Opinia, septembrie 1898 (Anul 2, nr. 97-120)

1898-09-01 / nr. 97

r K­V­y · Asasinarea împărătesei Austriei ÎNSCRIERILE Una Septembre bate la uşă. Pă­rinţii, doritori de a-şi vedea puşi la şcoală copiii lor, se grăbesc a-i în­scrie. Treptele şcoalelor sunt pline de lume, care furnică. E perioada şcolilor. Directori, secretari şi pro­fesori sunt asaltaţi de fel de fel de bileţele de recomandare de la prie­teni, rude, cunoscuţi, de la cunos­cuţii cunoscuţilor şi de la prietenii prietenilor. E o ferbere în pătura interesată de a trăi prin şcoală, ferbere care merge crescînd prin roirea pături­lor rurale spre carte. E semn îm­bucurător, căci năzuinţa, ce are o­­mul de a-şi asigura ziua de mîine să fie mai bună ca cea de azî, nă­zuinţa de a înlesni copiilor un train mai uşor —de­şi cu griji mai multe, e o sfîntă datorie de tată, de mamă, de familie. Creşterea normală a numărului postulanţilor de locuri In şcolile se­cundare, e un semn vădit că şcoala începe a prinde rădăcini şi că ce­rinţele statului modern împinge şi societatea spre cultură. Ferbirea însă pare a lua propor­ţii mai mari şi mai îngrijitoare faţă cu aşa zisele dispoziţiuni draconice ale legii d-luî Haret şi mai ales a regulamentului interpretator legii. Copiii vin la şcoală cu sutele şi locuri nu sunt de­cît cu zecile. In adevăr legea prevede că nu se vor primi în clase de­cît cite 50 elevi —cursul inferior—şi cîte 40 elevi în clasele superioare. Motivele, cari au dictat asemenea disposiţiuni, erau foarte serioase şi de domeniu pur şcolăresc. Se ştie de toţi că clasele prea numeroase merg greu, că profeso­rul nefiind in stare a controla mai des pe elevi, aceştia ies ce se în­­tîmplă, nu ce voeşte şcoala. Şi dacă au eşit şi ies elevi buni în şcolile, aşa cum le avem, acea­sta se datoreşte naturii bune a e­­levului, nu şcolii. Deci după noi—şi cînd zic după noi, zic după toţi cei ce cugeta se­rios la şcoală—măsurile legale sunt pe deplin justificate. Nouă nu ne tre­buiesc şcoli secundare, în care sa zacă cîte 100 elevi în clasă. In o clasă unde sunt 100 elevi, aceia zac nu lucrează; aceia sunt spec­tatori, nu actori; pasivi nu activi; distraşi nu atenţi; cu toţii am dori încetarea claselor cu supranumerar. Dar dacă legea în sine şi ab­solut luat nu păcătueşte întru ni­mica, mai e încă ceva care tre­­bue avut în vedere pentru a împăca cerinţele şcolare cu nevoile sociale. Societatea romînească s’a trezit din somnul ignoranţei şi aleargă la şcoală. Acest dor de şcoală e dus de nevoia vieţii nu de dragostea de carte. Ori care ar fi imboldul, statul e dator a face faţă impulsu­lui spre carte. Intru cît dînsul are aproape monopolul culturii, e de datoria statului a pune la dispozi­ţia publicului atîta cît se cere. Să presupunem că publicul ar cere în consumaţie o cantitate de 20 mi­lioane kilo sare şi statul i-ar da nu­mai 15 milioane. După legea ofer­tei şi a cererei cele 5 milioane s’ar importa din afară. Dar statul avînd monopol ar trebui el singur să procure cele 20 milioane kilo sare. Tot aşa cu tutunul, tot aşa cu ori­ce e fapt de monopol. Şi mono­polurile se plătesc , iar instrucţia e şi gratuită şi obligatorie! Care e clar datoria statului în a­­semenea împrejurări ? A înscrie numai în lege că nu primeşti de­cît 50 de elevi pe clasă şi a te mulţămi cu numărul actual de clase d e a nesocoti cererea. Statul trebue dar să ofere atîtea clase cîte sunt nevoile cererii. Scurt şi limpede. Dar existenţa claselor e legată de buget, şi aici e marele nod gor­dian în materie de instrucţie. Toate se fac pe încetul şi vre­mea desăvîrşeşte tot ce omul plă­­nueşte şi face. Ar fi cea mai imprudentă măsură a limita într’un moment dat numă­rul claselor cu toată crescerea ne­contenită a cererilor. Ar fi şi imoral din partea statului. Pe de-o parte obligă lumea că nu poate trăi de­cît prin carte ; pe de alta nu-i dai putinţa de a se instrui, fiind­că nai locuri! Eu cred că dacă ministrul nos­tru, d. Haret, care e un om chib­zuit şi priceput în ale şcoale!, s’ar fi gîndit din vreme la buclucul de astă­zi, ar fi trebuit să ia următoa­rele măsuri: Prin articolul­­7 din legea se­cundară se zice : „Ministrul are dreptul a impune profesorilor şi maeştrilor pînă la 12 ore de curs pe săptămînă în specialităţile lor, în ori­ce şcoală secundară din acelaş oraş, fără a­­dăugire de salariu, căci numai peste 12 ore în sus se cere spor de leafă, şi aceasta după anumit avis a con­siliului permanent. Ministrul ar fi trebuit să facă cu­noscut, din iunie, directorilor de şcoli secundare, ca să convoace pe pro­fesorii şcoalelor şi să dispue că în vederea aglomerării ce va fi la toamnă la înscrieri, să se chibzu­­ească înfiinţarea de clase paralele , mai ales I şi V, în cari profeso­rii cari au cîte 6 — 10 oare pe săp­­tămînă să mai ia pînă la 12 oare în materiile respective sau după a­­legere pentru a putea face faţă ne­voilor culturale. Acest apel la înaltul simţ patrio­tic, ar fi emulat pe toţi şi fără a fi conştiincios prin lege, cu de la sine bună voinţă ar fi predat lecţii la clasele paralele. Pînă la buget fie­care ar fi fost dispus să consacre 2 — 3 oare pe săptămînă pentru şcoală. Au nu corpul didactic a dat do­vezi de muncă desinteresată ani de-a rîndul? Cum s’a înfiinţat cele mai multe şcoli secundare, dacă nu prin pro­punerea gratuită de ani întregi a profesorilor? Şcoala normală din Bîrlad, gimnaziul din Huşi şi altele ast­fel îşi explică fiinţa. Vremea nu e trecută, căci loca­lul nu cîntăreşte mult unde e rîvnă şi sacrificiu. Ast­fel văd eu că s’ar putea sa­tisface nevoile plusului de înscrieri. Gh­. (ChiMnescu. ASUL II No. 97 Numărul 10 Bani ABONAMENTELE încep la 1 şi 15 ale fie-careî luni şi se pla­tesc tot­ d’a­una înainte la lapi la Casa Administraţiei in judeţi şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei. In streinătate 40 Itl Şase luni 15 » „ * 20 n MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 48.— Strada Goliei —No. 48 EDIŢIA de seara IAŞI — MARŢI 1 SEPTEMBRIE 1898. Numărul 10 Bani ANTIN CIURILE in Iaşi şi judeţe se primesc iniraa’ la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciurî la pag. IV . . . . 20 b. linia , » » III .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele . . . 50 „ „ Fu număr vech­ift 30 bani REDACŢIA No. 48— Strada Goli ei-Jiu. 48 ZIAR CONSERVATOR, COTIDIAN LIPSĂ DE... OAMENI Profitînd de interimatul ministerului de interne pe care-1 ocupă, d. Dimitrie Sturza se Îndeletniceşte actualmente cu o remani­­are prefectorală, aproape generală, in ve­derea, bine­înţeles, a alegerilor comunale. De cît, a dat peste un nod. Nu găseşte oameni pe plac, eu cam­ să În­locuiască pe prefecţii actuali. Un alt bucluc, şi mai mare, e apoi cu de­semnarea viitorilor primari, cel puţin în principalele oraşe ale ţărei. Miniştri n’are, prefecţi n’are, primari idem. Nostim partid!... OAMENI ŞI LUCRURI Şcoala Normală.— In unul din cele mai re­cente numere ale ziarului se cerea informaţia: „Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice a ho­­tărît în mod definitiv desfiinţarea şcoalei nor­male superioare. Se va da cîte o sută de lei pe lună buriserilor acestei şcoli. Nu s’a preci­zat încă numărul lor.“ O sută de lei! Negreşit,­suma va fi un bun ajutor, de mare folos studentului nevoiaş, de aci ori din provincie, pentru terminarea la timp a studiilor universitare. Dar suma burselor a­­cordate unui număr de tineri universitari nu va alcătui ceea ce odinioară se numea „Şcoala Nor­mală superioară“. Acei cari au cunoscut-o, fie că au trecut printr’în­­sa fie că au avut relaţiuni universitare de aproape cu dînsa vor adeveri afirmarea noastră. Insti­tuţia era una din puţinele bune, din puţinele originale, din puţinele frumoase. Liceanii harnici—în­deobşite nevoiaşi—năzu­iau spre Şcoala Normală nu numai în vederea Înlesnire! materiale ce avea să le procure, dar şi în consideraţia unei reale originalităţi prin care se deosebea instituţia superioară de cultură. Nicăiri poezia libertăţii­ nu se îmbină mai bine cu simţul datoriei ca în mediul acesta alcătuit din elemente diverse ca temperament, ca inte­ligenţă, ca idealuri,­şi asămănătoare totuşi în condiţiuni sociale, în vrîstă, în obiceiuri. Aci facultăţile univerzitare toate — singură medicina lipsea—îşi dadeau întîlnire şi consti­­tuiau adevarata universitate, în afară de cate­dră- în afară de curs; aici se Inlănţuiau­ lungile discuţii, instructivele dispute, conflictele de pă­reri, interesantele comentarii; aici erau „cei tari“ la­o­laltă cu „cei slabi“ şi erai sigur că găseşti „specialişti“ competinţi în materii la ori­ce moment... de zi şi de noapte. Şcoala Normală era menită în istoria noastră universitară să fie pepiniera de aptitudini, ate­lierul de capacităţi, făurite în selecţiunea „nor­mală“ ce se exercita în mod firesc în mijlocul vari­aţiei de inteligenţi şi de puteri. Dar reforma­torii înţeleg uneori în mod bizar conducerea evoluţiunei sociale, d. Havel a ţinut la gloria de a pune la paragraful Şcoalei Normale. „Se va da cîte 100 de lei...“ Ministrul instrucţiunii publice e un om al ci­frelor. Numărul indicat conţin, prea multe nule ca să poată ţinea locul unei valoroase institu­­ţiuni culturale. C­RETA Aproape pe neaşteptate a apărut din nou pe arena senzaţionalelor evenimente uşor inflamabila chestiune a insulei Creta. Zicem aproape, fiind­că ne putem aş­tepta la multe complicaţii şi încăierări pînă cînd va fi pe deplin rezolvită pro­blema administrativă a acestei posesiuni ■musulmane. Incidentele recente de la Canea şi de la Candia au atras luarea aminte asu­pra Cretei, rămasă întro situaţie poli­tică atît de puţin clară şi ameninţătoare tocmai prin obscuritatea aceasta. Con­flictele sunt gata la cea mai mică pro­vocare ; cauzele neînsămnate produc e­­fede simţite şi la cea mai uşoară atin­gere rana netămăduită se obrinteşte. Chestiunea guvernării cretane a fost mult timp agitată în presa europeană, ca şi în diplomaţie, pînă cînd­ rămase baltă. Concertul statelor mari a suferit multe discordanţe şi, dovadă, numai pa­tru din cele şapte mari Puteri constitue guvernămîntul provizoriu a insulei. Creta e «păzită» de flota celor patru state: Anglia, Franţa, Rusia şi Italia; e «administrată» de soldaţii lor. Iar roa­dele acestei multiple administraţii s’au văzut, între altele, în recenta izbucnire de la Candia. De astă dată — însă —nu pot fi învi­nuiţi etern vinovaţii musulmani de ex­cesele întîmplate, încăierarea a început în mijlocul forţelor înarmate susţinute de puterile europene în Creta, cu ocazia adunării unor dări. Se pare că Turcii nu dorm pe roze faţă cu administraţia­­europeană» a celor patru state europene. Consulul englez care a raportat cel dint­ie excesele din urmă constată cum s’au petrecut lucrurile ; violenţele au por­nit din partea unor soldaţi francezi. Zia­rul «Le Temps» cu toată obişnuinţa de a găsi vina din partea Semi-lunei în toate împrejurările, înregistrează faptele în acelaşi feliu. La rîndul ei presa germană jubilează. Relaţiunile de prietenie între imperiul german şi cel musulman au determinat abţinerea Germaniei din «administra­ţia» şi «pacificarea» Cretei. Iar ultimile evenimente par a fi foarte pe placul zia­relor germane de­oare­ce justifică neu­tralitatea celor două state—Germania şi Austria—m afacerile greco-turce. «Ceea ce nu au putut îndeplini şase Pu­teri— zice «Freie Presse» — cu atît mai puţin vor duce-o la bun capăt patru Puteri cu interese deosebite». _ _EX­TERNE______ Panopticum liberal Se observă de un timp la patrioţii li­berali o tendinţă bine pronunţată şi o înclinaţie vădită spre renume, spre o re­putaţie măreaţă care să -i arăte în o­­chii lumei, dacă nu ca figuri istorice, dar cel puţin ca barbaţi superiori sim­plilor muritori. Listele de subscripţii pentru ridicare de monumente sau chiar şi de busturi, au luat în partid un avînt care merge cres­cendo şi nu se ştie unde se poate opri, a­­fară bine înţeles de listele al căror numerar activ nu mai respunde la apelul nominal. Nu e bulevard, nu e foaier de teatru, nu e în fine o clădire publică ridicată de curînd, prin colţurile şi culoarurile cărora să nu se încrusteze în litere de aur nume liberal-naţionale, cu drept dacă nu de fondatori, dar cel puţin de orga­nizatori ai inaugurărei. Toate feţele ilustre liberale îşi au deja monumentele şi busturile lor, singur nu­mai repos. Ioan C. Brătianu a fost mai nedreptăţit fiind­că nu se dă încă în mod lămurit de urma fondurilor strînse, şi din cauza aceasta este lasat în urmă chiar şi de Tudor Vladimirescu, a cărui statuie e aproape gata. Pe o scară mai jos, patrioţii carii au jucat şi joc încă un oare­care rol în mişcarea partidului, s’au gîndit şi el în ceea ce-l priveşte la modul de a face ca lumea să nu o uite. Dacă celor căpăţinoşi, îşi ziseră ei, li se creează mijloace prin care să treacă la nemurire, ridicîndu-li-se după moarte statul şi tot felul de busturi, apoi nouă istor mai mici de ce să nu ne fie permis a trăi macar un timp fie şi sub altă formă, în memoria publicului." Şi ideea a eşit tot de la Iaşi, leagănul tuturor ideilor măreţe. Aşa de exemplu se zice, că Ionu Iorgu de la primărie, ar fi făcut lui Eduard Braun o comandă de mai multe figuri, de ceară, spre a fi expuse în poze glo­rioase şi triumfale în muzeul de figuri, pe care proprietarul panopticumului îl poartă din oraș în oraş. Credem că nu e nevoie să mai spu­nem cam pe cine ar fi să reprezinte a­­cele figuri. Pare că vedem, bună­oară, pe o piață a Vasluiului muzeul lui Braun, instalat cu fală și lumea făcînd coadă ca să-l viziteze. — Mă rog d-le profesor, întreabă un mitocan provincial care cetește regulat Universul, pe proprietarul muzeului, me­­litarul ista mare cu medalie, care se uită așa fix în depărtare, nu cum­va e amiralul Cervera reroas pe gînduri, după dezastrul de la Santiago ? — Nu domle ! Acest personaj e conu Iorgu prim ajutor de primar al capitalei Moldovei, pe cînd comanda, ca colonel, garda civică! — Dar, nu vă fie cu supărare, per­soana asta pleșuvă cu barba căruntă, îm­brăcat în negru cu rozetă la butonieră, nu cum­va e Dom Pedro împăratul Braziliei. — Ași! Asta e domle, conu Costake, al doilea prim ajutor de primar al lașului !... — In fine, die profesor, vă rog să-mi esplicați pe cine reprezintă această fi­gură mitologică cu o manta albă peste umere, cu coronă de lauri pe cap, cu picioare pe doi delfini avînd aerul că fuge pe luciul apei ? —E un oare­care conu Costake zis şi Hi­­draulicus, în amintirea imenselor sale ra­poarte făcute în chestia apei pe cînd se afla ajutor de primar ? — O ultimă indiscreţie d-le profesor, vă rog să’mî spuneţi pe cine represintă acest om negru, pus In cutie lungăreaţă şi rezemat de părete; e de sigur vre-o mumie nubială, nu-i aşa ? — Ce-are a face! Este o alegorie de imortalizare a primarului celui întăi o­­raş din Moldova, care a făcut asfaltul şi are se facă o sumă de alte lucruri ne­­peritoare!... Mitocanul Vasluian şi-a aruncat apoi ochii asupra unei păpuşi de dară îmbră­cată turceşte, şi ţinînd un ciubuc şi o chisea cu tutun în mină, purtînd eticheta de­desubt, avocat la Sf. Spiridon, şi a­­poi a plecat pe gînduri, ducînd impresia grozavelor figuri care i-au speriat som­nul pînă aproape de ziuă. Precum vedeţi, nici nu ştii de unde sare iepurile; căci pe cînd vechiul sis­tem de imortalizare­­liberal se rezuma în statui, busturi şi plăci comemorative, inovaţia făcută de conu Iorgu are pe lingă alte merite şi acel de a amuza publicul. Juvenal. Chestiuni Sociale V. Evoluţia conceptului Sociologic 4. teoriile cari combină spencerianiz­­mul cu teoria lui Auguste Comte. Aceasta este şcoala care azi numără cei mai mulţi reprezentanţi, cari însă de­şi iau ca bază, ca punct de plecare, sus numitele teorii, totuşi se deosebesc între ele prin cîte o notă caracteristică. Fie­care adept al acestei şcoale por­nind de la acelaşi punct de plecare, de­şi e condus în cercetările sale de ace­laşi ideal şi urmează acelaşi sistem lo­gic, totuşi rezultatele la care ajunge sunt cu totul deosebite. Aceste deosebiri ne­numărate şi de apreciat ca însemnătate şi valoare ştiinţifică, ne justifică a men­ţinea acum, ceia ce am zis cu altă oca­zie altă dată, că azi avem atîtea con­cepte sociologice cîţi autori au cucerit un loc de samă în domeniul acestei şti­inţe. De­şi nici una din aceste teorii nu ie superioară nici celei a lui Spencer, nici celei a lui Comte, totuşi nu puteam vorbi de rele fără a cunoaşte pe celelalte două. Şi de­şi s’ar părea că din combi­narea a două­ din cele mai de seamă te­orii să rezulte una mai bună de cît am­bele, totuşi nu s’a întîmplat aşa de oare­ce aceste noul teorii, prezentînd părţile bune de la ambele celelalte, păstrează în acelaşi timp şi părţile atacabile ale lor şi deci mai mult de­cît atîta rezistă criticelor mai puţin de­cît ori­care din cele din care-şi au origina şi vom vedea îndată cauza. Am spus că atît Comte cît şi Spencer, pentru a studia legile naturale ale dez­­voltărei societăţilor, se servesc de me­toda logică a analogiei, unul analogînd dezvoltarea societăţilor dezvoltărei psi­hice a omenire! considerată ca un sin­gur individ (Comte), celalalt (Spencer) analogînd-o dezvoltărei biologice. Unul, pentru a întemeia ştiinţa socială, studiază dezvoltarea intelectuală a omenire! con­­siderînd-o ca un singur individ, celălalt, pentru a formula un nou concept soci­ologic, purcede de la individ, studiază individul la care, dînsul, reduce ome­nirea. La timpul și locul cuvenit am arătat superioritatea și erorile fie­căruia din a­­ceste două concepte, înainte de a trece mai departe să ne dăm samă de senzul cuvîntului «analo­gie» în genere şi apoi în sociologie. In senzul întrebuinţărei zilnice cuvîn­­tul analogie însamnă «asămănare» şi în această accepţiune a cuvîntului metoda analogiei însemna acea metodă care, din asămănarea vădită şi constatată între două obiecte sau clase de obiecte în pri­vinţa unui sau unor caractere oare­care, deduce că acele obiecte sau clase de o­­biecte trebue să se asemene şi’n privinţa caracterelor cari n’au fost observate de cît in unul sau în o clasă de obiecte ce pre­zintă caracterul comun observat. Nimic nu se opune a conchide la exac­titatea acestei accepţiuni a cuvîntului dar şi la eroarea în care cade această metodă logică. E prea evident contrarul. In sociologie, de obiceiu, se înţălege prin analogie «paralelizm», «corespun­dere». Din asămănarea ce se face între corpul social şi al individului, între viaţa societăţii şi între acea a individului, şi din tendinţa de a stabili şi crea o şti­inţă a anatomiei, a fiziologiei şi a pa­tologiei sociale, independentă dar para­lelă cu acea a aceloraşi ştiinţe ce au de obiect individul, vedem al doilea sens al cuvîntului analogie. O bună metodă a analogiei, care să dea rezultatele dorite, cere ca aceste a­­semănări, acest paralelism să existe, să fie adevărat, real. Ori aceste asemănări la caii se recurge şi aceasta pentru a satisface spiritul omenesc veşnic dori­tor de noutăţi, nu există. Vaccaro nea­gă în chip absolut existenţa lor şi ast­fel fiind ele nu fac de­cît a îngreuia studiul şi a împiedeca progresul socio­logiei. Adevarata concepţie a societăţei­­e a­­ceia care o consideră ca un organism superior organismului findividual, ca un «superorganism» cum zice G. de Greet’. Aceasta însă nu esclude libertatea şi u­­ne­ori necesitatea de a ţine samă şi de datele ştiinţelor pe cari­­anterior l­e-am numit ajutătoare sociologiei. In ce mă­sură şi ce credulitate să se dee fie­cărei date în special, ie un ce lăsat la apre­­ciarea sociologului şi depinde de abili­

Next