Opinia, octombrie 1897 (Anul 1, nr. 126-151)
1897-10-01 / nr. 126
«i A. Recrutarea Magistraturei D. Djuvara a dat de multă vreme publicitatei proiectul seu de reformă a unor dispoziţiuni din legea asupra organizărei judecătoreşti; de cîteva zile acest proect se află în minele tuturora şi totuşi presa, cu toată seceta de materie a unei vacanţii ce nu se mai sfîrşeşte, nu şi-a dat părerea asupra acestui proiect. Dintr-un punct de vedere, presa cam are dreptate. E greu să iei la serios pe d. Djuvara şi să-ţi închipui, că un ministru cu atît de puţin prestigiu, ca d-sa, are să scoată la capăt o reformă de importanţa celei privitoare la organizaţia judecătorească. Deşi din punct de vedere pur politic e bine că să face gol în jurul unui ministru care îşi datoreşte situaţiunea unei mari lipse de caracter şi de seriozitate, şi care face un proiect de lege cu intenţiunea principală de a căpătui în fotoliuri de inamovibili, pe cîţiva favoriţi, totuşi cred că e bine a discuta ideile principale din proiectul d-lui Djuvara, deoarece d-sa în această ocazie nu este decît ecoul unor idei ce domină în biurourile ministerului şi în unele cercuri din magistratură. Ministrul se duce mîne-poimîne, dar birourile cu ideile lor rami, după cum îşi fac de aseminea drum şi ideile profesate de unii dintre magistraţi. Ideile cuprinse în proiectul d-lui Djuvara, relativ la recrutarea magistraţilor, nu sunt fericite. In adevăr, după proiectul d-lui Djuvara, nimeni nu poate întră în magistratură ca supleant, substitut sau ajutor de judecător decît după ce a trecut un examen de capacitate dinaintea unei comisiuni compusă din primul preşedinte al curţei, procurorul general şi decanul facultăţii de drept. Observînd, însă, de aproape, vedem că acest examen nu este decît o chinezerie mai mult şi slavă Domnului!—nu chinezeriile lipsesc în legile noastre şi în întreagă justiţie, ca să mai introducă pănă şi d. Djuvara una. Proba orală a examenului este o repetiţie a examenului de licenţa. Un al doilea examen de licenţă n’are nici o raţiune, decît dacă d. Djuvara, prin schimbarea comisiunei înaintea căreia se trece acest examen de licenţă, a voit să institue o comisiune compusă în majoritate din magistraţi, cari să controleze pe profesorii de drept cari dau titlurile de licenţă. In acest caz se impune întrebarea : magistratura noastră este superioară profesorilor universitari ? De sigur că nu. Cine nu ştie că în regulă generală, cel puţin pînă la oarecare vrîstă, oamenii de talent şi cu vlagă se gîndesc mai întîiu la profesorat şi la avocatură care e mult mai productivă —şi apoi la magistratură. E destul să ne gîndim că în sistemul d-lui Djuvara profesori ca Misir, Stelian, Disescu, Alexandrescu etc. ar putea fi supuşi controlului procurorilor generali ca d-nul Mîndru, Sărăţeanu etc. pentru ca ideea de control să fie respinsă nu numai ca inutila, dar ca ridiculă şi odioasă. Proba scrisă va consista dintr’o redactare a unei ordonanţe. Totul se va reduce a învăţa, cîte va formulare dintr’o călăuză oarecare a magistratului sau a candidatului la examenul de capacitate, care de sigur nu va întîrzia să apară de îndată ce proiectul d-lui Djuvara va deveni lege. Ca peatră de încercare pentru viitorul magistrat, mi se pare mult mai serios decît un examen, în care candidatul să facă dovadă că posedă oarecare formulare, că e meșter în oarecare clișee, stagiul efectiv de avocat în timp de două ani sau judecător supleant onorific un timp dat, cum e în Franţa. Dar la urma urmei, în sistemul actual n’avem destule examene? Ori ce licenţiat nu trece, oare, în afară de examenul de licenţă, vr’o douăspre-zece examene anuale şi totuşi, dacă n’ai protecţie la ministru, nu intri în magistratură ? Cu ce va fi avansat nenorocitul licenţiat, care pe lîngă diploma va mai purta în buzunarul sau şi un certificat de capacitate? Nu va fi tot la discreţia, absolută a ministrului ? Acest examen de capacitate ar avea o raţiune dacă ar fi ceva analog cu examenul de capacitate al profesorilor. Examenul de capacitate dă în profesorat preferinţa şi după nota obţinută şi după prio- ritatea de inseriere. Cei înscrişi pe un prim tablou, trebue să fie toţi numiţi înainte de a se începe numirile de pe tabloul al doilea. Acelaşi lucru e şi cu tablourile căpitanilor cari urmează să fie înaintaţi la gradul de maior. In proiectul d-lui Djuvara nu se vorbeşte nimic de felul succesului candidatului— destul să fie admirabil—şi să spune clar că prioritatea înscriere! nu dă nici un drept de preferinţă. .Se va zice, poate, că notele de examen şi data inscriere! nu e bine să lege pe ministru pentru că nu e destul ca un candidat să fi făcut dovada de ştiinţa şi talent ca să fie un bun magistrat. La magistrat se mai cere, pe lîngă ştiinţă, un anumit temperament, moralitate, etc. Credeţi, oare, că profesoruluii se cere numai ştiinţa, nu i se cere şi lui un anumit temperament, nui se cere moralitate? Totuşi recrutarea profesorilor prin concurs şi examene de capacitate, unde se ţine pentru moment samă numai de ştiinţă, a dat bune rezultate. Şi să nu uităm că profesorul, o dată numit, chiar pînă a nu fi numit definitiv, e greu,de scos din învăţă- , mînt chear dacă se dovedeşte că, afară de ştiinţă, nu poseda celelalte calităţi cerute pentru un pro-, fesor. Cu cît mai uşor va fi cu magistratul amovabil a cărui funcţie ela dispoziţia ministrului! Una din două , sau se va ţinea samă de valoarea relativă a candidaţilor la examenul de capacitate şi astfel se va provoca o emulaţiune între candidaţi; —sau, altmintrelea, acest examen este o simplă barieră chinezască care n’are ce căuta într’o lege europeană. Pe mîne despre recrutarea magistraţilor inamovibili. A. A. Bădăreu ANUL I No. 126 Numărul 10 Bani ABONAMENTELE A încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi se plătesc totdeauna înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţeşi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43. — Si isuia Ui o!ici -- No. 43 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN EDIŢIA DE SEARA IAŞI —MERCUR!1 OCTOMBRIE, 1897. Numărul 10 Bani ANUNCIURILE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie in străinatate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anuneiuri la pag. IV .... 20 b. linia „ „ „ III ... . 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ .. Un număr vechi şi 30 bani REDACŢIA No. 43— Strada Golipi-Sc. 43 PRIMARUL VTENEI LA IAŞI FERÎIA (limita) Cu cît ne adâncim în trecutul vieţii noastre şi căutăm a scotoci supt toate formele ei multiple, cu atît ne apar o sumă de particularităţi,, vrednice de amintit, pentru a vedea şi înţelege rostul societăţii vechi. Cetitorul curierelor noastre a observat cum din vechea dare a deşugubirii, ne-a rămas vorba şugubăţ în alăturea cu se face mort în popuşol. Azi asemenea lege nu mai este, ca adică să plătești dare pentru mortul, ce se va găsi pe pămîntul tău.. Altă practică juridică curioasă prin firea ei e acea dată mai sus ca titlu: beria. * * * Se iscă un proces între 2 persoane. In 1592 April 24 se judecă de Domnul Aron Vodă un proces curgător între 2 femei : Anghelina, femeia lui Şeptelid şi între jupăneasa lui Dumitru Moviliţă pentru moşia Săvenii de pe Bacău. Amîndouâ părţile vin cu hîrtii vecin de la domni anteriori, ca să probeze deplina stăpînire a acelei moşii. Cneaghina Anghelina Şeptelid, nepoata hatmanuluî Ghianghea aduce înaintea lui Aron Vodă uricele de la Ştefan Voevod şi de la Rareş Voevod, prin care se arată Că moşia Săvenii curge de drept în familia lor, mai ales că şi alţi înaintaşi domni întăresc acel drept de proprietate în repetate rînduri. : Era UU. OUgelu, de mult la noi ca la orice schimbare de domnie nouă să se scoată hîrtiî de întăritură pe cumpărături și mai ales pe danii, căci altfel n’aveau răfoare. Domnul nou putea nesocoti toate cele făcute de predecesorul Său. Așa şi bunicii Angheliniî Șeptilic avuse grija de a-și reînoi dreptul de proprietate pe Săvenî. La rînflul ei şi jupîneasa lui D. Moviliţa adice ca. .dovadă Uricul de danie de la.. lliaşiVoevod,. fiul luiutareş Vodă. In faţa acestor arătări, Aron Vodă ne avînd şi neştiind ce să fată, nu se mulţămeşte numai cu Urteile aratate, ci ordonă a se trimite la faţa locului spre a se cerceta prin marturi. Pentru acest scop se strîngeau oamenii bâtrîni din scit şi de prin meleagurile vecine şi jurîndu-i pe sufleţie sau pe Evanghelie îi puneau să mărturisească ce ştiu ei de mersul proprietăţii în acea moşie. Adesa aceşti marturi erau aduşi la Episcopie şi juraţi pe sfinta Evanghelie, şi sînt cunoscuţi nouă ca jurători. Boerii rînduiţi cu cercetarea, adică cu ancheta (sprafea), încheiau referatul lor cu Era Domn că au cercetat şi au aflat precum că adică Anghelina fata lui Şeptelic şi nepoata lui Ghianghea e adevarata stăpînă în Săvenî, avînd moşia din moşi strămoşi.. Judecata dată de Vodă nu putea fi definitivă, căci cel rămas putea deschide procesul supt alt domn, şi ca atare darputea dura procesile la nesfîrşit. Ce făceau însă părţile cîştigătoare ? Pentru a închide judecata şi a nu mai da drept celor râmași să redeschidă judecata supt alt domn plăteau o dare anumită visteriei gospod, prin care obliga domnia că procesul s’a închis definitiv, luînd garanție sau legătură că judecata s’a făcut bună și că dar nu mai e nici un motiv de a reîncepe procesul. Darea aceasta se numea feruta sau herîia. Darea aceasta era de 12 zloţi, de 24 de zloţi, de 20 taleri; şi pînă acum din documentele publicate nu se ştie încă care erau raţiunile unei asemenea taxe. Probabil pare a fi fost o proporţionalitate între valoarea pămîntuluî şi darea herîei. In adevăr Săvenii fiind tîrg mare pe Bacău, Anghelina a plătit 24 zloţi, aceasta în 1592, iar în 1628 Mart 11 pentru 2 sate din Basarabia şi pentru o baltă cronicarul Grigore Ureche plăteşte numai 12 zloţi,, moşiile fiind mai mici. (Uricar XVIII, 220, 392. Ce fel de cuvînt e ferita? In o notiţă din „Arhiva Iaşi“ 1,631, d-l Ion Bogdan discuta elimotogia acestui cuvînt, şi arată că nu e de pus in legătură cu slavonul Vera: credinţă, de unde am avea pe Veresie al nostru. D-sa îl pune în legătură cu turcescul Vere, care deşi are înţelesul acelaşi ca şi slavoneascul Vera, adică înseamnă credinţă, încredere, credit, învoială, capitulaţie, dar e mai apropiat de etimologia romînă. Asemenea, din dativul turcesc vereje a putut eşi romînescul ferie, ferăe, de unde prin schimbare de labială am avut herăe, mai apoi hărăe. Scrierea deosebită a acestui rar cuvînt arată variata lui pronunţă. Avem mai multe cuvinte de acestea, care ne arată că pronunţa moldovenească a început a se accentua mai mult în secolul al XVI-a. Pentru scriitorii slavoni ai documentelor se credea mai literară forma ferie, ferăe, pe cînd cea cu hă hărăe, hărîe era socotită ca ţărănească. H. era socotit ca o stricare a lui f hin—fin; hire—fire; hires =fires ; hin= fin ; hilCR—fiică ; etc. A fost şi la vechii diaci o tendinţă literară, căci deşi moldoveni nu ţi-ar fi scris ’niciodată înghie şi tot îmbita. Tot acestei năzuinţă literare datorăm formele moderne movilă şi viclean din vechile Moglulă, şi liitlean, trecute prin Mobilă şi fitlean. Forma hărăe, ferme din turcescul vereje, ne ajută puţin a deslega natura şi vechimea graiului moldovenesc în Moldova. Gh. Ghibănescu * * * OAMENI ŞI LUCRURI Nivelul.—Aţi privit din întîmplare lista mediilor bacalaureatului nostru din urmă ? In cazul acesta v’a izbit fără îndoială faptul mieimei lor, cu desevîrşire frapant. Abia 3—4 candidaţi şi candidate care au trecut de nota şapte! încolo şase însoţit de sutimi, iar o mare parte —şase în cap ! O domnişoară care a asistat la examenul de bacalaureat, probabil ca să-şî învie vechi emoţiuni, descria foarte suggestiv modul cum esamina comisiunea pe candidaţi şi mai ales pe candidate : — S’ar fi zis că i-e frică de ce-o s’audă ; fură cuvîntul din gură şi oprea la timp pe cel pornit să vorbească, smulgea cu cleştele cîte un răspuns just ca să-şi împace conştiinţa şi „să scape“—juriul, iar nu candidatul—cît mai necompromis. Şi cu toate acestea meditaţi asupra mediilor, gîndiţi-vă că majoritatea cu nota limită—şase—este produsul concesiilor, acordărilor de puncte, favorurilor şi stăruinţelor. FESTIVITATEA TEATRALA Multă vreme au fost împărţite părerile asupra programulm de recepţiune a M. S. Regelui în a doua capitală a ţereî. A fost un moment cînd, pentru a curma discuţiile cari nu se mai sfîrşeau, se hotărîse să se aleagă o comisiune cu diurnă care să meargă la Pesta şi să studieze planul după care s’a ornamentat leagănul lui Jeszenszky pentru primirea Suveranului nostru —dar golul din casa comunală a răcit entuziasmul mădularelor comunale. Oraşul, însă, nu putea rămîne fără podoabe pentru o festivitate aşa de măreaţă, de aceea s’a organizat un comitet, compus din oameni cunoscători, cari să stabilească programul. Poliţaiul tîrgului, comisarul Botez şi părintele Vereanu s’au întrunit la Bucureşti cu ministrul instrucţiune! publice, şi, sub prezidenţia d-luî Jocu, au hotărît amănuntele serbărei. De altă parte, ca să se dea o şi mai mare splendoare solemnităţii, s’a instituit şi în Iaşi o comisiune, care, sub direcţia experimentată şi inteligentă a d-luî Vizanti, prezidentul comitetului teatral, să organizeze o reprezentaţie de gală, care să ateste despre gustul deosebit al oficialităţii colectiviste. Şi iată ce s’a hotărît: Spectacolul se va începe printr’o largă uvertură din „Sus Zoiţă, sus !"—compoziţie de ocazie, executată de corul d-luî Muzicescu. La ridicarea cortinei, scena va reprezenta un colţ de aleatoriu. Veterinarul comunei, avînd la dreapta sa pe d. Tăcu în uniformă de colonel în garda civică, și la stingă pe d. Lepădatu, purtînd pentru uzul primarului, un vas de alabastru cioplit — va recita un monolog despre „puncția cefalică în căsăria comunală". La schimbarea decorului, caporalul State Dragomir va declama, conform prescripţiunilor din serviciul în campanie, epopea „Vrem diurne", parodie de Arune Densuşianu, după „Vrem pămînt" de Coșbuc. Intre pauze, d. Pogonat va citi o scurtă disertaţie : „Arta de a-ţi face prieteni cu concursul duşmanilor"—o localizare după Arsamandi, a lui Ovidiu. Actul al douilea îl va ţine d. Fîntînaru citind o monografie asupra zicalei romîneştî: „De ce n’are ursul coadă?" La sfîrşit, d. Motăş, în costum de cardinal, va executa cîteva tururi de prestidigitaţie, între altele experienţa cunoscută sub numele: „Cum s’a găsit ciubucul d-luî Tăcu în pîînea unui brutar?" Apoteoza. Ecoul Moldovei, cu coarnele poleite scînteind sub o ploaie de lumini bengalice, va primi, în mijlocul consiliului comunal, ovațiunile publicului—pe cînd d. Lepadatu, într’o poză inspirată, va arăta d-luî Tăcu, pe fruntea Ecoului, inscripţia, în litere de aur: «In hoc signo vinces!“ Yvanu, Mycologie şi Mycofilie ....Sau pe limba noastră: ciuperci studiarea şi cultura lor. N’aveţi frică, nu e vorba de acele literare sau ştiinţifice, dar de adevăratele şi popularele ciuperci, element de hrană, după unii de cea mai bună şi aleasă calitate şi care totuşi produce accidente mortale mai mult încă decît mult veninoasa ciupercă literară care înfloreşte pretutindeni în zilele noastre. Ciuperca e la ordinea zilei printr’o actuală catastrofă întîmplată într’un orăşel francez: o familie de 5 persoane intoxicate. Totdeauna în timpul toamnei mai ales, cînd umezeala măreşte gradul lor de otrăvire şi le înmulţeşte în drumul tuturor, accidentele devin cumplit de numeroase. Sunt cu miile în Europa, pe fiecare an. Cu toate aceste se zice că planta aceasta criptogamă e una din cele mai căutate şi mai gustate de cunoscătorii într’ale artei gastronomice şi culinare şi numeroasele nenenorociri n’au putut îndepărta de la hipocritele vegetate. Dragostea micofililor care se dilectează privind cultura misterioaselor cryptogame care stau în calea trecătorilor «ca o adunătură de cele mai înalte virtuţi şi cele mai scîrboase caractere». „Lumea aceasta bizară şi vegetală zice poetul André Theuriet, are asămănare desăvîrşită cu societatea omenească; cei mai răi criminali trăiesc alături de oameni cinstiţi şi ascund cu făţărnicie firea lor primejdioasă“. * In ce consta arta cunoscătorilor ? Tocmai in greutatea de a deosebi ciuperca bună de cea rea. Aci intervin o sumă de elemente: peripeţiile vinătoare, senzualitatea gastronomică, şi apoi acel necunoscut izvor de pericol de care ai conştiinţa că scapi prin priceperea ta proprie, fiorul care precede întrebarea grea dacă planta cuprinde voluptatea sau moartea. «A fi sau a nu fi otrăvit!» iată problema ce-şi pune gastronomul în faţa ispititoarei plante în momentul de a o culege. Şi necunoscătorii riscă să lese neatinse tocmai cele mai gustoase ciuperci dacă ştiinţa de discernămînt nu-i serveşte îndeajuns. Şi cu toate acestea în adevăr interesant să putem ajunge a cunoaşte sau a recunoaşte ciupercile după înfăţişare, ele constituind un nutriment sănătos, substanţial şi ieftin în acelaş timp, din moment ce s’a înlăturat îndoiala asupra calităţii lor. Şi în acest scop s’a alcătuit în Franţa o societate de mycologi sau mycofilî— cunoscători şi iubitori de ciuperci—care au de scop de a învinge dificultăţile şi a evita primejdiile culturii de ciuperci nedăunătoare. La Paris a avut loc zilele din urmă, organizată de ditişti, o expoziţie a tuturor feliurilor de ciuperci cu lămuriri unele, iar altele expuse că să fie recunoscute şi clasificate. Şi, se zice, s’au perindat în faţa acelor mici plante mii şi mii de curioşi, oameni de ştiinţi, pictori, profani, visători, gură cască şi poeţi. Cîtă cinste pentru bietele ciuperci! «Damele —zice un poiet—erau în minoritate la acea expoziţie, dar fetele erau cu desăvîrşire rare. Pentru dînsele, pe semne, bicicleta oferă mai multă atracţie—şi poate pentru că ştim că ciuperca e simbolul celibatului etern, planta aceasta reproducîndu-se ea singură din sine şi, ca paserea Fenix care renaşte mereu din urmele sale». . * * * Ce scop are asociaţia mycofililor francezi? — Este o societate ştiinţifică înainte de toate şi în acelaşi timp urmăreşte folosul practic şi social. In provincie mai ales crede societatea că va putea fi utilă populaţiunii, silindu-se a face să pătrundă cunoaşterea ciupercilor în oraşele şi în sate. Un preot sau un învăţător se va găsi pretutindeni, instruit în deajuns ca să poată da tuturor sfaturi şi învăţăminte în această privinţă după instrucţiile primite. Astfel s’ar salva atîtea Vieţi de pericol şi nenorociri. Modul obicinuit, în Franţa, de a distinge ciupercile e acesta : pui un franc de argint într’o oală de ciuperci; dacă nu se înegreşte moneda atunci ai dovada... — dovada că ai un franc alb în mînă şi nimic alta, răspunde omul de ştiinţă teoriei de mai sus a bucătăreselor.