Opinia, iulie 1898 (Anul 2, nr. 48-73)

1898-07-01 / nr. 48

ANUL II No. 48 Numărul 10 Bani ABONAMENTCU-­ încep la 1 şi 18 ale fie­căre­i luni şi se plă­­tesc tot­d’a­una Înainta In Iaşi la Casa Adrniintraţiel şi judeţe »i străinătate­­.■rin mandata poştal Un an In ţară 30 lei; In shrir instate Jitiei Şase luni 15 „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA A'« 'iii. EDIŢIA DE SEARA Straita «Uoliel — No. 43 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN IAŞI -MERCURI 1 IULIE ÎS«». Numărul 10 Bani ANIUVtUinRiljE In Iaşi şi judeţe se primesc mimaț­ia Administraţie in străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV 20 b lin'» „ „ ni 4o „ „ inserţiile si reclamele . . . 50 „ „ fiu număr vech­m 30 Omul jgp \ " t wvs; V.-•. REDACŢIA f • 5 No. 43- Strada foliei' N». 43 U- V i,:i. / Nenorocirea din Strada Carol SCUMP. DAE FACE! Cetitorii își aduc aminte că par­lamentul Român s’a grăbit să vo­teze rotunda sumă de 1,300,000 franci; zi : un milion trei sute mii franci, cum s’ar scrie întrT un sunet. Greşesc, cînd zic s’a grăbit; căci un an, zi un an, s’a trăgănat ho­­tărîrea oficială a participării Romî­­niei la expoziţia din 1900. Ţara noastră numără 5500000 locuitori, sau în termen mediu cam un milion de contribuabili, luîndu-ne după ci­fra din budget a căilor de comuni­caţie (5.800.000 lei). Fie­care contribuabil plăteşte dar­­­lea 30 taxă pentru cinstea de a fi şi noi Romînii participanţi la ma­rea expoziţie din 1900 Italia a votat zilele trecute mo­desta sumă de 800000 lei pentru participarea la expoziţie, dar Italia are peste 25 milioane locuitori; ar veni dar de contribuabil, socotiţi la 5 milioane, cite 15 bani de căciulă. Deci pe noi gustul de a participa la expoziţia din 1900 ne ţine de 9 010 mai scump ca pe Italia. Şi de ce oare această scumpete? Iată ce mă întreb şi eu şi rog pe cetitor să studieze cu mine pri­cinile : Am zis mai sus că u­n an de zile s’a trăgănat pînă ce s’a votat cre­ditul necesar participării noastre la expoziţia de la 1900. Fost’a vre-o lipsă de studiere a proectului de credit ? Fost­a discuţie de oameni competenţi ? Nu. In timpul acesta se discuta legea d-lui Haret. Din Septembre anul trecut de cînd d. Haret s’a pus pe studiat legea ; mai apoi în Decembre şi Ianuarie cînd cu a­­mendarea legii de profesori în ca­mere ; apoi în Februar şi Mart în parlament; pe cînd toată lumea se agita şi discuta legea , pe cînd oa­meni ca Coco Dimitrescu, Dela­­vrancea, Take Ionescu, etc. se a­­amestecau în discuţie şi căutau a aduce toate îmbunătăţirile, un sin­gur om stilp al partidului liberal sta isolat, supărat, că a fost neso­cotit la alcătuirea legii. Tăcerea aceasta de peşte la un om loqnace, a fost semnificativă. Ea putea fi periculoasă, dacă nu i se găsea leacul. Sturdza însă care e meşter, cînd e vorba de a face pe doftoroaia, cunoscu leacul şi făcu că cu cît se va întîrzia votarea creditului nece­sar pentru expoziţie, cu atît suma va fi mai mare şi răsplata tăcerii mai grasă. Lucrurile s’au Intîmplat precum cucul a cîntat. Pentru un locuşor de cîte­va sute de metre patraţi, guvernul liberal propune un cre­dit de 1.300.000 lei, cu tendinţa de a se îndoi­­ ca toate creditele în ţara romînească,­din care o ze­cime e a fi erosită numai pentru cel supărat, a cărui tăcere de aur a fost scump plătită. Dacă a fost vre-o data potrivită vorba că tăce­rea e de aur apoi acum este. Dacă cel suparat ar fi vorbit, ar fi spus prostii; dar așa tăcînd a rămas în picioare filosof, iar în schimb a transformat tăcerea sa în aur, căci lunar i s’a înscris o rentă de 5000 lei în aur de la data votării cre­ditului, renta valabilă pe 30 luni, ceia ce face un total de 150.000 lei în aur. Acel om e P. Poni, comisarul general al Romîniei la expoziţia din Paris. Italia a votat numai 800.000 lei. Adică Italia n’are in­dustrie ? n’are comerţ ? n’are şcoli? n’are din ce expune ? Nu-i aşa, necredincioşilor ! In Italia nu era la ordinea zilei de discutat o lege a învăţămîntu­­lui ; în Italia nu exista un parapo­nisit â la Poni; în Italia nu gu­vernă oculta colectivistă ; în Italia nefiind dar toate acestea, oamerile au crezut suficient suma de 800 mii lei pentru a reprezenta o ţară de 25 milioane locuitori, pe cînd la noi primul credit a fost abea de 1.300.000 lei! Scump, dar face ! Căci: Ţara e supt liberali Poni bea cu lăutari.* Negligenţă sau răutate ? Pe ciut! «el «le la comună—vorbim «le administraţia superioară—sunt in ferbere şi se ingeniază să inventeze tot felul «le ch­ipurî, spre a găsi bani pen­tru o gazetă ce vor se infiinţeze, in vederea alegerilor comunale, oraşul duce lipsa celor mai urgente tre­i­ ninţi. Şapte cişmele lu «literire părţi ale oraşului sunt cu desevirşire secate şi cetăţenii «le prin acele mah­ălăii duc cea mai mare lipsii, de apă. Inţălegem ca patrioţii «lin primărie să nu fibcă nimic bun de la ei, să nu creeze nimic folositor oraşului, dar să lase ii se perde şi ceea ce există, lucrul acesta nu’l pricepem. Au dreptul colectiviştii să nu spo­rească, cu un strop mai mult, canti­tatea «le apă existentă; sunt Insă con­demnabili din toate punctele de vedere ii lasa să se peardă şi apa multă, puţină cit există. O asemine negligenţă, ca să nu zi­cem rentate, nu s’a văzut, nici Intr’un oraş, de clnd sunt Înfiinţate comu­nele ’n­ ţară, şi patrioţii, pe lingă că nu fac nimic din cite au făgăduit, dar strică lu«­ă, şi lasă să se strice, şi ceea ce-au­ găsit bun, fu parti«! de vandali ! * * OAMENI Şl LUCRURI Ce va să zică şi ironia sorţii! In acest sfâr­şit de veac, când geniul om­enireli a ajuns la un apogeu ; când ideile mari şi principiile filosofiei morale sunt, isvorul, care împrăştie razele ci­vilizaţiei asupra omenirei, se găsesc încă soci­etăţi, unde se petrec lucrurile cu totul pe dos. La noi spre pildă, ţară cu virtuţi străbune, po­por cu vitalitate şi cu pretenţia de a fi pionii civilisaţiei in orient, popor cu o pătură cultă dar care nu este de­cât o spoială, ca ori­care spoială, care sub lustrul aurului ascunde......... turpitudinea. Ceia ce aiurea este o virtute, la noi este un defect; şi cea ce aiurea este un viciu, la noi este o calitate. In care ţară din lume s’ar fi putut vedea ca un om, care’şl trădează neamul, să fie şi Prim Ministru ?! In care, s’ar mal putea ve­dea ca un partid să vină la putere numai fiind că-i este foame ; şi atât de foame că nu se mal poate sătura ? Ideile ? ! caută-le In nulitatea parlamentului. Cinstea ? !— caută-o în rîndurile ocultei. Ne plângem că meritele sunt nesocotite. Dar cum voiţi cînd limbutul este slăvit ca o­­rator şi pişicherul în toate caşcavalurile, de la puzzolana Constanţei pînă la... cea a Calcaiiei şi a rîpei galbene din Iaşi. Pişicherul are dinţii ascuţiţi ca unele triburi antropofage africane. Roade şi din pavagiu, cînd se pune la probă. Vrei să devii ceva? Fii insinuant, căci invidia, intriga, perfidia şi minciuna sunt calităţile care se răsplătesc cu demnităţi. La virtute nu te mai gindi, căci ea se răsplăteşte cu ostracismici. Acestea sunt moravurile zilei, nu numai în politică, dar ori­unde te vei întoarce. Şi clnd te gîndeşti că această inversiune, se petrece pe socoteala unui popor inconştient, te întrebi dacă : Nu este o ironie a soartei P! EXTERNE Drame princiare Am vorbit şi în alte rînduri despre peripeţiile unei drame princiare de ac­tualitate în Europa. Eroina dramei este princesa Louise de Coburg, femee risi­pitoare şi nesocotită, pre cît se pare, despre care s’a zis intre multe altele că ar fi pus în circulaţie o sumă de po­liţe false, semnate de sora­ sa, arhidu­cesa Stefania, a Austriei. Este neînte­meiată învinuirea aceasta, dar adevă­rul e că princesa era pe cale de a ru­ină pe soţul său, contele Keglevitsch, o­­fiţer în armata prusiană. Acesta, ca şi princesa, se află închis — sfîrşit ridicul al unei idile: închisoarea. In ce priveşte pe Louise de Coburg, ea a fost arestată sub învinuirea de nebunie. Fiica lui Leopold I, este în realitate, victima tatălui său, regele Bel­giei, care a măritat-o în contra voinţei, după un prinț ales de dînsul, dar pen­tru care frumoasa princesă n’avea nici o urmă de iubire. După oare­cari păreri autorizate, pricina sechestrării princesei e ca să se poată face în liniște logodna fiicei sale,—în vrîsta de cinci­spre­zece ani — cu un prinț german, fratele îm­părătesei germane. Priveliștea aceasta nu e în adevăr lipsită de originalitate: mama princiară încarcerată ca să nu compromită prin excesele sale reputaţia fiicei. Deja logodna aceasta e împiede­cată de dificultăţi religioase, prinţii de Coburg fiind catolici, iar acei germani, de religie protestantă. Popa nu poate autoriza căsătoria decât dacă copiii ce se vor naşte vor fi crescuţi în cultul ca­tolic, iar prinţul Gonthier—candidat la mina princesei—nu poate să-şi păstreze gradul în armata prusiană decit dacă­­şi va creşte copiii în confesiunea... pro­testantă. E lesne de văzut că singurul mijloc de scăpare pentru sărmanii prinţi ar fi—malthusianismul. Credinţă şi necredinţă, credinţă reli­gioasă, necredinţă conjugală, redă ter­meni ce alcătuiesc elementele dramei princiare, şi a unei singure drame prin­ciare contemporane. Deja însuşi Leopold I regele Belgiei, şi-a crescut copiii în religia catolică pentru a le asigura un tron. Pentru că.... un troné vaut bien une messe. -----------------“’-reffiTt'rO­EîTVnrw---------------­ supra femeeî unui fermier, lucru pe care l’a mărturisit cu pocăință în momentul cînd îi s’a pus ștreangul în jurul gîtuluî. Albii nu numai că Tau executat, dar se pare că au făcut prin aceasta o de­monstraţie contra negrilor, legînd de gîtul strangulatului inscripţia : „Avis ce­lorlalţi negri“. Ziarele americane protestă în contra barbariilor de soiul acesta care ar în­trece, zic ele, „atrocităţile spaniole d­in Cuba. Sărmanii Cuban! ! Cine ştie ce-i aş­teaptă după schimbarea stăpînilor. ACTUALI­TATI „Xiynchagre“ America are încă moravuri curioase. S’ar zice că evoluţia fulgerător de re­pede a noului continent, n’a lăsat locui­torilor săi vremea ca să renunţe la o­­biceiuri înapoiate, care contrastează prea mult cu epoca de acum, atît de înaltă, atît de civilizată în nordul Americeî. Legea luî Lynch, teribila pedeapsă dată de popor în afară de judecată şi judecători­ e în plină floare. Numai în aceste din urmă zile au avut loc opt e­­xecuţii de lynchage. Un alb şi şapte negri au fost executaţi în Statele­ unite de sud. Cel intjiu a fost spînzurat, după ce fu­sese stiluit în bătăi, de populația furioasă care l’a scos din închisoare pînă să fi apucat justiția a-1 cercetă. Dintre ceî șapte negri, cel dintjiu — vinovat de un atentat odios — fu scos din închisoare, noaptea, de cinci­zeci de cavaleri mas­caţi, înarmați cu revolvere. Negrul fu spînzurat iar capul i s’a ciuruit de gloanțe numeroase. Dacă unele pedepse sumare sunt în­­tr’adevăr meritate, se intîmplă nume­roase excese—nedrepte ca toate succe­sele. Așa un negru fu „lynchat" pentru că în stare de extremă beție avuse o alternaţie cu un agent, căruia i-a smuls băţul din mini şi i-a aplicat o bătaie. Pentru faptul acesta fu spînzurat scurt ,fără judecată şi batjocorit încă după moarte. La 15 Iunie — afară de cazurile sus citate—s’a Intîmplat un alt caz : lyncha­­giul unui preot, reverendul Richs,­­pas­tor negru, în Arkansas, le Clarenden. In vrîstă de 25 de ani, tînărul misionar, negru de origine, trăia printre albi. Se făcu vinovat într’o zi de un atentat a­Vi s’a intîmplat să asistaţi vre-o dată, după terminarea ceremoniei de înmor­­mîntare a vre-unui bogataş, la împărţi­rea gologanilor care se dau ca pomană la şarad? E ceva hidos ! Cînd se termină ultimele intonaţii ale vecinicei pomeniri, rudele întristate şi cunoscuţii se întorc acasă, unii pe jos alţii în trăsură, carii cum au venit, iar la biserică remîn numai acei însărcinaţi de familie cu regularea celor de cuviinţă. Pintre aceste regulari, este şi împăr­ţirea gologanilor, operaţie care e încre­dinţată unor anume barbaţi voinici, căci sarcina e anevoioasă. Ai de luptat cu o sută sau două de calici disperaţi carii dau navală, mai int­iți cu rugăminţi şi apoi cu insistenţi aşa de energice, incit te doboară la pămînt, îţi iau punga şi dispar. Apoi a doua luptă se ’ncinge între biruitori de la împărţeală pînă ce, în cele din urmă,­trebue să i ntervie po­liţia şi jandarmii. * * * Cînd este vre-o representaţie de gală la teatru, vre-o solemnitate într’un local cu locuri mărginite, colectiviştii ne fac efectul calicilor care se bat de la golo­gani. E peste putinţă ca vre-o persoană particulară, care nu aparţine ortaleî, să se poată strecura obţinînd un loc cît de neînsemnat la acea representaţie sau so­lemnitate. De îndată ce biletele întră pe mina primarului şi a ajutoarelor, distribuirea se face în familia gaştei. Colectivistul, cît de mititel este, se crede în drept a pre­tinde dacă nu o lojă, dar cel puţin pa­tru staturi. Apoi fiind­că din cauza a­­saltului, nu se poate ţine nici un con­trol—cuvint care de altmintrelea nici nu figurează în lecsiconul perfectului pa­triot—unii din solicitanţi se presintă cite de două sau trei ori la rînd să fee bilete. Cu modul acesta sălele teatrului sau a localului unde are loc representaţia gratis, se umple cu mutre care nici nu ştii de unde au eşit. Figurile aceste a­­par odată sau de două ori pe an, la spectacolele de pomană, şi apoi dispar tot timpul, în intervalul celor 365 zile a­­le anului. De aceea tipurile sunt aproape necunoscute. O Specie de asemine representaţii gratis , solemnitatea împărţirea premii­lor, presintă pentru aceste tipuri colec­tiviste, o atracţie deosebită. Maî întăi au loc ziua , apoi sunt coruri, cîntece, între care maî cu deosebire Marşul lui Bou­langer şi cîte-o dată, unii amploianţi maî cu vază de la primărie, au şi trăsură gratis. Cînd aleargă părinţii copiilor pre­mianţi, ca se capete şi ei vre-un bilet: tufă !—Nu’s bilete domle ! i se respunde ivariabil, şi bietul om, sade tot timpul în stradă cît ţine solemnitatea aşteptînd se iasă copilul din sală spre a’l îmbră­­ţişa. Ni se spune, că maî cu samă anul a­­cesta, abuzul făcut de comunalii noştri cu biletele de intrare la solemnitatea împărţireî premiilor, au fost nec-plus­­ultra. S’a împănat lojiile şi stalele cu figuri de ale ortaleî patriotice care ne oblă­dueşte, şi s’a respins pe cea mai mare parte dintre părinţii copiilor premiaţi. Abia, unde şi unde cîte unul, au putut resbate pe furiş prin galerie. Aşa partid mai rar. Juvenal. m da ai Hîncul ba „...numele Llănceştilor a rămas întru pomenire oamenilor de atunci plnă asta­zi“. I. Jieculcea, JT. Mustea. Dacă pentru Niculcea în 1746 şi lui N.­­ Mustea, cam tot pe atunci vor­ba aceasta era de pomenire oamenilor despre Hănceşti, cu atit mai mult este astă­zi, cînd de la cele petrecute s’au perindat 226 de ani. Mulţi domni şi boeri au avut ţara Mol­dovei in trecut. Erau unii domni înain­tea cărora boerii nici nu crîcneau; erau însă şi boeri, care cam nu ţineau samă de Vodă, ci îi spuneau în faţă multe a­­devăruri crude. Şi tocmai faptul acesta e demn de a­­mintit. In trecut, cînd domnul era ab­solut stăpînitor al ţării, clnd dispunea de averea şi viaţa supuşilor săi, cînd tăerea capetelor de boeri haini era lu­cru de toate zilele, cînd în sfîrşit soarta unui boer atîrna de la bunul plac şi de la mila domnului, nu arareori găsim fapte de independenţă faţă cu domnii, din partea boerilor, de ne miră pe noi astă­zî. Explicarea acestui contrast stă în în­săşi natura domniilor de pe acele vre­muri. Domnia se căpăta prin alegere, care cit a fost făcută în ţară de boeri s’a păs­trat caracterul tradiţional dinastic. Bo­erii pe atunci nu prea aveau rost mare, de­cît doar că se arătau partizani cu­­tărul membru din familia domnitoare. Sfezile şi luptele intre membrii din di­nastiile celor două ţări a adus slăbirea domniilor ca dinastie. Cu începutul înm­urirei politice a Tur­cilor s’a slăbit caracterul dinastic al dom­niilor. Şi chiar în secolul al XVI-lea găsim cele întăi domnii răzleţe care n’aveau alt drept istoric de cit că se bucurau de graţia catarul vizir sau cu­­tărel validee din haremul sultanului. In secl. al XVII-lea dinastiile domni­toare se pierd, cel puţin pentru Moldova, şi apar din ce­i11­ece mai mult domni ridicaţi dintre boerii pămînteni : Tomşa, Movilă, Rasvan, Lupu, Ştefan, Dabija, Duca, Cantemir. Dacă am sta azi şi am prejudeca pri­cinile ridicărei numai a unora din fami­­liele boereşti la demnitatea de hospodar în ţările româneşti, sigur că explicarea trebue s’o cătăm în primul loc în poli­tica declarată turcească, ce o duceau a­­cei boeri. Căci la ce un Roset şi un Cantemir ajung domni, iar un Costin şi Ureche nu ? Ori noi ştim că Miron Cos­tin era fala boerismului şi ca avere şi ca cultură. Da, dar M.­­Costin era prea făţiş pentru politica polonă şi nu putea îngădui Turcul, fie el Silihtar, Vizir sau serasebier de Silistra ca să proteguească pe un boer ce nu înota în apele politi­cei turcesc­. Dar odată cu schimbarea caracteru­lui domniilor în ţările romîneşti, prin ac­ţiunea politicei turceşti s’au­ slăbit şi ba­zele ei. Pare că ne vine greu să ne închipu­im pe boei­i făcind zarvă şi intrigă con­tra marelui Ştefan ! Lunga domnie de 47 ani e dovadă vie cît de adine era sentimentul de respect cătră un Vodă de dinastie, mai ales cînd acel Vodă era un Ştefan. La din contra buzduganul domnului omora la ospeţe fără judeţ şi noi ştim azi cu ce sînge rece Ştefan Vodă a tă­iat capul în Vaslui, la cei 3 boeri : A­­lexa Stolnicul, Isaia vornicul şi Negri­­lă paharnicul în 6979 (1471), cum şi la toţi boerii, care nu primeau de domn pe încrucişatul Bogdan in 1504. Acum în secl. al XVII lupta contra unui domn era mai lesne. Pe calea ca­re ajungea domn, putea umbla mai mulţi. Domnul nu venea în virtutea unui drept de ereditate, ci în virtutea graţiei tur­ceşti ; şi dacă domnul ademenise prin bani pe Silihtar, un boer putea ademe­ni pe vizir, altul pe Serasebier, etc. şi iată cum zarva şi nesupunerea mergea crescînd din ce în ce. In adevăr ori­cît am răsfoi cronicarii, nu vom putea şti toate amănuntele vii ale luptelor surde de răsturnare contra domnilor după vremuri. Totuşi putem induce lesne din puţinele arătări, care erau căile. Pîra la poartă era o armă de luptă; mituirea altă cale; pentru prima cale ne-a rămas vorba, mi-am aprins paie în cap, căci în adevăr, cum

Next