Opinia, ianuarie 1898 (Anul 1, nr. 199-222)

1898-01-01 / nr. 199

ANUL I No. 199 Numărul 10 Bani abonamentele ncep la 1 şi 15 ale ae­ căr­eî luni şi ce plă­tesc tot­d’a­una înainte In Iaşi la Casa Administraţiei n judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an In ţară 30 lei, in streinătate 40 lei Şase luni 15 * „ , 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA administraţia No 42.­­Strada Voiieî — No. 42 EDIţ­IA DE SEARA IAŞI —JOI 1 IANUARIE, 1898. AN­UNCIE­RILE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In streinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . 20 b. linia * n » III .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ „ Ifii numai* vech­iu 30 bani REDACŢIA No. 42 — Strada Cioliei — No. 42 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN UP A UN AN DOUE CAPITALE In purtarea colectiviştilor, e un amănunt care, In vîrtejul de toată ziua al vieţei publice, scapă obser­vatorului superficial. E vorba de modul cum tratează cele două capitale ale ţerei. După exemplul statelor cu cari ne învecinăm, şi potrivit împreju­rărilor cărora datorim forma de azi a ţerei român­eşti, avem şi noi, cum are Rusia, Austro-Ungaria, Serbia şi Bulgaria, două oraşe de căpete­nie, două metropole cari împrăştie lumina la periferie : Iaşul şi Bucu­reştii. In ordinea normală a lucrurilor, ar urma ca guvernul să poarte o egală grije pentru amïndoué aceste centre —cum egală solicitudine au aiurea vecinii pentru amlndoué is­­voarele cari păstrează tradiţia isto­rică şi mîndria naţională. Ruşii au Petersburgul, ca oraş de elită, care concentrează toată pute­rea oficiala a Statului şi pompează forţile resleţe cari res­ar în restul imperiului— dar păstrează Moscva cu toată atenţiunea cuvenită oraşu­lui unde se încoronează ţarii şi de unde se respîndeşte asupra Rusiei splendoarea vechei isoc*i¥iţmco\’ite.­ Austro-Ungaria este un mozaic al cărui unitate aparentă n’o păstrează de cit calculul perfid a doul prie­teni duşmani. Şi cu toate acestea, Budapesta este copilul resfăţat al dualismului care se închină cu de­voţiune în templul de la Viena. In Serbia tinară şi necoaptă încă pentru viaţa neatîrnată la care au împins-o împrejurările —poate fără voia ei — Belgradul este creierul care cugeta dar Nişul e inima care bate vitejeşte pentru independenţa timpurie pe cari ’la impus-o, într’un moment, situaţia specială a Euro­pei occidentale. Bulgaria se miruieşte în mitro­polia de la Sofia dar mirul se sfin­ţeşte în schitul de la Tîrnova—ve­chia biserica unde se grijau voe­­vozii de odinioară, cari au rescum­­parat, cu preţul vieţei lor, dreptul noului principat la masa popoare­lor libere. E, cum vedeţi, par ’că o concli­­ţiune tacită ca respectul cel mai mare să se dea, pretutindeni, ora­şelor cari au abdicat, din motive politice, dreptul de întîietate pe care li l-a consacrat istoria pururea în­ţeleaptă. La noi, însă, ca la nimeni pe lume , lucrurile se petrec pe dos. Iaşul e pedepsit mai rău de cum a fost pedepsit, pe vremuri, Egip­tul. Nici urmă din splendoarea lui de odinioară — nici o grijă pentru capitala lui Ștefan cel Mare. Ca un părinte vitreg care n’are nici des­tulă inimă pentru a-şi îngriji copiii, nici destula laşitate pentru a-1 su­gruma—guvernul liberal a părăsit Moldova şi a ei capitală, cum se părăseşte o casă supusă retra­­gerei. E multă vreme de cînd Iaşul, în special, nu mai slujeşte, ca ruinele în care se întrunesc bandiţii pen­tru a-şi împărţi prada, de­cît ca lăcaş pentru cei cari se adună ca să mintă şi ca să înşele pe naivi. Programul liberal — program pen­tru mojici, cum l-a numit d. Sto­­lojan printr’o nefericita inspiraţie —la Iaşi s’a zămislit; scuzele către Austro-Ungaria, la Iaşi s’au formu­lat — şi dacă într’o zi ar fi să se vîndă Romînia, de sigur că la Iaşi s’ar face tocmeala infamă. Altă des­tinaţie se pare că n’ are laşul sub colectiviştii naţionali-liberali. Şi d. Sturdza, ca culme, e Mol­dovean !...... G. Rădulescu. Pentru Săraci In ziua de a include liota persoane­lor cari au­ rugat pe prieten­ şi cunoş­tinţele sa considere ofrandele pentru săraci ca expresiunea urărilor de ie­rnii nou­­publicăm din nou­ numele acelor persoane şi le mulţumim in numele săracilor pentru amabilele lor ofrande. Ofrandele au atins suma de 387 lei, care 350 lei s'au­ remis primăriei, prin d. Ilimitrie Urecianu­, in ajunul Crăciunului, iar resudl de 143 lei d. (j Grecianu 'I va lumina azi primarului. D-na și d. A. de Giers...... 20 lei D-na și d. D. Grecianu...............20 » D-na și d. A. A. Badurea. ... 20 » D. André Bobroff..........................10 » D-na și d. dr. Emil Pușcariu­ .10 » D-na și d. Jean Diamandi ... 20 » D. Grig. Buicliu (deputat) . ... 10 » D-na și d. B. G. lintea farmacist 10 » D-na și d. G. S. Cristofor avocat 20 » G. P. Constantiniu advocat . . . 10 » Gr. Cogălniceanu ......... 20 » D-na și d. W. Hampel.................20 » Dr. V. Finkelstein........................ 8 „ C. Andriescu, institutor ...... 5 * Lazar Grecea » ....... 4 » D-l C. V. Buţureanu institutor . 5 » D-na şi d. loan E. Andoniu . . 5 »­ D-na şi d-nul Ga­vril Musicescu . 8 .» D. Louis Pogăcar, consul . . . 20 » Dim. Andrei­ Fărcăşanu, avocat . 5 » D-na şi d. Andrei Vizanti. . . 20 » D. N. Culianu rector. . . . . 10 » D-na şi d. M. Jora . . . . . 10 » D-na şi d. Gh. Ghibănescu ... 5 » D. Eugeniu Frăteanu . . . . 2 » D-na Ecaterina Mihail Galino . 10 » D-na şi d. doctor V. Negel . . 10 » Frincesa Aglaia Moruzzi . . . 20 » D-na şi d. G. Irimescu . . . . 15 » D-na şi d. Paul Petit . . . . 5 » D. G. Stere..................................10 » D-na şi d. Jean Catargi . . . 10 » D-l Theodor Iacob.........................5 » D-na şi d. Titus Popovici... 5 » OAMENI Şl LUCRURI 1898.—Am scris cifrele numărului acestuia încet, aminindu-le sfîrşitul — ca şi cum mi-ar fi fost jale de sfîrşitul anului ce se încheie. Dar, de fapt, pentru că nu simţeam imboldindu-mi gân­direa nici o senzaţie nouă, nici­ o senzaţie anu­mită trezită de numirea aceasta nouă ce dăm vremea în curgere eternă. Nesimţit, cu nepăsare şi fără zdruncin, închi­puitele împărţiri, ce am impus vremea prin scur­timea existenţei noastre, se confundă, se topesc una într’alta, fără limită, fără osebire, fără să avem conştiinţa continuităţii sa îî impresia vre­unei schimbări. Pentru că clipă cu clipă­ se urmează proce­sul necurmat care ne transformă şi ne înstrăi­nează de noi înşine: arderea lentă a tot ce sun­tem se petrece de-a pururi în noi şi ne înlătură simţirea consumării de noi vişine: clipa de fi­inţă dă gîndirii un chip anumit de a fi şi schi­ţele scării sunt atît de aproape că le urcăm— ori le coborîm—pe negîndite. Dacă sclăvia de trai şi nu ne-ar nevoi să ne oprim asupra închipuitelor evenimente — cine din noi şi-ar fi dat seama de schimbarea arti­ficială a pururi aceleiaşi vremi. La ce să măsor! anii ce zboară peste morţi?... .... Cu toate acestea aşa e întocmit în mici­mea lui urîtă plicticosul nostru traifi. Şi vom vedea părindîndu-se înainte-ne icoane fără număr toate amintindu-ne inîr’un felin o­­sebit că anul s’a primenit. Tablouri bizare se vor desfăşura; vorbe a­­numite se vor rosti; ciudăţenii se vor petrece preste ; oaste nemărginită va defilă cu demni­tatea de om jertfită, plecîndu-se nouă şi nevo­­iel, adăpostiţi de strania pricină că e­ anul nou... Vor fi nesfirşite urări, vor fi înşelătoare în­frăţiri, făţarnice mărinimii, silite dărnicii, tre­cătoare plecăciuni. Cine ştie! Poate în privirea acelui care se î nchină, ca să ceară, licăreşte săgeata umilinţei şi ură clocoteşte în sfioasele urări.... Dar toate mor cu anul care trece. .... Și nici­odată n’or să vie iară.... DUPĂ UN AN Anul care merge să se cufunde în negura vremurilor, nu lasă în urma sa, în lumea politică, de­cît impresiuni dureroase. Nu trebue să fie cine­va numai anti­­liberal, ajunge ca el să fie liberal cin­stit, spre a privi cu durere la starea de lucruri pe cari liberalii au creat-o. * Liberalii au luat puterea, după cum li este obiceiul, nu pe calea luptei le­gale, ci întrebuinţând mijloacele ordinare ale pradei. Şi s’au certat de la pradă, ca hoţii la, împărţeală. Ţara a privit la început acel spectacol grotesc care s’a perpetuat acum, în simplă galerie. De la o vreme, însă, lupta intre fraţii liberali, începu a aduce perturbări. Ca să se menţie la putere, spre a cădea, la un moment dat în mod ruşinos, guver­nul domnului Sturdza a găzduit în bi­serică cea mare, meschină dintre politici, a înăbuşit sen­timentul naţional, a în­­genunchiat ţara la Ţestp, a necunoscut întreg neamul şi ■ v mai sfinte şi înalte din instituţiunile pivei şi­ a căzut. A căzut spre a reveni şi a relua în recidivă întreaga v­rie de infamii, cari au zguduit ţara­­, au compromis-o în afară. .,Tj . Omul care a înăbuşit întreaga miş­care măreaţă de l A munţi, care a in trecut pe Bamffy , pe Perczel în prigo­nirea neamului nyim­esc, omul care a pu­s pe pepiul cel mai mare duşman al Rominilor, o înaltă decoraţie romî­­nească, a cătat a-şi merimetisi patrio­tismul, n­escenînd candatisme şi devas­tări în primul oraş al ţereî. Guvernul actual nu sa greşit să facă un singur act bun, în seria cea mare de infamii fără de seam­ăn. Şi dacă el se menţine la, putere, dacă furia poporului încă nu s’a deslănţuit asupra lui, aceasta dovedeşte sau indo­lenţa poporulu­i, sa­u că impresia nea pe care evenimentele le fac asupra lui, sunt atît de puternice, îneît,ar trebui să treacă prima enervare,, spre a , cere socoteală bandei de vandali. Anul care se duce a rezervat, istoriei cele mai triste capitole : ea va vorbi o dată despre 1897)pfiidespre un om ne­norocit d­in tocite punctele de vedere. Şi dacă este adevărat că cu schimba­rea de an se schimbă şi destinele—rea­lizarea acestui adagiu pentru ţara ro­­mînească se impune acum, mai mult de­cît ori şi cînd. Ministrul de Justiţie Guvernul d-lui Sturdza a ajuns în ha­lul ceasoarnicelor pe cari le oferă Uni­versul ca premii cititorilor cari cumpără hapuri de catramină, mai mult stă de cît merge. Atîta e de mare puterea morală a ca­binetului, în­cît, un cuvînt mai nervos al ministrului celui mai fără relief, e de a­­juns pentru a-1 sdruncina fundamental. Slab şi fără credit în opinia publică, guvernul d-lui Sturdza nu trăieşte de cît In virtutea putere! de inerţie ; îndată ce un eveniment, cît de neînsemnat, îi modifică starea, guvernul se clatină şi membrii lui nu se mai pot orienta. Cazul d-lui Djuvara e clasic. Iată un om care s’a făcut ministru pe temeiul unor aptitudini cari l-ar fi re­comandat de-o potrivă pentru rangul de arhiereu, spre pildă. Acest vecinic pes­cuitor de portofolii profită de o spărtură în cabinetul d-lui Sturdza şi întră un minister graţie puterea ce-i imprimase, în spate, lovitura pe care o primise de la d. Stătescu într’un moment de ciudă adîncă. Odată pe banca pe care o avea pu­rurea înainte, în timpul visurilor sale de mărire, d. Djuvara ar fi trebuit să se socotească omul cel mai fericit de pe lume : un portofoliu ministerial, chiar în vremea aceasta de absolută depre­­ciare, tot satisface cu prisos marea va­nitate a unui om mic. Şi cu toate acestea d. Djuvara—cine ar fi crezut-o !—e ne­mulţumit. Nemulţumit cu atmosfera ge­nerală din parlament, nemulţumit cu lip­sa de autoritate a guvernului care l-a înfiiat — şi nemulţumit, mai vîrtos, cu atitu­dinea îndoielnică şi sfioasă a ministru­lui preşedinte. In această stare sufletească, ministru­lui de justiţie nu’i trebuea de cît un pre­text ca să părăsească cu entusiasm co­rabia năpădită de valuri prin toate spăr­turile. Şi pretextul n’a întîrziat de a se prezenta. In discuţia asupra respunsului la me­sagiu se hotărîse în consiliul de miniş­tri ca d. Sturza să vorbească la senat şi d. Djuvara la cameră. Ministrul de justiţie a protestat în contra acestei ho­­tărîri — cum ar fi protestat, de altfel, dacă se decidea din potrivă. De aci, de­­misiunea. Motiv mai futil nu se poate, cum ve­deți—cu toate astea­­. Djuvara persistă în hotărîrea de a părăsi ministerul, cu toate insistenţele desperate ale preşe­dintelui de consiliu. Serios ori nu, cuvîntul invocat de mi­nistrul justiţiei pare reflectat—ba sunt unii cari văd, în această h­otărîre neaş­teptată, mîna d-lui Aurelian şi combi­naţiile d-lui Stătescu. Ceea ce e grotesc, însă, în actul aces­ta din interminabila comedie colectivis­tă, este zăpăceala ce a cuprins pe d. Sturdza din momentul cînd a primit de­­misiunea colegului său de la justiţie. S’au ţinut pînă acum, ad-hoc, vre-o zece consilii de miniştri; s’au făcut interven­ţii directe şi indirecte pe lîngă sfetni­cul demisionart; s’au invocat interesele superioare ale partidului şi s’au exerci­tat presiuni în toate sensurile pentru a întoarce pe rătăcit de la calea în care s’a angajat. Panica e atît de mare în minister, în­cît se pare că colectivitatea n*a trecut nici o dată printr’o criză mai acută. E, negreşit, ridiculă exagerarea in care cade guvernul, dar e aci şi un semn în­vederat al timpului. Pentru ca un par­tid să se emoţioneze aşa de profund de un incident care n'ar trebui să intere­seze de­cit cel mult pe registratorul mi­nistrului de justiţie, cată să fie prăpăs­tios de rea starea lui lăuntrică şi ireme­diabilă boala ascunsă de care pătimeşte. Ca oftigosul, pe care ’1 trunteşte la pămînt adierea uşoară care înviorează faţa omului sănătos — colectivitatea îşi vede sfîrşitul în ori­ce eveniment care -l ameninţă, cît de puţin, şubredu-i e­­chilibru. In aşa condiţii, ministerul d-lui Sturdza se poate asemui cu casele supuse retra­­gerei, cari, de­şi ruine complecte, con­tinuă, totuşi, a sta în picioare cîtă vre­me proprietarii ştiu să înşele vigilenţa serviciului sanitar. încurcătura guvernului faţă de retra­gerea ministrului de justiţie este aşa de extraordinar fenomen, în­cît, pentru ca posteritatea să poată crede că d. Dju­vara a fost într’adevăr odinioară arbi­trul situaţiei partidului liberal, ar urma să se bată medalii comemorative ; altfel, generaţiile viitoare îşi vor închipui, ci­tind ziarele de azi, ori că noi am fost nişte farsori, sau că ministrul demisio­nat era un uriaş. Gh. Rădulescu Anul nou începe bine ! Guvernul d-lui Sturdza întră în anul 1898 cu o criză ministerială pe braţe. Eroul crizei e cum se ştie d. Djuvara, instrumentul de bucluc al d-luî Stătescu —zic unii—înlesnitorul întrărei cîtor­va aurelianiştî în minister — afirm cei mai mulţi. Teama de a nu se căciuli prea mult la drapeliştî sau chiar la d. Stătescu, îl face pe d. Sturdza de a întrebuinţa toate mijloacele posibile spre a convinge pe d. Djuvara că trebue să’şi retragă de­misia. D-sa a reuşit să’l facă a lua parte la ultima şedinţă a consiliului de miniştri, dar atîta tot; se pretinde că d. Dju­vara e hotărît mai mult de cît ori cînd o persistă în demisie. Ocultei e frică de pocinog, şi de ceea ce să teme n’o se scape. Ea se găseşte în situaţia unei beşicî prea peste mă­sură umflată pe care o cît de mică a­­tingere a unui vîrf de ac, o poate face se pocnească ! Ori şi cum, anul nou începe bine, pentru ţară, şi noi urăm crizei o cît mai splendidă desfăşurare. Juvenal. ANUL NOU IN CHINA Preste tot—China, marele Imperiu ce­resc la ordinea zilei. E prilejul dară să vorbim și despre feliul cum se serbează anul nou in extremul orient, pe cale de dezmembrare, cum ne place a crede nouă, Europeilor. Patria lui Li-Hung-Chang este încă a­­proape necunoscută Europeilor prin fap­tul extremei izolări In care se află din toate timpurile vastul imperiu, deşi Ma­rele zid, ajuns fabulos, este ast­ă­zi o ruină grandioasă sau—o şandrama—cum ar zice oare­cari confraţi locali. Una din cele mai cunoscute serbări chineze este serbarea anului nou, des­pre care multe povestesc străinii care au vizitat Imperiul Ceresc. Cu două sau trei zile înainte de ziua anului nou pretutindene se grijeşte, cum se face de paşti bunăoară în ţările noas­tre. Operaţia buretelui este între cele d’întăiu pentru a se spala pereţii de pa­­injeniş—ceea ce nu-i lucru uşor, pre cît se pare... Apoi începe opera de împo­dobire a locuinţei pe dinlăuntru şi pe din afară. Bande lungi de hirtie roşie, acoperite de maxime şi sentinţe sunt lipite pe pe­reţi. Dar o grijă deosebita se pune în împodobirea altarului părintesc care se află in casa oricărui chinez. Parfumuri şi mirodenii abundă şi o a­­devărată beţie impregnează atmosfera cu un miros pătrunzător ; bastonaşe aromi­toare aşezate în vase alternează cu flori încîîttatoare, iar casă toată se umple de animale simbolice şi daruri primite sau care vor fi împărţite zeilor şi oamenilor. Dinaintea fiecării case se cercueşte un loc întins unde şeful familiei trage cu cruda un număr de semne misterioase care vor împiedeca duhurile răle să pă­trundă în casă. O cruce albă se desem­nează pe fruntea fiecărui copil pentru a’l păzi de boli. Gospodinele cumpără din ajun tot ce trebuie de ale mîncării, pen­­tru­ că tirgul se închide neaparat în ziua anului nou. In sfirşit ziua cea mare soseşte. In ajun nu s’a culcat nimeni şi la mie­zul nopţii, mii şi mii de tunuri anunţă minuta în care se topeşte anul trecut în vremea viitoare. Serbătoarea începe. După un sacrificiu solemn făcut stră­bunilor al căror cult e păzit pretutinde­­nea cu sfiinţenie, cei de faţă se felici­­tează, schimbă urări între dînşii şi se string în braţe, apoi vine rîndul vizite­lor la rude şi vecini cu care se schim­bă cărţi de vizită mari, enorme şi roşii precum şi bomboane, daruri etc.’ Datoriile acestea de politeţă odată sfîr­­şite fie­care îşi pune costumul de mare ceremonie. Masa porneşte­ şi omenii a­­ceştia—locuitori ai imperiului ceresc— atît de cumpătaţi şi de paşnici se de­dau la nişte ospeţe fenomenale şi la cheltueli nebune, care ţin toată noaptea pînă în zori de ziuă. E atlt de caracteristic fenomenul a­­cesta în­cît la chinel e proverbială zi­cerea că «îşi mînîncă serbătoarea» pen­tru a exprima că se serbează anul nou. După ce s’au îndopat peste măsură încep a cutriera circiumele, cafenelele, turnatoriile de opiu, teatrele şi străzile. In tot acest interval ştrengarii se dedai­ la scandaluri şi la chefuri pe uliţi; seara cele mai ciudate iluminaţii au loc peste tot; faţadele caselor se iluminează cu reflexele cele mai fantastice. Timp de şase săptămîni fie­ce zi sa­­mănă cu cea trecută şi cu cea urmă­toare; mese, chiote, iluminaţii, dar des­cresc cu încetul pănă se astîmpără. Şase săptămîni de uitare şi de vese­lie aduce Chinejilor fie­ce an nou. Toate ocupaţiile sunt părăsite, grijile sunt ui­tate pentru că în cel mai mare imperiu al hunei sărbătorile sunt şi ele în aceiaşi proporţie. De la o vreme însă toată lumea îşi revine în fire şi cu tenacitatea rară, e­­xemplară la poporul galbănului imperiu, se pun din nou pe lucru. Chinejii sunt poate cei mai muncitori dintre toate popoarele. ■*** | A

Next