Opinia, februarie 1898 (Anul 1, nr. 223-246)

1898-02-01 / nr. 223

ANUL I No. 223 Numărul 10 Bani abonamente de ncep la 1 şi 15 ale fie­cărei luni şi se plă­tesc tot­d’a­una înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 * „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43.— Strada Golieî —No. 42 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN EDIŢIA DE SEARA IAŞÎ —DUMINICĂ 1 FEBRUARIE, 1898. Numărul 10 Bani ANIMNCIIIRIXE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciurî la pag. IV . . . . 20 b. linia H « « III .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ „ Eu număr vech­ia 30 bani REDACŢIA No. 42— Strada Sinuciderea căpitanului SINDICATELE AGRICOLE Este nevoe de sindicate agricole ? Ac­tualul ministru al domeniilor, în expu­nerea de motive ce însoţeşte proectul săli de lege, relativ la crearea unor atari sin­dicate, expunere destul de clară şi pre­cisă, ne arată că am ajuns în punctul unde întocmirea unei ast­fel de institu­­ţiuni se impune. Acesta ar fi un chip de a ridica agri­cultura din starea de criză prin care de cîţi­va ani încoace ea trece. Necesitatea instituţiunei sindicatelor, merită să ne oprească un moment aten­ţiunea. De obicei, legile vin in urma fapte­lor. Ele nu fac de­cit să consfinţească nişte aranjamente de fapt, cari deja e­­xistau şi cari prin deasa lor repeţire au intrat oare­cum în moravurile unei so­cietăţi. Ele traduc în formule mai mult ori mai puţin precise, definesc în alte cuvinte o stare de fapt, care exista cu mult mai nainte de producerea lor. Aşa fiind lucrurile, urmează să ne în­trebăm dacă acea stare, pe care vine să o consacre legea sindicatelor, există deja de fapt în ţara noastră, cu alte cuvinte dacă este o mişcare macar cît de mică in sensul ziselor asociaţiuni, mişcare pe care acea lege să o încurajeze? Aici mai mult de cît ori unde simţim lipsa unor îndreptări sigure, autentice pe cari să ne putem sprijini. Cercetări de felul acesta nu posedăm. Dacă e să ne răfuim la cele ce în mod incidental s’au putut zice asupra unei atari chestiuni, vom găsi părerile cele mai extreme. Ast­fel în ziarul «Le Corespondent» din 21 Aprilie 1881, citat de cătră d. Hu­bert Volleroux în cartea sa «Les asso­ciations coopératives en France et à l’é­­tranger» este zis: «Tendinţa Românilor la asociaţiune în lucrările agricole este demnă de obser­vare şi va pune în mirare pe toţi aceia cari cunosc resistenţa, ce se găseşte în acest sens printre micii noştri cultiva­tori din Franţa. Se vede dese­ori ţarani unei aceleiaşi comune luînd în arendă o mare propri­etate. Fie­care plăteşte o parte din pre­ţul arendei proporţională cu întinderea de pămlnt ce cultivă şi cu numărul de capete, ce dă la păşunat. In unele loca­lităţi, ţăranii se cotisează pentru a cum­păra în comun maşinele de bătut po­rumb. Mai pretutindeni mai mulţi pro­prietari de turme se asociază, îşi împăr­­ţesc cheltuelile şi veniturile în propor­ţie cu numărul animalelor, ce fie­care po­sedă. Arendaşii, fac şi ei, asociaţiuni de acelaşi fel pentru a cultiva mari dome­nii, pe cari unul singur nu le-ar putea arenda». Dacă această descriere destul de mă­gulitoare făcută de un strein, ar fi ade­vărată în totul, nu ne-ar rămînea de cît regretul că o lege a sindicatelor agricole n’a fost propusă şi votată incă de de­mult. Mergînd insă cu cîţi­va ani încoace, vedem că din expunerea de motive a d-lui P. Buescu, pentru organisarea sin­dicatelor agricole, făcute în şedinţa de la 7 Februarie 1896, resultă tocmai con­trariul. Nu există spiritul de asociaţiune nici printre arendaşi, nici printre săteni. Ba din contra, d-sa ne trimete în Franţa ca să luăm de acolo modul de cum func­ţionează asociaţiunile agricole. «Sătenii duc sarcinele cele mai grele ale statului şi ale agriculture!, şi ei sunt mai desmoşteniţî în drepturile şi inte­resele lor. Ei n’au­ nici o instrucţiune, nu ştiu nici a seri, nici a citi pe cînd în oraşe liceele şi gimnaziile nu mai sunt încăpătoare pentru copiii, cari vin se înveţe carte. In ignoranţa lor, ei sunt în neputinţă de a-şi apăra interesele şi sunt esploataţi, chiar în munca braţelor lor, pentru pămîntul ce li se dă de hrană, şi el adesea, în Romănia bogată n’au nici hrana trebuincioasă, în­cît sta­tul le vine în ajutor cu porumb de hrană», zice dl Buescu. Care din aceste idei conţine o mai mare parte de adevăr? Nimeni de sigur nu va putea tăgădui că ceea ce ne-a lipsit mai mult pănă acuma este tocmai spiritul de asocia­ţiune. O ochire asupra stării noastre pre­sente ne va convinge. De vre-o­­30—40 ani prin oraşe mai ales, s’a putut ob­serva o oare-care mişcare cătră asocia­ţiune. Şi forma sub care cu deosebire s’a manifestat această tendinţă e aceia a caselor de Economie. Aceste aşeză­minte au putut strînge împrejurul lor un mai mare număr de indivizi. Şi ra­ţiunea pentru aceasta, stă în dividentul destul de bun, pe care pănă acum el e Tail dat. Ca dovadă că numai aceasta era ra­ţiunea grupărilor sub forma de case de Economie, avem pe aceia că din sutele de membri ce le alcătuiesc, la întruni­rile generale, nu iau parte nici un sfert. Tot prin oraşe se pot vedea capita­lişti asociaţi în scopul de a exploata un fond de comerţ, o bancă, ori o indus­trie oare­care. De asociaţiuni ţărăneşti mai că nu se aude. Sunt patru ori cinci ani de cînd toţi au putut ceti prin gazete înfiinţarea unei asociaţiuni ţărăneşti în Prahova. Dar atît ştiu pănă acuma despre ea. Ar însemna clar, că întru cît nu a­­vem o mişcare în sensul unor atari a­­sociaţiunî, nu e nevoe de o lege a sin­dicatelor agricole, pentru că după cum ziceam la început legea n’ar trebui de­cît să consfinţească o stare de fapt. Aceasta îmi aminteşte cele susţinute de un orator la congresul asupra legis­­laţiunei muncei. El susţinea că „legea trebue să intervie în momentul cînd a devenit aproape inutilă, adică cînd nu­mărul acelor, cari calcă un aranjament social deja de mai de mult practi­cat, este foarte mic.» „Statul, zicea el, trebuie să fie ca un doctor, care veşnic stă la capul bolna­vului. Trebue ca cei ce-l diriguesc să fie buni doctori.“ Nu aceasta însă e părerea noastră. Fără îndoială legile trebue să isvo­­rască din necesităţile unui popor, nece­sităţi simţite, recunoscute. In cazul de faţă o necesitate este sim­ţită de toţi, şi anume aceia de a se ri­­dica agricultura din starea de criză prin care trece. La aceasta trebue adus un remediu. Marele principiu al divisiuneî muncei, face că nu toţi pot gîndi la mă­surile care ar trebui luate. Această sar­cină cade unei anume pături alese a so­cietăţii. Este drept că nu avem încă practica asociaţiunilor agricole. Nimic însă nu împedică a socoti că aceasta e o mă­sură bună de introdus la noi, şi care va contribui tocmai pentru ajungerea ţărului ce ne-am propus. Dacă legea în majoritatea caşurilor trebue să intervină numai după ce so­cietatea a încercat de mai multe ori un aranjament; nu e mai puţin adevărat că nu i s’ar putea tăgădui ori­ce efica­citate chiar cînd ar fi în afară de un astfel de caz. Aşa pentru sindicatele agricole, legea va influenţa, va forma opinie în sensul lor, întru­cît ele sunt o măsură menită a aduce o uşurare în munca cea mai de căpitenie ’ a ţării noastre, munca a­­gricolă. Legile nu rămîn fără a înrîuri opiniu­­nea. Ele adese­ori nasc curente, dau di­recţiuni, crează stări, cari nu existai­ î­­naintea lor. Iată de ce nu ne unim cu părerea, care susţine că sindicatele sunt numai imitaţie a celor ce se petrec în străină­tate, este mai ales importarea pe teri­­torul român a unei legi franceze. Va fi avînd greşeli proectul de faţă, dar principiul pus de el, este salutar, chiar atunci, cînd după cum zise eț mai sus, n’ar fi de­cît o lege franceză. Şi apoi noi romînii suntem cel mai puţin în drept a ne plînge. Oare cele mai multe legi, cari organizează economia ţării, au fost luate, după ce mai întâi s-au făcut cercetări, de unde să fi rezul­tat necesitatea lor ? Prin legi, adese­ori imitate dar potrivite spiritului poporului nostru, şi cîte­odată chiar nepotrivite am reuşit să formăm anumite curente, anu­mite situţiuni. Incepînd cu Codul civil şi urmînd mai ales cu legile de ordin economic, dintre cari mai noul legea mi­nelor, legea repausului duminical, tot aşa am procedat. Mai avem speranţă că în urma aces­tor legi vom avea în ţară munca mini­eră că se va respecta munca, cum nu se făcea pîna acum. O lege mai mult în ordine economică şi care pleacă cam de la aceleaşi isvoare nu strică. Resultă dar, din cele pină aici expuse ca o lege a sindicatelor agricole nu poate fi de­cît bine venită. B. OAMENI ŞI LUCRURI Artă. Iarna aceasta ne-a procurat surprize : ca nici­odată s’a manifestat o abundenţă de talente mari artistice care ne-au revenit de sub alte orizonturi — călătoare cu aripele fîlfîind sub cerul gloriei mari. Dacă în anul trecut am revăzut— cunoştinţă veche şi ea, stea reîntoarsă la planeta de care se dezlipise în zbor—pe d-na Teodorini, de as­tă dată revăzurăm pe d-na Darclée, pe Nuovina, pe Cara, atîtea talente, atîtea glasuri care In cittul lor însufleţitor înălţau în acelaşi timp im­nul ce se cuvenia ţării de unde au pornit. Nu este aici una din marile mulţămiri, din treptele mândriei de a putea admira şi aplauda talentele noastre, meritele noastre— căci din ploaia binefăcătoare de sunete şi armonii re­clamă fie­care din noi, ierburi modeste ce se Închină smerite la vîntul melodiei, reclamă par­tea de plăcere şi simţire. Şi privim mai cu drag, admirăm cu îndoită bucurie gloriile artistice care au ştiut să ducă şi pe aiurea lumina producţiilor noastre naţio­nale, să popularizeze bunul renume al unui ge­niu artistic abia neseind. La Châtelet un tînăr român de 1­5 ani a avut zilele acestea un splendid succes cu o grandi­oasă compoziţie: Poeme formain. O seară de vară, lună plină, peisagiu romantic, ajun de ser­­bătoare, sunete de clopot, melopee rustice al­­cătueisc întâia parte. Iar a doua—o scenă de vijelie, cu o bogată instrumentaţie, cu dansuri şi cîntece romîneşti—iar la urmă o fulgerătoare apoteoză cu imnul naţional romînesc şi o abun­denţă de sonorităţi. Satele, moravurile şi cîntecele noastre serbă­­torite pe o mare scenă a Parisului, in lumina unei aurore de mare talent muzical, iată în a­­devăr o supremă mulţ­ămire care ne trezeşte un moment de orgoliu naţional. ----------------------------- ■■■ III 11 lh III imun... ............................. ACTUALITĂŢI IN GONSIUIU COMUNAL fi AL NOSTI­U.... In ziua de Simbăta trecută, cînd con­siliul nostru se afla şi el în una din zgomotoasele discuţii seci în jurul... a­­pei şi altor asemenea arzătoare chesti­uni, se petrecea în capitala Rusiei un fapt aproape analog. Consiliul municipal din St. Peters­burg, se pare că lasă de dorit în ce pri­veşte chestiunea apei şi o acuzare de.... apatie i s’a adus printr’un foarte ve­hement articol publicat de prinţul Me­­ciersky, directorul ziarului Grardanine. Articolul încriminat învinuia consiliul municipal de o condamnabilă neglijenţă în ce priveşte conductele de apă, din care pricină e primejduită nu numai buna stare şi salubritatea oraşului, dar şi familia imperială care consumă a­­ceeaşi apă... Articolul încheia declarînd consiliul de inc...apabil şi atrăgea lua­rea aminte a prefectului. In furtunoasa şedinţă de Sîmbătă s’a discutat dacă prinţul ziarist trebuie sau nu dat în judecată şi s’a decis negati­va : ...«­autorul fiind un om ale cării vorbe nu merită atențiunea...11 Pină a­­tuncî însă ziarului Grardanine i s’au suprimat anunciurile comunale. E locul de a zice gazetar­ului princi­ar : si tacuisses.... FĂRĂ FUND...... Unui politician—astă­zi la ordinea zi­lei— i s’a aplicat odinioară epitetul sug­gestiv de „butoiu fără fund“, ca o alu­zie probabil la slăbiciunea de a consu­ma... fonduri, fără saţ. Mai cu drept cuvînt am putea aplica Iaşului epitetul acesta, oraşul nostru pătimind astă­zi de viţiul acesta urît de a epuiza fonduri la nesfîrşit—fără a se sătura şi—mai rea încă—fără de folos. De cînd domnul Ganea se află în fruntea comunei noastre, domnul Tăcu —sau Imprum­utacu după cum i-a zis unul din cronicarii noştri—contractează şi cere... împrumuturi, cere mereu şi capătă mereu. Se epuizează milioane, se atacă fonduri de rezervă, se cheltu­ieşte enorm—şi priviţi de aproape dacă îi se cunoaşte oraşului nostru că, ar fi consumînd atîtea sume colosale ?.... Mulţămită unei administraţii care va rămînea legendară, cetăţenii asistă la acest bizar fenomen care aminteşte po­vestea viţei slabe ce înghite pe cea gra­să, — vremea de administraţie incapa­bilă care înghite tot ce s’a economisit sub cea trecută, fenomen neînţeles şi întristător al cărui epilog va fi nu nu­mai plecarea d-lui Tăcu, la.... mănăs­tire—la ţară zic unii—dar şi falimentul absolut al comunei. Un talent special de a risipi, un in­stinct de destrăbălare, o intenţie par’că de ruină, o nepricepere copilăroasă e în toată „activitatea“ administraţiei co­munale—ajunsă o casă de împrumut, în sens pasiv. Şi nu e de vină Iaşul, devenit butoiu fără fund pe care Danaidele vor să-l umple cu... apă de Calcaina, nu e ca­pacitatea butoiului , dar incapacitatea acelor ce-şi pierd în zadar vremea pier­­zindu-ne şi banii. A se vedea in corpul ziarului amănunte senzaţionale în privinţa tragicei sinuci­deri a căpitanului Comănescu-Duţă, sinu­cidere care a emoţionat viu toate cercu­rile ieşene. De asemene­atragem atenţiunea cetito­rilor asupra ultimelor telegrame cu pri­vire la mersul procesului Zola- Parlamentarism colectivist Şedinţele camerei şi senatului încep a deveni interesante pentru observato­rul care urmăreşte desfăşurarea zilnică a apucăturilor colectiviste, şi tot­odată tipice, ca expresiunea fidelă a moravu­rilor partidului. E peste putinţă ca o chestie ce nu e pe placul majorităţilor să se producă în cameră sau în senat, pentru ca se nu dee loc la scandalurile cele mai desgus­­tătoare. Proiectele de legi trec cu simulacru de voturi şi se declar admise în pline şe­­dinţe aproape goale de aşa zişi repre­­sentanţî aî naţiune!, cari după ce fac act de presenţă, îşî iau pălăriile şi se duc se.’şî petreacă ziua prin cluburi şi berării. Cînd se ’ntîmplă însă vre-o chestie care pasionează, atunci discuţia degenerează aproape ’n sudelmî, care fac din parla­ment un fel de local public în care fie cine poate spune ce’î place. Se discută ’n senat înfiinţarea cate­dre! de ginecologie. Doctori! senator! îşî uitaseră fie­care culoarea politică şi se constituiseră în grup turbulent apos­­trofind pe guvern şi vociferînd contra proiectului. Dintre toţi adepţii luî Esculap, doc­torul Petrini se distinge. „Sunteţi nişte destrabalaţî! strigă el în toiul discuţiei. — Mi se pare că ne insultă , observă un matur către vecinul seu. — Mi se pare şi mie, respunde bă­­trînul întrebat. Cred că trebuie să pro­testăm, ce zic! ? — Mai e vorbă ! Țipete, urlăte, bocănituri din pupitre, protestări energice. — D-lor, nu m’aţî înțăles, reluă doc­torul Petrini; m’a cam luat gura pe dinainte; am vrut numai să spun că daţi dovadă de nepricepere !.... Se face tăcere pentru vre-o două mi­nute ; senatorii se uît unul la altul cu priviri semnificative şi au aerul de a-şî spune : „oare preopinientul nu vra cum­va se spuie că suntem nişte ramoliţi?“ — Mie mi se pare că acum oratorul vra să dovedească că suntem nişte do­bitoci ! — Şi mie tot aşa, respunde cel de alăturea. O furtună de protestări se ridică din toate părţile se aud strigăte: jos doc­torii ! jos spiţerii! ce cred învăţaţii ăştia că dacă­ nu ştim se facem prafuri, apoi trebuie să ne batjocurească ? jos oratorii doftori!... Sgomotul e de nedescris. Preşedintele ca se liniştească lucrurile vrea să închidă discuţia dar fiind că la rîndul lor doctorii protestează contra în­chidere!, d. Gane clipeşte din och! către banca ministerială avînd aerul de a zi­ce : las că ve trag eu chiuli! Şi în adevăr, profitînd că doctorul Petrini pusesă paharul la gură să bee niţică apă, pune la vot închiderea dis­cuţiei. Doctorul orator, se ’neacă un mo­ment ; apa­­ stă 'n gît, venindu’şî în fi­re bate cu pumni! ’n masă şi vociferea­ză cu energie. Intervine apoi un armistiţi între be­ligeranţi; bătrîni! slăbesc ’n balamale, discuţia îşî reea caracterul monoton şi bătrinesc şi totul reintră în linişte. Ginecologia a triumfat. Juvenal. --------------—■« — Practica agricoli la palele irmaie Am văzut cum cere d. Mitru în ceia ce priveşte practica agricolă la şcoalele normale ; dar oare datu-şi-a d-sa soco­teală, cînd a propus ca la toate lucră­rile de desfundare din numeroasele pe­piniere propuse de d-sa, cum şi acele ce le-ar necesita moşia şcoalii cu o su­prafaţă de 45 fălci, să fie executate de către elevii normalişti, supt privigherea profesorului de agricultură ? D-sa la pag. 12 ne dă tabloul felului de lucrări, ce este de părere că se pot executa numai de către elevi pe întin­derea de 45 de fălci, cum este la şcoala normală din Iaşi. Cu toate că nu ne arată anume ce su­prafaţă va ocupa fie­care cultură şi mai ales cea a pepinierelor de arbori fruc­tiferi şi nefructiferi, a şcoalei de viţă, etc., totuşi să înţelege de ori­cine, că d-sa este departe de a-şi fi dat socoteală de timpul şi de munca ce cere o ase­menea exploatare, mai ales că tot d-sa cere : «De­oare­ce toate aceste culturi sunt «foarte importante, trebuesc făcute cu «multă sistemă, nu empiric cum să fac «astă­zi la şcoala normală din Iaşi». Mare serviciu ar fi adus d. Mitru onor. ministru al Instrucţiunii, dacă raportul d-sale l-ar fi fost însoţit şi de un plan, din care să se poată vedea, cam ce su­prafaţă ocupă fie­care fel de cultură, căci pe cît ştim, la şcoala Normală din Iaşi terenul şcoalei are multă pădure şi fînaţ, apoi vie, cît de arătură şi şcoală de pomi e relativ puţin. Mai departe d. Mitru se miră foarte mult cum un pro­fesor poate şti trei specialităţi ca : Şti­­ţele Fizice, Naturale şi Agricole !! Eu nu mă mir de loc, căci ştiut este că pro­fesorii acestor catedre şi-au făcut speci­alitatea în sensul acestor trei ştiinţi; dar ceia ce mă miră pe mine mai mult, cum cred că a mirat şi pe alţii, este : cum d-sa a putut face un raport asupra ştiinţelor agricole, pe cari nu le-a învă­ţat special nici­odată. In scopul acesta d-sa propune d-lui ministru: Desfacerea catedrei de ştiinţele Fizico- Naturale şi Agricole în două catedre. Ştiinţele Fizico-Naturale să se dea urmi profesor, iar ştiinţele Agricole cu prac­tica agricolă, altuia. Profesorul de ştiinţele Fizico-naturale în cazul acesta ar avea nouă ore de te­orie, plus alte ore în cabinetul de Fi­zică şi chimie sub controlul directorului! Aşa director mai înţeleg şi eu! Numai d-sale îi este permis a pricepe la Fizici, la Chimie, la Naturale, la A­­gricultură, la Istorie, la Drept, etc., iar altora nu. Dar d. Mitru regulează şi orariul pro­fesorului de agricultură. Clasa I şi a II vor avea cîte trei ore pe săptămînă de practică agricolă—fără teorie, căci după d-sa practica trebue să preceadă teoriei nefiind nevoe de a fi basată pe nici o cunoştinţă de anatomia şi fisiologia plan­telor—iar clasa a III, a IV şi a V vor avea cîte o oră de teorie şi cîte trei ore de practică agricolă, pe săptămînă. In total vor fi 18 ore, din cari 15 ore de practică şi 3 de teorie. Prin zisul raport cere ca directorul şcoalei să poată scoate toţi elevii din toate clasele, la cîmp pen­tru a lucra, luîndu-i chiar din orele ce­lorlalţi d-ni profesori. De pregătire de viitori învăţători vor mai avea elevii unei asemenea şcoli ? Acum cine cunoaşte cît sunt de în­cărcate programele şcoalelor noastre nor­male, ce idee poate să-şi facă de rapor­tul d-lui Mitru, în care se mai propun pe deasupra încă 16 oare nouă de agri­cultură—pe lingă cele 2 ore de teorie ce sunt deja în programul actual—care chiar de n’ar obosi intelectul, răpesc însă timpul de prepara­ţie la celelalte obiecte, cari cum se știe sunt numai 20 la număr! Pe profesorul de agricultură, cînd i s’ar părea directorului că n’ar fi prea ocupat, d. Mitru cere a-l trimite să facă practică agricolă şi cu elevii de la şcoala de aplicaţie! Pe lîngă toată a­­ceastă muncă de 20 de ore pe săptă­­mînă, plus şi alte ocupaţiuni—vezi pa­­gina 18 din rapozit —d. Mitru mai cere acestui nenorocit de profesor, să aibă şi cunoştinţe foarte serioase de practică şi teorie agricolă, mai cere încă cunoş­­tinţe şi aptitudini pedagogice şi mai cere să ştie să lucreze şi ’n laboratorul de Fisică şi Chimie—macar analisele cali­tative şi cantitative ale diferitelor soiuri de pămînturî!

Next