Opinia, octombrie 1897 (Anul 1, nr. 126-151)

1897-10-01 / nr. 126

«i A.­­ Recrutarea Magistraturei D. Djuvara a dat de multă vreme publicitatei proiectul seu de reformă a unor dispoziţiuni din legea asu­pra organizărei judecătoreşti; de cîte­va zile acest proect se află în minele tuturora şi totuşi presa, cu toată seceta de materie a unei va­canţii ce nu se mai sfîrşeşte, nu şi-a dat părerea asupra acestui proiect. Dintr-un punct de vedere, presa cam are dreptate. E greu să iei la serios pe d. Djuvara şi să-ţi închi­pui, că un ministru cu atît de pu­ţin prestigiu, ca d-sa, are să scoată la capăt o reformă de importanţa celei privitoare la organizaţia ju­decătorească. De­şi din punct de vedere pur politic e bine că să face gol în jurul unui ministru care îşi dato­­reşte situaţiunea unei mari lipse de caracter şi de seriozitate, şi care face un proiect de lege cu in­­tenţiunea principală de a căpătui în fotoliuri de inamovibili, pe cîţi­va favoriţi, totuşi cred că­ e bine a discuta ideile principale din proiec­tul d-lui Djuvara, de­oare­ce d-sa în această ocazie nu este de­cît e­­coul unor idei ce domină în biu­­rourile ministerului şi în unele cer­curi din magistratură. Ministrul se duce mîne-poimîne, dar birourile cu ideile lor rami, după cum îşi fac de aseminea drum şi ideile pro­fesate de unii dintre magistraţi. Ideile cuprinse în proiectul d-lui Djuvara, relativ la recrutarea ma­gistraţilor, nu sunt fericite. In adevăr, după proiectul d-lui Djuvara, nimeni nu poate întră­ în magistratură ca supleant, substitut sau ajutor de judecător de­cît după ce a trecut un examen de capaci­tate dinaintea unei comisiuni com­pusă din primul preşedinte al cur­­ţei, procurorul general şi decanul facultăţii de drept. Observînd, însă, de aproape, ve­dem că acest examen nu este de­cît o chinezerie mai mult şi slavă Domnului!—nu chinezeriile lipsesc în legile noastre şi în întreagă jus­tiţie, ca să mai introducă pănă şi d. Djuvara una. Proba orală a e­­xamenului este o repetiţie a exa­menului de licenţa. Un al doilea examen de licenţă n’are nici o raţiune, de­cît dacă d. Djuvara, prin schimbarea comi­­siunei înaintea căreia se trece a­­cest examen de licenţă, a voit să institue o comisiune compusă în majoritate din magistraţi, cari să controleze pe profesorii de drept cari dau titlurile de licenţă. In acest caz se impune întreba­rea : magistratura noastră este su­perioară profesorilor universitari ? De sigur că nu. Cine nu ştie că în regulă generală, cel puţin pînă la oare­care vrîstă, oamenii de ta­lent şi cu vlagă se gîndesc mai în­­tîiu la profesorat şi la avocatură ca­re e mult mai productivă —şi apoi la magistratură. E destul să ne gîndim că în sis­temul d-lui Djuvara profesori ca Misir, Stelian, Disescu, Alexandres­­cu etc. ar putea fi supuşi contro­lului procurorilor generali ca d-nul Mîndru, Sărăţeanu etc. pentru ca i­­deea de control să fie respinsă nu numai ca inutila, dar ca ridiculă şi odioasă. Proba scrisă va consista dintr’o redactare a unei ordonanţe. Totul se va reduce a învăţa, cîte­ va formu­lare dintr’o călăuză oare­care a ma­gistratului sau a candidatului la exa­­menul de capacitate, care de sigur nu va întîrzia să apară de îndată ce pro­iectul d-lui Djuvara va deveni lege. Ca peatră de încercare pentru vii­torul magistrat, mi se pare mult mai serios de­cît un examen, în care candidatul să facă dovadă că po­sedă oare­care formulare, că e meș­ter în oare­care clișee, stagiul e­­fectiv de avocat în timp de două ani sau judecător supleant onorific un timp dat, cum e în Franţa. Dar la urma urmei, în sistemul actual n’avem destule examene? Ori ce licenţiat nu trece, oare, în afară de examenul de licenţă, vr’o două­­spre-zece examene anuale şi totuşi, dacă n’ai protecţie la ministru, nu intri în magistratură ? Cu ce va fi avansat nenorocitul licenţiat, care pe lîngă diploma va mai purta în buzunarul sau şi un certificat de ca­pacitate? Nu va fi tot la discreţia, absolută a ministrului ? Acest examen de capacitate ar avea o raţiune dacă ar fi ceva analog cu examenul de capacitate al pro­fesorilor. Examenul de capacitate dă în profesorat preferinţa şi du­pă nota obţinută şi după prio-­ ritatea de inseriere. Cei înscrişi pe un­ prim tablou, trebue să fie toţi numiţi înainte de a se începe numirile de pe tabloul al doilea. Acelaşi lucru e şi cu tablourile că­pitanilor cari urmează să fie îna­intaţi la gradul de maior. In proiectul d-lui Djuvara nu se vorbeşte nimic de felul succesului candidatului—­ destul să fie admi­rabil—şi să spune clar că prioritatea înscriere! nu dă nici un drept de preferinţă. .­­Se va zice, poate, că notele de examen şi data inscriere! nu e bine să lege pe ministru pentru că nu e destul ca un candidat să fi făcut dovada de ştiinţa şi talent ca să fie un bun magistrat. La magistrat se mai cere, pe lîngă ştiinţă, un a­­numit temperament, moralitate, etc. Credeţi, oare, că profesorului­­i se cere numai ştiinţa, nu i se cere şi lui un anumit temperament, nu­­i se cere moralitate? Totuşi re­crutarea profesorilor prin concurs şi examene de capacitate, unde­ se ţine pentru moment samă numai de ştiinţă, a dat bune rezultate. Şi să nu uităm că profesorul, o dată numit, chiar pînă­ a nu fi numit de­finitiv, e­ greu,de scos din­ învăţă- , mînt chear dacă se dovedeşte că, afară de ştiinţă, nu poseda cele­lalte calităţi cerute pentru un pro-, fesor. Cu cît mai uşor va fi cu ma­gistratul amovabil a cărui funcţie e­­la dispoziţia ministrului! Una din două , sau se va ţinea samă de valoarea relativă a can­didaţilor la examenul de capacitate şi astfel se va provoca o emula­­ţiune între candidaţi; —sau, altmin­trelea, acest examen este o simplă barieră chinezască care n’are ce căuta într’o lege europeană. Pe mîne despre recrutarea ma­gistraţilor inamovibili. A. A. Bădăreu ANUL I No. 126 Numărul 10 Bani ABONAMENTELE A încep la 1 şi 15 ale fie­cărei luni şi se plă­tesc tot­dea­una înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe­­şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43. — Si i­suia Ui o!­ici -- No. 43 ZI­A­R CONSERVATOR COTIDIAN EDIŢIA DE SEARA IAŞI —MERCUR!­1 OCTOMBRIE, 1897. Numărul 10 Bani ANUNCIURIL­E In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie in străinatate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anuneiuri la pag. IV .... 20 b. linia „ „ „ III ... . 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ .. Un număr vechi şi 30 bani REDACŢIA No. 43— Strada Golipi-Sc. 43 PRIMARUL VTENEI LA IAŞI FERÎIA (limita) Cu cît ne adâncim în trecutul vieţii noastre şi căutăm a scotoci supt toate formele ei multiple, cu atît ne apar o sumă de particularităţi,, vrednice de a­­mintit, pentru a vedea şi înţelege rostul societăţii vechi. Cetitorul curierelor noastre a observat cum din vechea dare a deşugubirii, ne-a rămas vorba şugubăţ în alăturea cu se face mort în popuşol. Azi asemenea lege nu mai este, ca adică să plătești dare pentru mortul, ce se va găsi pe pămîn­­tul tău.. Altă practică juridică curioasă prin firea ei e acea dată mai sus ca titlu: beri­­a. * * * Se iscă un proces între 2 persoane. In 1592 April 24 se judecă de Domnul Aron Vodă un proces curgător între 2 femei : Anghelina, femeia lui Şeptelid şi între jupăneasa lui Dumitru Moviliţă pentru moşia Săvenii de pe Bacău. Amîndouâ părţile vin cu hîrtii vecin de la domni anteriori, ca să probeze deplina stăpînire a acelei moşii. Cneaghina Anghelina Şeptelid, ne­­poata hatmanuluî Ghianghea aduce îna­intea lui Aron Vodă uricele de la Ştefan Voevod şi de la Rareş Voevod, prin care se arată Că moşia Săvenii curge de drept în familia lor, mai ales că şi alţi înaintaşi domni întăresc acel drept de proprietate în repetate rînduri. :­­ Era UU. OUgelu, de mult la noi ca la ori­ce schimbare de domnie nouă să se scoată hîrtiî de întăritură pe cumpără­turi și mai ales pe danii, căci altfel n’aveau răfoare. Domnul nou putea ne­socoti toate cele făcute de predecesorul Său. Așa şi bunicii Angheliniî Șeptilic avuse grija de a-și reînoi dreptul de pro­prietate pe Săvenî. La rînflul ei şi jupîneasa lui D. Mo­­­viliţa adi­ce ca. .d­ova­dă Uricul de danie de la..­ lliaş­­iVoevod,. fiul luiu­tareş Vodă. In faţa acestor arătări, Aron Vodă ne avînd şi neştiind ce să fată, nu se mul­­ţămeşte numai cu Urteile aratate, ci or­donă a se trimite la faţa locului spre a se cerceta prin marturi. Pentru acest scop se strîngeau oame­nii bâtrîni din scit şi de prin meleagu­rile vecine şi ju­rîndu-i pe sufleţie sau pe Evanghelie îi puneau să mărturi­sească ce ştiu ei de mersul proprietăţii în acea moşie. Adesa aceşti marturi erau aduşi la Episcopie şi juraţi pe sfinta Evanghelie, şi sînt cunoscuţi nouă ca jurători. Boerii rînduiţi cu cercetarea, adică cu ancheta (sprafea), încheiau referatul lor cu Era Domn că au cercetat şi au aflat precum că adică Anghelina fata lui Şeptelic şi nepoata lui Ghianghea e a­­devarata stăpînă în Săvenî, avînd mo­şia din moşi strămoşi.. Judecata dată de Vodă nu putea fi definitivă, căci cel rămas putea deschide procesul supt alt domn, şi ca atare dar­­putea dura procesile la nesfîrşit. Ce făceau însă părţile cîştigătoare ? Pentru a­ închide judecata şi a nu mai da drept celor râmași să redeschi­dă judecata supt alt domn plăteau o dare anumită visteriei gospod, prin care obliga domnia că procesul s’a închis de­finitiv, luînd garanție sau legătură că judecata s’a făcut bună și că dar nu m­ai e nici un motiv de a reîncepe pro­cesul. Darea aceasta se numea feruta sau h­erîia. Darea aceasta era de 12 zloţi, de 24 de zloţi, de 20 taleri; şi pînă acum din documentele publicate nu se ştie încă care erau raţiunile unei asemenea taxe. Probabil pare a fi fost o proporţiona­­litate între valoarea pămîntuluî şi da­rea herîei. In adevăr Săvenii fiind tîrg mare pe Bacău, Anghelina a plătit 24 zloţi, aceasta în 1592, iar în 1628 Mart 11 pentru 2 sate din Basarabia şi pentru o baltă cronicarul Grigore Ureche plă­teşte numai 12 zloţi,, moşiile fiind mai mici. (Uricar XVIII, 220, 392. Ce fel de cuvînt e ferita? In o notiţă din „Arhiva Iaşi“ 1,631, d-l Ion Bogdan discuta elimotogia aces­tui cuvînt, şi arată că nu e de pus in legătură cu slavonul Vera: credinţă, de unde am avea pe Veresie al nostru. D-sa îl pune în legătură cu turcescul Vere, care de­şi are înţelesul acelaşi ca şi slavoneascul Vera, adică înseamnă cre­dinţă, încredere, credit, învoială, capi­­tulaţie, dar e mai apropiat de etimolo­gia romînă. Asemenea, din dativul tur­cesc vereje a putut eşi romînescul ferie, ferăe, de unde prin schimbare de la­­bială am avut herăe, mai apoi hărăe. Scrierea deosebită a acestui rar cuvînt arată variata lui pronunţă. Avem mai multe cuvinte de acestea, care ne arată că pronunţa moldove­nească a început a se accentua mai mult în secolul al XVI-a. Pentru scriitorii slavoni ai documen­telor se credea mai literară forma ferie, ferăe, pe cînd cea cu h­ă hărăe, hărîe era socotită ca ţărănească. H. era socotit ca o stricare a lui f hin—fin; hire—fire; hires =fires ; hin= fin ; hilCR—fiică ; etc. A fost şi la vechii diaci o tendinţă li­terară, căci de­şi moldoveni nu ţi-ar fi scris ’nici­odată înghie şi tot îmbita. Tot acestei năzuinţă literare datorăm for­mele moderne movilă şi viclean din ve­chile Moglulă, şi liitlean, trecute prin Mobilă şi fitlean. Forma hărăe, ferme din turcescul ve­reje, ne ajută puţin a deslega natura şi vechimea graiului moldovenesc în Moldova. Gh. Ghibănescu * * * OAMENI ŞI LUCRURI Nivelul.—Aţi privit din întîmplare lista mediilor bacalaureatului nostru din urmă ? In cazul acesta v’a izbit fără îndoială faptul mi­­eimei lor, cu desevîrşire frapant. Abia 3—4 candidaţi şi candidate care au trecut de nota şapte! încolo şase însoţit de sutimi, iar o mare parte —şase în cap ! O domnişoară care a asistat la examenul de bacalaureat, probabil ca să-şî învie vechi emo­­ţiuni, descria foarte suggestiv modul cum esa­­mina comisiunea pe candidaţi şi mai ales pe candidate : — S’ar fi zis că i-e frică de ce-o s’audă ; fură cuvîntul din gură şi oprea la timp pe cel por­nit să vorbească, smulgea cu cleştele cîte un răspuns just ca să-şi împace conştiinţa şi „să scape“—juriul, iar nu candidatul—cît mai ne­­compromis. Şi cu toate acestea meditaţi asu­pra mediilor, gîndiţi-vă că majoritatea cu nota limită—şase—este produsul concesiilor, acordă­rilor de puncte, favorurilor şi stăruinţelor. FESTIVITATEA TEATRALA Multă vreme au fost împărţite părerile asupra programulm de recepţiune a M. S. Regelui în a doua capitală a ţereî. A fost un moment cînd, pentru a curma discuţiile cari nu se mai sfîrşeau, se ho­­tărîse să se aleagă o comisiune cu diur­nă care să meargă la Pesta şi să stu­dieze planul după care s’a ornamentat leagănul lui Jeszenszky pentru primirea Suveranului nostru —dar golul din casa comunală a răcit entuziasmul mădulare­lor comunale. Oraşul, însă, nu putea rămîne fără po­doabe pentru o festivitate aşa de mă­reaţă, de aceea s’a organizat un comi­tet, compus din oameni cunoscători, cari să stabilească programul. Poliţaiul tîr­­gului, comisarul Botez şi părintele Ve­­reanu s’au întrunit la Bucureşti cu mi­nistrul instrucţiune! publice, şi, sub pre­zidenţia d-luî Jocu, au hotărît amănun­tele serbărei. De altă parte, ca să se dea o şi mai mare splendoare solemnităţii, s’a insti­tuit şi în Iaşi o comisiune, care, sub di­recţia experimentată şi inteligentă a d-luî Vizanti, prezidentul comitetului teatral, să organizeze o reprezentaţie de gală, care să ateste despre gustul deosebit al oficialităţii colectiviste. Şi iată ce s’a hotărît: Spectacolul se va începe printr’o lar­gă uvertură din „Sus Zoiţă, sus !"—com­poziţie de ocazie, executată de corul d-luî Muzicescu. La ridicarea cortinei, scena va repre­zenta un colţ de aleatoriu. Veterinarul comunei, avînd la dreapta sa pe d. Tăcu în uniformă de colonel în garda civică, și la stingă pe d. Lepădatu, purtînd pen­tru uzul primarului, un vas de alabas­­tru cioplit — va recita un monolog des­pre „puncția cefalică în căsăria comu­nală". La schimbarea decorului, caporalul State Dragomir va declama, conform prescripţiunilor din serviciul în cam­panie, epopea „Vrem diurne", parodie de Arune Densuşianu, după „Vrem pă­­mînt" de Coșbuc. Intre pauze, d. Pogonat va citi o scur­tă disertaţie : „Arta de a-ţi face prieteni cu concursul duşmanilor"—o localizare după Ars­amandi, a lui Ovidiu. Actul al douilea îl va ţine d. Fîntî­­naru citind o monografie asupra zicalei romîneştî: „De ce n’are ursul coadă?" La sfîrşit, d. Motăş, în costum de car­dinal, va executa cîte­va tururi de pres­tidigitaţie, între altele experienţa cunos­cută sub numele: „Cum s’a găsit ciu­bucul d-luî Tăcu în pîînea unui brutar?" Apoteoza. Ecoul Moldovei, cu coarnele poleite scîn­­teind sub o ploaie de lumini bengalice, va primi, în mijlocul consiliului comu­nal, ovațiunile publicului—pe cînd d. Le­­padatu, într’o poză inspirată, va arăta d-luî Tăcu, pe fruntea Ecoului, inscrip­ţia, în litere de aur: «In hoc signo vin­­ces!“ Yvanu, Mycologie şi Mycofilie ....Sau pe limba noastră: ciuperci­ stu­­diarea şi cultura lor. N’aveţi frică, nu e vorba de acele li­terare sau ştiinţifice, dar de adevăratele şi popularele ciuperci, element de hrană, după unii de cea mai bună şi aleasă ca­litate şi care totuşi produce accidente mortale mai mult încă de­cît mult ve­ninoasa ciupercă literară care înfloreşte pretutindeni în zilele noastre. Ciuperca e la ordinea zilei printr’o ac­tuală catastrofă întîmplată într’un orăşel francez: o familie de 5 persoane intoxi­cate. Tot­deauna în timpul toamnei mai ales, cînd umezeala măreşte gradul lor de otrăvire şi le înmulţeşte în drumul tu­turor, accidentele devin cumplit de nu­meroase. Sunt cu miile în Europa, pe fie­care an. Cu toate aceste se zice că planta a­­ceasta criptogamă e una din cele mai căutate şi mai gustate de cunoscătorii într’ale artei gastronomice şi culinare şi numeroasele nenenorociri n’au putut în­depărta de la hipocritele vegetate. Dragostea micofililor care se dilectează privind cultura misterioaselor cryptoga­­me care stau în calea trecătorilor «ca o adunătură de cele mai înalte virtuţi şi cele mai scîrboase caractere». „Lumea aceasta bizară şi vegetală zice po­etul André Theuriet, are asămă­­nare desăvîrşită cu societatea omenească; cei mai răi criminali trăiesc alături de oameni cinstiţi şi ascund cu făţărnicie firea lor primejdioasă“. * In ce consta arta cunoscătorilor ? Toc­mai in greutatea de a deosebi ciuperca bună de cea rea. Aci intervin o sumă de elemente: peripeţiile vinătoare­, sen­zualitatea gastronomică, şi apoi acel ne­cunoscut izvor de pericol de care ai conştiinţa că scapi prin priceperea ta proprie, fiorul care precede întrebarea grea dacă planta cuprinde voluptatea sau moartea. «A fi sau a nu fi otrăvit!» iată pro­blema ce-şi pune gastronomul în faţa is­pititoarei plante în momentul de a o cu­lege. Şi necunoscătorii riscă să lese ne­atinse tocmai cele mai gustoase ciuperci dacă ştiinţa de discernămînt nu-i ser­veşte în­deajuns. Şi cu toate aceste­a în adevăr intere­sant să putem ajunge a cunoaşte sau a recunoaşte ciupercile după înfăţişare, ele constituind un nutriment sănătos, sub­stanţial şi ieftin în acelaş timp, din mo­ment ce s’a înlăturat îndoiala asupra calităţii lor. Şi în acest scop s’a alcătuit în Franţa o societate de mycologi sau mycofilî— cunoscători şi iubitori de ciuperci—care au de scop de a învinge dificultăţile şi a evita primejdiile culturii de ciuperci nedăunătoare. La Paris a avut loc zilele din urmă, organizată de ditişti, o expoziţie a tu­turor feliurilor de ciuperci cu lămuriri unele, iar altele expuse că să fie recu­noscute şi clasificate. Şi, se zice, s’au pe­rindat în faţa acelor mici plante mii şi mii de curioşi, oameni de ştiinţi, pictori, profani, visători, gură cască şi poeţi. Cîtă cinste pentru bietele ciuperci! «Damele —zice un poiet—erau în mino­ritate la acea expoziţie, dar fetele erau cu desăvîrşire rare. Pentru dînsele, pe semne, bicicleta oferă mai multă atrac­ţie—şi poate pentru că ştim că ciuperca e simbolul celibatului etern, planta a­­ceasta reproducîndu-se ea singură din sine­ şi, ca paserea Fenix care renaşte mereu din urmele sale». . * * * Ce scop are asociaţia mycofililor fran­­cezi? — Este o societate ştiinţifică înainte de toate şi în acelaşi timp urmăreşte folosul practic şi social. In provincie mai ales crede societatea că va putea fi u­­tilă populaţiunii, silindu-se a face să pă­trundă cunoaşterea ciupercilor în oraşele şi în sate. Un preot sau un învăţător se va găsi pretutindeni, instruit în deajuns ca să poată da tuturor sfaturi şi învăţăminte în această privinţă după instrucţiile pri­mite. Ast­fel s’ar salva atîtea Vieţi de pericol şi nenorociri. Modul obicinuit, în Franţa, de a dis­tinge ciupercile e acesta : pui un franc de argint într’o oală de ciuperci; dacă nu se înegreşte moneda atunci ai do­vada... — dovada că ai un franc alb în mînă şi nimic alta, răspunde omul de ştiinţă teoriei de mai sus a bucătăre­­selor.

Next