cine mai ştie cum a fost lucrurile pe atunci, pe cînd era codru şi pustie, pe unde azi avem stră­zile pavate şi asfaltate ale Huşilor. Să venim la actualitate: Oraşul Huşi număra după ultima statistică .14305 suflete, dacii nu cumva năprasnica moarte nu va fi săcerat vie­ţile a mai multora, de­cit poate produce rodnica fertilitate a Bulgarului şi Un­gurului. Din aceste 14305 suflete, barbaţi sunt 7020, iar femei 7285, adică cu 265 mai multe femei. Nu se poate spune cetito­rului dacă acele 265 sunt fete, văduve ori babe; probabil că se împarte în mod proporţional, ca să iasă un procent mai mare de fete, lucru cunoscut huşenilor. După vrîstă avem din aceste 14305 suflete: a) pină la 7 ani, băeţi 1299, fete 1412. b) pină la 14 ani, băeţi 1142, fete 1108; c) pină la 21 ani, băeţi, 790 fete 1140. d) pină la 70 ani, bărbaţi 3669, fe­mei 3621. e) peste 70 ani, moşnegi 120, babe 104. După starea civilă populaţia Huşului stă astfel: Necăsătoriţi, barbaţi 4044, femei 3651. Căsătoriţi, barbaţi 2641, femei 2647. Văduvi prin deces, bărbaţi 302, femei 935. Divorţaţi, barbaţi 33, femei 52. După religie, populaţia Iruşului stă ast­fel: Ortodocşi, bărbaţi 4404, femei 4551. Catolici barbaţi 877, femei 883. Mosaici barbaţi 1736, femei 1851. Litre Ortodocşi intră: Romînii, Bul­garii şi Ţiganii, căci Bulgarii au fost ortodocşi de cînd cu regele lor Bogoris, iar Ţiganii,—singurul popor fără bise­rică, de­cît doar cea făcută de caş, ca să nu putrezească, nici să ruginească,— au devenit creştini nu se ştie de cînd, probabil prin înrîurirea covârşitoare a călugărilor asupra Ţigancelor, care erau roabe mînăstireşti. Catolici sunt mai numai Unguri, căci între cei 1760 de catolici grosul îl for­mează Ungurii, ce locuesc Cornii şi Cotrocenii. Evrei sunt destul de mulţi: 3587 de jidovi la o populaţie de 14,305 suflete, ceia ce vine 25°Io din populaţia Hu­şu­­lui. Să se noteze că pe vremea Regle­­mentului, cînd Huşii abia devenise ca­pitală de judeţ nu erau în Huşi nici 10 familii de jidovi. După ştiinţe de carte, populaţia stă ast­fe: Ştiu ceti şi scrie 2934 de inşi, d­in care 2010 barbaţi şi 924 femei. Nu ştiu ceti şi scrie 11371, din care 5110 barbaţi şi 6.361 femei. Socotind la sală avem: Ştin ceti şi scrie 20111 0/0 şi anume 14°lo barbaţi şi 61/2 °/o femei. Nu ştiu ceti nici scrie 7911 0/0 şi a­­nume 55°/o barbaţi şi 44Va 1/o femei. Cifrele acestea sunt foarte vorbitoare. Intr’un oraş cu şcoli primare înteme­iate în 1852, actualminte 7 şcoli pri­mare, cu seminar mai de mult, iar a­­cum gimnaziu să găsim 791/2 % anal­fabete, e o dovadă ele încetineală cu care se răspîndeşte cultura chiar la oraşe. Cum că la Huşi instrucţia se respîn­­deşte mai greu de­cît orî-unde aiurea, stă şi faptul că acolo avem din 14305 suflete 3587 evrei, şi 1760 catolici cari— ori ce s’ar zice—numai carte Româ­nească nu învaţă. Dar de elementul Unguresc în Huşi supt raportul cărţii in alt număr. G. Ghibănescu. ---------- —1 ■ —------------­ Serbii la ITeskub I'ăra sg011101, fără reclamă şi mai ales fără să’şî facă vanitate printr’o datorie de patriotism, guvernul Ştir­besc a obţinut un episcopat la impe­riul turcesc. O telegramă a Agenţiei Române, cu da­ta de 1 Septembre, anunţă că „arhi­mandritul Familanos, rector al şcoa­­lei de teologie din Belgrad, a fost nu­mit administrator al mitropoliei sir­­beşti din Feskule. Monseniorul Fam­i­­lanos a devenit azi supus turc“. Şi cind ne gândim că la noi, cu toa­tă declaraţia guvernului că a obţi­nut un episcopat român in Macedo­nia , cu tot entusiasmul presei libe­rale , şi cu toată exclamaţia „Trăia­scă Sultanul !“ scoasă de ministrul afacerilor streine—cu toată această reclamă impertinentă, n’avem epis­copat de ett in bugetul lui Mărgărit! Nimic mare, nimic trainic nu se În­ec şi nu se va face sub guvernul mic și netrebnic al d-lui Sturdza — căci pentru acte mari, trebuesc oameni mari. Ie Popa-Nu e Popa Aşi Vrea, aş vrea, Să'ţi spun că te iubesc— Nu pot, nu pot. Şi simt că mă topesc. Tot vechia problemă a clasificării gru­pului aurelianist. Oamenii aceştia sunt colectivişti—dar nu sunt cu Sturdza; sunt disidenţi—dar nu cu Fleva; sunt opozanţi—dar nu cu opoziţia. Ei sunt ei—sunt gri sunt. Cînd le zici colectivişti, îţi răspund supăraţi: — Suntem liberali, dom’le. De le spui disidenţi, te corectează nu­mai de cit: — Suntem moderaţi, onorabile. Iar dacă’i numeşti opozanţi, sar în sus: — Nici gîndim să facem opoziţie, dom’le. Dar să nu le zici nici guvernamentali, că se fac foc. Atunci, ce fel de dihănii vor fi fiind politicaştriî de la Drapelul ?— căci ceva trebue să fie. Pe cînd Nemţii erau socotiţi ca ex­traordinari în ţară la noi, fiind­că lor li se atribuiau toate invenţiile, un Neamţ de aceştia se duce la Bucureşti ca să dea o reprezentaţie. Seara se ridică perdeaua, şi publicul, care se aştepta la cine ştie ce minună­ţie, vede pe Neamţ cu un cîine lingă dînsul. Spectatorii se pregăteau să protesteze, cînd Neamţul, într’o limbă care semăna cu romîneasca cum seamănă Bahluiul cu Dunărea, îşi începe monimentul: — Vedeţi dobitocul acesta ? Are cap de cîine, dar nu e cîine; are coadă, de cîine, dar nu e cîine; are picioare de cîine, dar nu e cîine. — Dar ce e Neamţule, atunci ? — în­treabă unul din public, plictisit de pros­tiile artistului. — E căţea! răspunde Neamţul grav, şi făcînd o reverinţă adîncă, se retrage din scenă. Spectacolul acesta a nemulţumit pub­licul chiar atunci cînd se credea că Neamţul este o ciudată naţie de Român — dar azi, cînd spectacolul a devenit atît de pretenţios, comedii ca „Uite Popa - Nu e Popa" pe care le joacă aurelianiştii, nu mai sunt gustate nici la Cucutenî. Lenea vindecată Aimer sans trop tie souf­­frances et travailler sans trop de defaillances, e’est cela (ju’il appartient d’ap­­prendre aux honimes. Dr. Fleury. Să nu se bucure dascălii prea mult de titlul de mai sus; să nu se sperie prea mult școlarii în ajunul deschidere­ de şcoli. Lenea obicinuită a celor mici, le­nea primejdioasă care hotăreşte viitorul atîtora din el, pe care o plăteşti atit de scump începînd cu cariera şcolii pină la ocna grea a vieţii sociale—lenea aceasta nu şi-a găsit încă medicul care i-ar veni de hac. LeneaA. Ştim noi măcar defini cuvîn­­tul acesta, moare el însuşi ca şi senza­ţia pe care ne-o dă ? Unde începe lenea ca defect şi unde se sfîrşeşte ca drept al fiecărui de a lucra cît şi cînd i-e poftă ? Rar am cetit o apologie mai entuziastă şi mai încurăjătoare la trîndăvie ca scri­erea fermecătoare a lui Paul Lafargue : „Le droit ă la paresse“. Iar marele Vir­­gilius Marro nu serbătoreşte el lenea dă­tătoare de voluptăţi, lenea vieţii cîmpe­­neşti ? Cu toate acestea cartea d-rului Fleury «Introduction à la médecine de l’esprit» in întâiul capitol al «Moralei medicale» se ocupă de tratamentul lenei ca boală aparţinînd mai ales veacului de nevroză şi surmenaj. Fără îndoială lenea are variaţiile ei; ea nu este aceeaşi în toate păturile so­ciale ; ea îmbracă formele cele mai în­depărtate. N’ar putea privi oare drept cea mai adevărată expansiune a lenei întreaga viaţă intelectuală, muncitorul care ţine coarnele plugului ori ciocanul în atelier ? Cînd genialul Maupassant vi­sător străbate lacul în barcă şi plămă­deşte în închipuire preţioasa carte «Sur l’eau»—el nu este decît un leneş, un om slăbit sau nevropat. Şi cu toate aceste!.. Dar ce este un fapt, leneşul, ca atare ? La Paris—aminteşte cartea d-lui Fleury —e cunoscută specia alergătorilor: oa­meni leneşi care nu s’au ţinut de nici-o treabă în viaţa lor , care au bizara me­serie de a se ţinea în goană după tră­surile oamenilor oferindu-şi serviciile ast­­feliu pentru a căra mobilele, obiectele ce se transpoartă în trăsuri. Nu poate exista ceva mai chinuitor, mai greu, mai ucigător—și cu toate aceste oamenii a­­ceia sunt victimele Jenei de a se deda vre­unei munci serioase. Putea-va medicina prin partea ei mo­rală să găsească leac nevropatiei care se cheamă lene, cultivată în parte şi prin religia creştină care predică din şcoli lipsa de ambiţii şi iniţiativă—ideea ca şi la noi (vezi notiţa energică a D-lui G­eno­­pol din «Arhiva» din urmă? Cartea de care am pomenit vorbeşte de singura manifestare a lenei, acea a oamenilor formaţi, a oamenilor culţi, a scriitorilor, a muncitorilor cu crieful care se pllng în termenii următori: «Cînd în­cep o lucrare n’o pot sfârşi, o nerăb­dare de necrezut mă scoate din fire şi mă depărtează de scop....» D-nul Fleury citează pilde din lumea scriitorilor mari. Altieri, dramaturgul italian, era aşa de leneş încăt se lega de masă pentru a se sili el însuşi să-şi aştearnă concep­ţiile şi gândirile. J. J. Rousseau povesteşte în Confesi­uni că mulţi ani n’a putut nici gândi nici dicta în şir dacă nu era culcat, în­dată ce se scula în picioare, cr­eful i se anima, memoria se irosea, îi devenea cu neputinţă să-şi lege atenţia, nu mai re­găsea înlănţuirea ideilor. Goethe el însuşi, olimpianul care ne e­­voacă imaginea celui mai de samă stă­­pănitor de sine, de­asupra ori­cărei o­­boseli, Goete nu putea lucra de­cît foarte puţine ceasuri pe zi. Mai doveditor încă e pilda lui Darwin. Cercetătorul acesta genial, cu gîndirea şi închipuirea uriaşă, avea memoria con­fuză, puţin activă, suferia necontenit de trudă, trăia iarna ca şi vara la ţară şi era zdrobit de trai. Lucra cu putere nu­mai un ceas pe zi. Balzac, prin gura unui personagiu de roman se spovedește ast­fel:.... «jertfa aceasta zilnică, lucrarea migăioasă ne­cunoscută hunei'....» am cunoscut-o de la vrăsta fragedă. Amant împătimit de o lene orientală, înamorat de visurile mele, senzual, am lucrat totdeauna, refuz în-

Next