Opinia, februarie 1898 (Anul 1, nr. 223-246)
1898-02-01 / nr. 223
ANUL I No. 223 Numărul 10 Bani abonamente de ncep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi se plătesc totd’auna înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 * „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43.— Strada Golieî —No. 42 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN EDIŢIA DE SEARA IAŞÎ —DUMINICĂ 1 FEBRUARIE, 1898. Numărul 10 Bani ANIMNCIIIRIXE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciurî la pag. IV . . . . 20 b. linia H « « III .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ „ Eu număr vechia 30 bani REDACŢIA No. 42— Strada Sinuciderea căpitanului SINDICATELE AGRICOLE Este nevoe de sindicate agricole ? Actualul ministru al domeniilor, în expunerea de motive ce însoţeşte proectul săli de lege, relativ la crearea unor atari sindicate, expunere destul de clară şi precisă, ne arată că am ajuns în punctul unde întocmirea unei astfel de instituţiuni se impune. Acesta ar fi un chip de a ridica agricultura din starea de criză prin care de cîţiva ani încoace ea trece. Necesitatea instituţiunei sindicatelor, merită să ne oprească un moment atenţiunea. De obicei, legile vin in urma faptelor. Ele nu fac decit să consfinţească nişte aranjamente de fapt, cari deja existau şi cari prin deasa lor repeţire au intrat oarecum în moravurile unei societăţi. Ele traduc în formule mai mult ori mai puţin precise, definesc în alte cuvinte o stare de fapt, care exista cu mult mai nainte de producerea lor. Aşa fiind lucrurile, urmează să ne întrebăm dacă acea stare, pe care vine să o consacre legea sindicatelor, există deja de fapt în ţara noastră, cu alte cuvinte dacă este o mişcare macar cît de mică in sensul ziselor asociaţiuni, mişcare pe care acea lege să o încurajeze? Aici mai mult de cît ori unde simţim lipsa unor îndreptări sigure, autentice pe cari să ne putem sprijini. Cercetări de felul acesta nu posedăm. Dacă e să ne răfuim la cele ce în mod incidental s’au putut zice asupra unei atari chestiuni, vom găsi părerile cele mai extreme. Astfel în ziarul «Le Corespondent» din 21 Aprilie 1881, citat de cătră d. Hubert Volleroux în cartea sa «Les associations coopératives en France et à l’étranger» este zis: «Tendinţa Românilor la asociaţiune în lucrările agricole este demnă de observare şi va pune în mirare pe toţi aceia cari cunosc resistenţa, ce se găseşte în acest sens printre micii noştri cultivatori din Franţa. Se vede deseori ţarani unei aceleiaşi comune luînd în arendă o mare proprietate. Fiecare plăteşte o parte din preţul arendei proporţională cu întinderea de pămlnt ce cultivă şi cu numărul de capete, ce dă la păşunat. In unele localităţi, ţăranii se cotisează pentru a cumpăra în comun maşinele de bătut porumb. Mai pretutindeni mai mulţi proprietari de turme se asociază, îşi împărţesc cheltuelile şi veniturile în proporţie cu numărul animalelor, ce fiecare posedă. Arendaşii, fac şi ei, asociaţiuni de acelaşi fel pentru a cultiva mari domenii, pe cari unul singur nu le-ar putea arenda». Dacă această descriere destul de măgulitoare făcută de un strein, ar fi adevărată în totul, nu ne-ar rămînea de cît regretul că o lege a sindicatelor agricole n’a fost propusă şi votată incă de demult. Mergînd insă cu cîţiva ani încoace, vedem că din expunerea de motive a d-lui P. Buescu, pentru organisarea sindicatelor agricole, făcute în şedinţa de la 7 Februarie 1896, resultă tocmai contrariul. Nu există spiritul de asociaţiune nici printre arendaşi, nici printre săteni. Ba din contra, d-sa ne trimete în Franţa ca să luăm de acolo modul de cum funcţionează asociaţiunile agricole. «Sătenii duc sarcinele cele mai grele ale statului şi ale agriculture!, şi ei sunt mai desmoşteniţî în drepturile şi interesele lor. Ei n’au nici o instrucţiune, nu ştiu nici a seri, nici a citi pe cînd în oraşe liceele şi gimnaziile nu mai sunt încăpătoare pentru copiii, cari vin se înveţe carte. In ignoranţa lor, ei sunt în neputinţă de a-şi apăra interesele şi sunt esploataţi, chiar în munca braţelor lor, pentru pămîntul ce li se dă de hrană, şi el adesea, în Romănia bogată n’au nici hrana trebuincioasă, încît statul le vine în ajutor cu porumb de hrană», zice dl Buescu. Care din aceste idei conţine o mai mare parte de adevăr? Nimeni de sigur nu va putea tăgădui că ceea ce ne-a lipsit mai mult pănă acuma este tocmai spiritul de asociaţiune. O ochire asupra stării noastre presente ne va convinge. De vre-o30—40 ani prin oraşe mai ales, s’a putut observa o oare-care mişcare cătră asociaţiune. Şi forma sub care cu deosebire s’a manifestat această tendinţă e aceia a caselor de Economie. Aceste aşezăminte au putut strînge împrejurul lor un mai mare număr de indivizi. Şi raţiunea pentru aceasta, stă în dividentul destul de bun, pe care pănă acum el e Tail dat. Ca dovadă că numai aceasta era raţiunea grupărilor sub forma de case de Economie, avem pe aceia că din sutele de membri ce le alcătuiesc, la întrunirile generale, nu iau parte nici un sfert. Tot prin oraşe se pot vedea capitalişti asociaţi în scopul de a exploata un fond de comerţ, o bancă, ori o industrie oarecare. De asociaţiuni ţărăneşti mai că nu se aude. Sunt patru ori cinci ani de cînd toţi au putut ceti prin gazete înfiinţarea unei asociaţiuni ţărăneşti în Prahova. Dar atît ştiu pănă acuma despre ea. Ar însemna clar, că întru cît nu avem o mişcare în sensul unor atari asociaţiunî, nu e nevoe de o lege a sindicatelor agricole, pentru că după cum ziceam la început legea n’ar trebui decît să consfinţească o stare de fapt. Aceasta îmi aminteşte cele susţinute de un orator la congresul asupra legislaţiunei muncei. El susţinea că „legea trebue să intervie în momentul cînd a devenit aproape inutilă, adică cînd numărul acelor, cari calcă un aranjament social deja de mai de mult practicat, este foarte mic.» „Statul, zicea el, trebuie să fie ca un doctor, care veşnic stă la capul bolnavului. Trebue ca cei ce-l diriguesc să fie buni doctori.“ Nu aceasta însă e părerea noastră. Fără îndoială legile trebue să isvorască din necesităţile unui popor, necesităţi simţite, recunoscute. In cazul de faţă o necesitate este simţită de toţi, şi anume aceia de a se ridica agricultura din starea de criză prin care trece. La aceasta trebue adus un remediu. Marele principiu al divisiuneî muncei, face că nu toţi pot gîndi la măsurile care ar trebui luate. Această sarcină cade unei anume pături alese a societăţii. Este drept că nu avem încă practica asociaţiunilor agricole. Nimic însă nu împedică a socoti că aceasta e o măsură bună de introdus la noi, şi care va contribui tocmai pentru ajungerea ţărului ce ne-am propus. Dacă legea în majoritatea caşurilor trebue să intervină numai după ce societatea a încercat de mai multe ori un aranjament; nu e mai puţin adevărat că nu i s’ar putea tăgădui orice eficacitate chiar cînd ar fi în afară de un astfel de caz. Aşa pentru sindicatele agricole, legea va influenţa, va forma opinie în sensul lor, întrucît ele sunt o măsură menită a aduce o uşurare în munca cea mai de căpitenie ’ a ţării noastre, munca agricolă. Legile nu rămîn fără a înrîuri opiniunea. Ele adeseori nasc curente, dau direcţiuni, crează stări, cari nu existai înaintea lor. Iată de ce nu ne unim cu părerea, care susţine că sindicatele sunt numai imitaţie a celor ce se petrec în străinătate, este mai ales importarea pe teritorul român a unei legi franceze. Va fi avînd greşeli proectul de faţă, dar principiul pus de el, este salutar, chiar atunci, cînd după cum zise eț mai sus, n’ar fi decît o lege franceză. Şi apoi noi romînii suntem cel mai puţin în drept a ne plînge. Oare cele mai multe legi, cari organizează economia ţării, au fost luate, după ce mai întâi s-au făcut cercetări, de unde să fi rezultat necesitatea lor ? Prin legi, adeseori imitate dar potrivite spiritului poporului nostru, şi cîteodată chiar nepotrivite am reuşit să formăm anumite curente, anumite situţiuni. Incepînd cu Codul civil şi urmînd mai ales cu legile de ordin economic, dintre cari mai noul legea minelor, legea repausului duminical, tot aşa am procedat. Mai avem speranţă că în urma acestor legi vom avea în ţară munca minieră că se va respecta munca, cum nu se făcea pîna acum. O lege mai mult în ordine economică şi care pleacă cam de la aceleaşi isvoare nu strică. Resultă dar, din cele pină aici expuse ca o lege a sindicatelor agricole nu poate fi decît bine venită. B. OAMENI ŞI LUCRURI Artă. Iarna aceasta ne-a procurat surprize : ca niciodată s’a manifestat o abundenţă de talente mari artistice care ne-au revenit de sub alte orizonturi — călătoare cu aripele fîlfîind sub cerul gloriei mari. Dacă în anul trecut am revăzut— cunoştinţă veche şi ea, stea reîntoarsă la planeta de care se dezlipise în zbor—pe d-na Teodorini, de astă dată revăzurăm pe d-na Darclée, pe Nuovina, pe Cara, atîtea talente, atîtea glasuri care In cittul lor însufleţitor înălţau în acelaşi timp imnul ce se cuvenia ţării de unde au pornit. Nu este aici una din marile mulţămiri, din treptele mândriei de a putea admira şi aplauda talentele noastre, meritele noastre— căci din ploaia binefăcătoare de sunete şi armonii reclamă fiecare din noi, ierburi modeste ce se Închină smerite la vîntul melodiei, reclamă partea de plăcere şi simţire. Şi privim mai cu drag, admirăm cu îndoită bucurie gloriile artistice care au ştiut să ducă şi pe aiurea lumina producţiilor noastre naţionale, să popularizeze bunul renume al unui geniu artistic abia neseind. La Châtelet un tînăr român de 15 ani a avut zilele acestea un splendid succes cu o grandioasă compoziţie: Poeme formain. O seară de vară, lună plină, peisagiu romantic, ajun de serbătoare, sunete de clopot, melopee rustice alcătueisc întâia parte. Iar a doua—o scenă de vijelie, cu o bogată instrumentaţie, cu dansuri şi cîntece romîneşti—iar la urmă o fulgerătoare apoteoză cu imnul naţional romînesc şi o abundenţă de sonorităţi. Satele, moravurile şi cîntecele noastre serbătorite pe o mare scenă a Parisului, in lumina unei aurore de mare talent muzical, iată în adevăr o supremă mulţămire care ne trezeşte un moment de orgoliu naţional. ----------------------------- ■■■ III 11 lh III imun... ............................. ACTUALITĂŢI IN GONSIUIU COMUNAL fi AL NOSTIU.... In ziua de Simbăta trecută, cînd consiliul nostru se afla şi el în una din zgomotoasele discuţii seci în jurul... apei şi altor asemenea arzătoare chestiuni, se petrecea în capitala Rusiei un fapt aproape analog. Consiliul municipal din St. Petersburg, se pare că lasă de dorit în ce priveşte chestiunea apei şi o acuzare de.... apatie i s’a adus printr’un foarte vehement articol publicat de prinţul Meciersky, directorul ziarului Grardanine. Articolul încriminat învinuia consiliul municipal de o condamnabilă neglijenţă în ce priveşte conductele de apă, din care pricină e primejduită nu numai buna stare şi salubritatea oraşului, dar şi familia imperială care consumă aceeaşi apă... Articolul încheia declarînd consiliul de inc...apabil şi atrăgea luarea aminte a prefectului. In furtunoasa şedinţă de Sîmbătă s’a discutat dacă prinţul ziarist trebuie sau nu dat în judecată şi s’a decis negativa : ...«autorul fiind un om ale cării vorbe nu merită atențiunea...11 Pină atuncî însă ziarului Grardanine i s’au suprimat anunciurile comunale. E locul de a zice gazetarului princiar : si tacuisses.... FĂRĂ FUND...... Unui politician—astăzi la ordinea zilei— i s’a aplicat odinioară epitetul suggestiv de „butoiu fără fund“, ca o aluzie probabil la slăbiciunea de a consuma... fonduri, fără saţ. Mai cu drept cuvînt am putea aplica Iaşului epitetul acesta, oraşul nostru pătimind astăzi de viţiul acesta urît de a epuiza fonduri la nesfîrşit—fără a se sătura şi—mai rea încă—fără de folos. De cînd domnul Ganea se află în fruntea comunei noastre, domnul Tăcu —sau Imprumutacu după cum i-a zis unul din cronicarii noştri—contractează şi cere... împrumuturi, cere mereu şi capătă mereu. Se epuizează milioane, se atacă fonduri de rezervă, se cheltuieşte enorm—şi priviţi de aproape dacă îi se cunoaşte oraşului nostru că, ar fi consumînd atîtea sume colosale ?.... Mulţămită unei administraţii care va rămînea legendară, cetăţenii asistă la acest bizar fenomen care aminteşte povestea viţei slabe ce înghite pe cea grasă, — vremea de administraţie incapabilă care înghite tot ce s’a economisit sub cea trecută, fenomen neînţeles şi întristător al cărui epilog va fi nu numai plecarea d-lui Tăcu, la.... mănăstire—la ţară zic unii—dar şi falimentul absolut al comunei. Un talent special de a risipi, un instinct de destrăbălare, o intenţie par’că de ruină, o nepricepere copilăroasă e în toată „activitatea“ administraţiei comunale—ajunsă o casă de împrumut, în sens pasiv. Şi nu e de vină Iaşul, devenit butoiu fără fund pe care Danaidele vor să-l umple cu... apă de Calcaina, nu e capacitatea butoiului , dar incapacitatea acelor ce-şi pierd în zadar vremea pierzindu-ne şi banii. A se vedea in corpul ziarului amănunte senzaţionale în privinţa tragicei sinucideri a căpitanului Comănescu-Duţă, sinucidere care a emoţionat viu toate cercurile ieşene. De asemeneatragem atenţiunea cetitorilor asupra ultimelor telegrame cu privire la mersul procesului Zola- Parlamentarism colectivist Şedinţele camerei şi senatului încep a deveni interesante pentru observatorul care urmăreşte desfăşurarea zilnică a apucăturilor colectiviste, şi totodată tipice, ca expresiunea fidelă a moravurilor partidului. E peste putinţă ca o chestie ce nu e pe placul majorităţilor să se producă în cameră sau în senat, pentru ca se nu dee loc la scandalurile cele mai desgustătoare. Proiectele de legi trec cu simulacru de voturi şi se declar admise în pline şedinţe aproape goale de aşa zişi representanţî aî naţiune!, cari după ce fac act de presenţă, îşî iau pălăriile şi se duc se.’şî petreacă ziua prin cluburi şi berării. Cînd se ’ntîmplă însă vre-o chestie care pasionează, atunci discuţia degenerează aproape ’n sudelmî, care fac din parlament un fel de local public în care fie cine poate spune ce’î place. Se discută ’n senat înfiinţarea catedre! de ginecologie. Doctori! senator! îşî uitaseră fiecare culoarea politică şi se constituiseră în grup turbulent apostrofind pe guvern şi vociferînd contra proiectului. Dintre toţi adepţii luî Esculap, doctorul Petrini se distinge. „Sunteţi nişte destrabalaţî! strigă el în toiul discuţiei. — Mi se pare că ne insultă , observă un matur către vecinul seu. — Mi se pare şi mie, respunde bătrînul întrebat. Cred că trebuie să protestăm, ce zic! ? — Mai e vorbă ! Țipete, urlăte, bocănituri din pupitre, protestări energice. — D-lor, nu m’aţî înțăles, reluă doctorul Petrini; m’a cam luat gura pe dinainte; am vrut numai să spun că daţi dovadă de nepricepere !.... Se face tăcere pentru vre-o două minute ; senatorii se uît unul la altul cu priviri semnificative şi au aerul de a-şî spune : „oare preopinientul nu vra cumva se spuie că suntem nişte ramoliţi?“ — Mie mi se pare că acum oratorul vra să dovedească că suntem nişte dobitoci ! — Şi mie tot aşa, respunde cel de alăturea. O furtună de protestări se ridică din toate părţile se aud strigăte: jos doctorii ! jos spiţerii! ce cred învăţaţii ăştia că dacă nu ştim se facem prafuri, apoi trebuie să ne batjocurească ? jos oratorii doftori!... Sgomotul e de nedescris. Preşedintele ca se liniştească lucrurile vrea să închidă discuţia dar fiind că la rîndul lor doctorii protestează contra închidere!, d. Gane clipeşte din och! către banca ministerială avînd aerul de a zice : las că ve trag eu chiuli! Şi în adevăr, profitînd că doctorul Petrini pusesă paharul la gură să bee niţică apă, pune la vot închiderea discuţiei. Doctorul orator, se ’neacă un moment ; apa stă 'n gît, venindu’şî în fire bate cu pumni! ’n masă şi vociferează cu energie. Intervine apoi un armistiţi între beligeranţi; bătrîni! slăbesc ’n balamale, discuţia îşî reea caracterul monoton şi bătrinesc şi totul reintră în linişte. Ginecologia a triumfat. Juvenal. --------------—■« — Practica agricoli la palele irmaie Am văzut cum cere d. Mitru în ceia ce priveşte practica agricolă la şcoalele normale ; dar oare datu-şi-a d-sa socoteală, cînd a propus ca la toate lucrările de desfundare din numeroasele pepiniere propuse de d-sa, cum şi acele ce le-ar necesita moşia şcoalii cu o suprafaţă de 45 fălci, să fie executate de către elevii normalişti, supt privigherea profesorului de agricultură ? D-sa la pag. 12 ne dă tabloul felului de lucrări, ce este de părere că se pot executa numai de către elevi pe întinderea de 45 de fălci, cum este la şcoala normală din Iaşi. Cu toate că nu ne arată anume ce suprafaţă va ocupa fiecare cultură şi mai ales cea a pepinierelor de arbori fructiferi şi nefructiferi, a şcoalei de viţă, etc., totuşi să înţelege de oricine, că d-sa este departe de a-şi fi dat socoteală de timpul şi de munca ce cere o asemenea exploatare, mai ales că tot d-sa cere : «Deoarece toate aceste culturi sunt «foarte importante, trebuesc făcute cu «multă sistemă, nu empiric cum să fac «astăzi la şcoala normală din Iaşi». Mare serviciu ar fi adus d. Mitru onor. ministru al Instrucţiunii, dacă raportul d-sale l-ar fi fost însoţit şi de un plan, din care să se poată vedea, cam ce suprafaţă ocupă fiecare fel de cultură, căci pe cît ştim, la şcoala Normală din Iaşi terenul şcoalei are multă pădure şi fînaţ, apoi vie, cît de arătură şi şcoală de pomi e relativ puţin. Mai departe d. Mitru se miră foarte mult cum un profesor poate şti trei specialităţi ca : Ştiţele Fizice, Naturale şi Agricole !! Eu nu mă mir de loc, căci ştiut este că profesorii acestor catedre şi-au făcut specialitatea în sensul acestor trei ştiinţi; dar ceia ce mă miră pe mine mai mult, cum cred că a mirat şi pe alţii, este : cum d-sa a putut face un raport asupra ştiinţelor agricole, pe cari nu le-a învăţat special niciodată. In scopul acesta d-sa propune d-lui ministru: Desfacerea catedrei de ştiinţele Fizico- Naturale şi Agricole în două catedre. Ştiinţele Fizico-Naturale să se dea urmi profesor, iar ştiinţele Agricole cu practica agricolă, altuia. Profesorul de ştiinţele Fizico-naturale în cazul acesta ar avea nouă ore de teorie, plus alte ore în cabinetul de Fizică şi chimie sub controlul directorului! Aşa director mai înţeleg şi eu! Numai d-sale îi este permis a pricepe la Fizici, la Chimie, la Naturale, la Agricultură, la Istorie, la Drept, etc., iar altora nu. Dar d. Mitru regulează şi orariul profesorului de agricultură. Clasa I şi a II vor avea cîte trei ore pe săptămînă de practică agricolă—fără teorie, căci după d-sa practica trebue să preceadă teoriei nefiind nevoe de a fi basată pe nici o cunoştinţă de anatomia şi fisiologia plantelor—iar clasa a III, a IV şi a V vor avea cîte o oră de teorie şi cîte trei ore de practică agricolă, pe săptămînă. In total vor fi 18 ore, din cari 15 ore de practică şi 3 de teorie. Prin zisul raport cere ca directorul şcoalei să poată scoate toţi elevii din toate clasele, la cîmp pentru a lucra, luîndu-i chiar din orele celorlalţi d-ni profesori. De pregătire de viitori învăţători vor mai avea elevii unei asemenea şcoli ? Acum cine cunoaşte cît sunt de încărcate programele şcoalelor noastre normale, ce idee poate să-şi facă de raportul d-lui Mitru, în care se mai propun pe deasupra încă 16 oare nouă de agricultură—pe lingă cele 2 ore de teorie ce sunt deja în programul actual—care chiar de n’ar obosi intelectul, răpesc însă timpul de preparaţie la celelalte obiecte, cari cum se știe sunt numai 20 la număr! Pe profesorul de agricultură, cînd i s’ar părea directorului că n’ar fi prea ocupat, d. Mitru cere a-l trimite să facă practică agricolă şi cu elevii de la şcoala de aplicaţie! Pe lîngă toată această muncă de 20 de ore pe săptămînă, plus şi alte ocupaţiuni—vezi pagina 18 din rapozit —d. Mitru mai cere acestui nenorocit de profesor, să aibă şi cunoştinţe foarte serioase de practică şi teorie agricolă, mai cere încă cunoştinţe şi aptitudini pedagogice şi mai cere să ştie să lucreze şi ’n laboratorul de Fisică şi Chimie—macar analisele calitative şi cantitative ale diferitelor soiuri de pămînturî!