Opinia, decembrie 1898 (Anul 2, nr. 170-194)

1898-12-01 / nr. 170

ANUL II No. 170 aSBMIMBiaBBIIIMaaBm In măr El 10 Bani A BONA SiSiJSi T SS.E Incepla 1 si IS ale fie-că rei luni şi se pl&tesdfcot-oauaa irainte in litffl». Casa Administraţiei la jusleţi şi ■•drmnătate jur-iu mandate poştale Un an în ţara 80. lei, în vtremnătate 40 lei Şase mai 15 , „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA No 48. — Strada Golieî No. 48 EDIŢIA DE SEARA HBHHBBBaHHBBIBi ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN UŞI—MARŢI 1 DECEMBRIE 1898. Mnmâri3 ÎO Bani ANUNCIUISilJE Id Iaşi şi judeţe se primesc num«’ la Administraţie is si reinstate, direct la administraţie şi toate oficiile .14' imilicitate Aa n * r ia pag. IV .. . 20 .b. linia , » « UT .... 40 , „ Inserţiile şi reclamase. . . , 50 M n au» număr vecinu 3© tutui REDAGTÎĂ No. 48— Strad» «olieî — Ie. 48 sarâs!tratative Boala Colectivităţii Aî observat, de sigur, iubite cetitor, măcar o dată în vieaţa ta, fazele prin cari trece un om atins de o boală incurabilă. La început maladia se manifestă prin simptome puţin sigure : iniei indispoziţii, lipsă de apetit sau insomnie, deprimare sufletească, etc. Mai pe urmă, răul agravindu-se, simptomele boalei se arată din ce în ce mai lămurit şi atunci doctorii pot face diagnoza şi recomanda leacurile cele mai potrivite. Dacă bolnavul este un om cuminte şi ascultător de sfaturile medicilor, starea lui se poate ameliora şi vieaţa se poate prelungi ; dacă, din contra, suferindul este un om încăpăţînat, care nu voeşte a ţine samă de sfatul rudelor şi al doctorilor, atunci oricine poate prevedea că boala va progresa cu paşi repezi şi moartea va fi inevitabilă. In zadar va căuta bietul suferind să arăte lumii că starea lui bolnăvicioasă este ceva trecător, fără gravitate, dovadă faptul că ese necontenit în lume, se agită, lucrează, etc ; căci oricine îl va vedea, va clătina din cap în mod semnificativ şi va zice în şoptă: «sărmanul om, seue, nu mai are mult». Intre acestea boala se va agrava mereu, ea va atinge cu încetul tot organismul şi din acest moment nici spiritul nu va mai fi teafăr : se va vedea îndată, că individul în chestie este descurajat, nu mai are memorie, nu mai poate judeca şi nu-i capabil de nici o iniţiativă. Se poate întîmplă ca de astă dată să consimtă a i se aduce un doctor ; acesta va veni, îl va examina, îl va încuraja şi chiar îl va prescrie vreun medicament inofensiv, ca o simplă mîngîiere; dar îndată ce se va depărta de patul suferindului va spune franc : «are să mai trăească puţin, dar speranţă de scăpare nu-i.» Nenorocitul în chestie, însă, ştiind că doctorul are să spue ceva despre dînsul în camera de alăturea, s’a sculat tiptil din pat şi a ascultat la uşă; din vorbele doctorului n’a auzit mult, dar a auzit destul pentru ca să-i revie toată speranţa perdută; «doctorul a spus că are să mai trăiască !» Atunci el uită tot, începe a sări prin odae şi face un tapaj îngrozitor. Rudele aleargă în camera lui, îl dojenesc, îl sfătuiesc să se astîmpere, să nu facă imprudenţe, ca să nu-şî agraveze răul ; dar degeaba: el nu vra să ştie de nimic şi în surescitarea lui nervoasă, provocată de vorbele magice ale doctorului, găseşte destule forţe pentru a se îmbrăca şi a eşi pe stradă, a strînge mîna la cunoscuţi,” a spune că nu mai sufere, ba chiar a face proecte pentru viitor ! Cîteva oare de sbucium însă, vor fi de ajuns pentru a-i agrava cu desăvîrşire boala şi a-i grăbi sfirşitul : nenorocitul bolnav,” care a fost victima unei halucinaţii aşa de plăcute, se va întoarce acasă istovit de puteri, se va pune din nou în pat şi de aice înainte nu-1 va mai părăsi niciodată! Aceea ce se întîmplă cu indivizii, se întîmplă şi cu grupele de oameni, organizaţi însocietăţi. In adevăr, istoria ne dovedeşte destul de lămurit, că cele mai multe din statele vechi au perit din cauza unor maladii devenite incurabile din cauza încăpăţinării conducătorilor lor şi a refuzului acestora de a căuta să remedieze rălele de cari suferiau , iar astăzi vedem cu ochii noştrii cum se pierde Spania şi cum trage de moarte Turcia şi China. Noi, Romînii, avem de asemenea omul nostru bolnav, colectivitatea, care se găseşte în ultima fază a nenorocitului, condamnat de toţi doctorii, despre care am vorbit. Boala acestei dame durează de mult şi provine din păcatele atît de numeroase şi variate, comise în tinereţa ei. Primele simptome s’au manifestat înainte de 1888, cînd mulţi i-au atras atenţia asupra stării sale şi au sfătuit-o să caute a se supune unui regim medical; ea, însă, capricioasă şi încăpăţînată cum e din fire, a respins toate consiliile bunilor sei prieteni, a declarat că se simte foarte bine şi chiar a început a considera ca duşmani pe acei ce persistau în astfel de idei. Pentru a dovedi că în adevăr este tare şi sănătoasă a început chiar a se deda la o activitate febrilă, la agitaţii de stradă, la instigaţii printre vecini, la ameninţări, etc. In cele din urmă toţi au lăsat’o să’şi facă de cap şi chiar i-au încredinţat conducerea destinelor acestei ţări; de abia însă a trecut un an şi îndată s’a văzut de ce este capabilă: actele ei erau fapte de om bolnav nu numai cu trupul dar şi cu sufletul! Atunci rudele şi prietenii au sfătuit’o din nou să se retragă din afaceri şi să-şi caute de sănătate: colectivitatea, mai mult de nevoe de cît de voe, s’a retras pentru un scurt timp la domiciliu , dar n’a voit nici de astă dată să ieie doctorii. Ba ce e mai mult, atunci cînd nimene nu se aştepta, iese din nou în lume, şi se pune în fruntea afacerilor, înlăturînd pe rudele sale, cari-i ţineau locul; se înţelege că prostiile au început a curge gîrlă. Atunci aventuriera noastră începe a înţelege, că e bolnavă serios şi se hotărăşte să facă ceva pentru sănătatea ei atît de sdruncinată, işi aduce aminte de rudele ei, le chiamă la dinsa, caută a le împăca şi a le cere sfaturi, dar nimica nu e cu putinţă, pentru că în fiecare zi îşi schimbă ideile şi respinge sfaturile şi medicamentele prescrise în zilele precedente. Atunci toţi se conving, că boala d-un el e fără leac. Cu toate acestea, familia mai face o ultimă încercare şi consultă pe unul din cei maî celebri doctori politici al ţării , pe d. P. Carp. Acest savant, insă, spune in mod categoric : «sunt convins, că în fine dreptatea are să iasă şi că, cu cît vor sta mai mult la putere, cu atîta căderea are să fie mai teribilă, căci are să fie eternă». Se înţelege, că în faţa acestei opiniuni, care îmbracă forma linei adevărate profeţii, rudele nenorocitei bolnave rămaseră consternate : ele înţeleseră că totul s’au sfîrşit! Din nenorocire pentru biata colectivitate, ea ascultase pe la uşă, ca să vadă ce spune doctorul şi auzise numai o parte din vorbele lui şi anume propoziţia : «vor sta mai mult la putere». Atîta i-a fost deajuns pentru a sări arsă din pat şi a striga în gura mare: «Aşa Care ? va să zică, nu sunt aşa de bolnavă după cum îmi spune lumea! Care va să zică, am să mai trăesc, şi încă 3—4 ani! Atunci la lucru!» Şi ca o nebună ese din casă, începe a bate străzile, a curiera ţara chiar şi a spune pretutindenea că «nu e nimic adevărat din cele ce spun adversarii săi, căci iată că doctorul cel mai vestit i-a spus că vă mai trăi şi încă patru ani»! Mulţi rămin surprinşi de activitatea ce desfăşură această damă, pe care toţi o credeai pe dacă şi-i daţi toată încrederea şi sprijinul lor ; din nenorocire, acest ’sbucium al colectivităţii era ultima licărire a unei vieţi destrăbălate, care apunea. Acuma, istovită cu desăvîrşire de puteri şi incapabilă de a mai lucra, a căzut bolnavă de tot şi de sigur că în curînd va fi dusă la mormînt. I. Crăsneanu. OAMENI ŞI LUCRURI O agonie. — Şi lucrurile în toată eterna lor inerţie, au viaţa, au sufletul, au graiul lor. Şi copacii se tînguesc ca şi oamenii, şi pîraele ştiu să doinească şi monumentele se încumetă a povesti de vremile care au fost. Numai toată lumea aceea de vieţi,—simplă obiectivare a unei părţi din vieţile noastre proprii—, cele de mai multe ori dacă nu mai totdeauna trece nebăgată în samă. De fapt, însă, cu ce drept zidul ruinat peste care plîng crengile pomilor bătrîni, ori lianele ce-i atirnă a jale din crăpături, ar naşte compătimirea trecătorilor,—cînd cerşetorul din răspinteni nu ştie, cu graiul lui omenesc, să mişte inima celor pe care-i imploră ? Din un sentiment nu de pietate, dar de scrupul şi de respect în tot cazul, s’a păstrat neatinsă în înşişi coastele teatrului nou, zidirea bătrînă a bisericei Dancu. Umilită de somptuozitatea vecinei sale, aceasta mocneşte în melancolia care o învălue, ca un om bătrin cuprins de aleanul trecutului. Pe zidurile ei înegrite, umezeala nutreşte vegetaţia cotropitoare a mucegaiului verde. Ferestrele-i mici şi lungăreţe răsfrîngînd întunerecul perpetuu dinăuntru, au ceva din privirea vagă a unui muribund. Şi clădirea întreagă pare că se împuţinează în mărime, că se afundă mereu în pămînt cu cît se ridică nivelmentul înconjurător, cu cît se înmulţesc clădirile îndrăzneţe din vecinătate. Numai noaptea, în reflexul luminei electrice, ea mai cearcă un lux postum, o aparenţă de frumuseţe mistică, o măreţie de templu părăsit,—cînd albastrul clar îi precizează conturul cu umbre negre, o înalţă mai mult cu turla ei dreaptă, dînd o ultimă’ sclipire, acoperişului de tablă.... Pentru cel cu ochi şi inimă,din viaţa neînsufleţită a colosuluî acela de piatră e ceva din gravitatea solemnă a unei agonii,—căci şi lucrurile, în toată inerţia lor, au o agonie şi o moarte. Mesagiul lui Jac Kinley Congresul american de la Washington s’a deschis, spre satisfacţiunea ambelor lumi, care nu aşteptau decît cuvîntul preşidentului Statelor Unite, relativ la evenimentele din urmă. înaintea citirei mesagiului, capelanul Senatului a rostit obicinuita rugăciune, din care e de relevat pasagiul următor : „Rugămu-te, Doamne, de a da binecuvîntarea ta reginei regente din Spania şi fiilui ei şi napi unei spaniole întregi. Fie ca harul tău dumnezeesc să ridice şi să susţie poporul acesta atît de încercat...“ Mesagiul se ocupă în primul loc de chestiunea războiului. Preşedintele pomeneşte de datoriile ce guvernul Statelor Unite avea faţă de Spania şi de Cuba înainte de război, precum şi de neputinţa în care se găsea guvernul spaniol de a aduce pacificaţiunea insulei. Aminteşte mortalitatea care decima populaţia cubană şi lupta aceea lipsită de orice raţiune, care cu toată rezerva ei se sfîrşea necontenit prin izbucniri violente. Urmînd înainte în ordinea aceasta preşedintele adaogă : „Apoi a survenit distrugerea vaporului american Maine, portul Havanei, în momentul chiar cîm acesta săvîrşea o misiune internaţionale, de curtoazie şi de amiciţie. Catastrofa aceasta, de natură suspectă, trebură adine înimele Americanilor. E o dovadă izbitare de vigurosul bun simţ al caracterului nostru naţional, simplul fapt al citudinei păstrate de noi în împrejurarea de care vorbesc. Lovitura aceea atincînd un popor generos și deja mult încercat de evenimentele la care fusese r-*-ior *n Cuba, pe ori care altul Var fi condus să fie hotărîrea imediată de a nu mai îngădui la însăşi porțile sale existenţa unor dezordine ce i-ar fi putut primejdui viaţa şi interesele. S’a orgmizat însă o anchetă, care a stabilit că origina exploziei a fost o mină submarină.“ Mac Kinley recapitleazâ apoi pe scurt fazele principale ale războiului, arătînd că dacă Manilla n’a fost luată cu asalt, aceasta s’a făcut pentru a evita o inutilă vărsare de singe Mesagiul apoi aminteşte energia cu care Spania şi-a făcut pregătirile navale, şi notează ca un incident onorabil felul cum amiralul Rivera a tratat pe locotenentul Hobson. După cum se pode deci vedea, declaraţiile prezidentuliî relative la afacerea Cubei se mărgiesc la o simplă notă prudentă şi plină rezerve. Acesta nu vrea să discute încă viitorul insulei şi posesiunele viitoare de Uniunei americane. Căci Mac Kney e din acea şcoală politică, care lasă cestiunele să se coacă bine, şi să deee la sine rodul soluţiunei lor. In spețe, momentul regulărei acestor afacer nu poate avea loc nici cînd, înaintea utificărei tratatului de pace. O parte care, vise e menită să producă multă senzaţi în lumea veche, e cea privitoare la plitica Statelor-Unite în extremul orient. Atitudinea, nu ecluzivistă dar egoistă numai, a replicei americane în chestia Chinei, va pricinui de sigur o mare decepţie Angei. Intr’adevăr unchiul Sam nu par de loc a fi ţinut samă de eminazul Marei Britanii, şi de transparentele ivitaţiuni din ultimele discursuri roite la Londra. Să aşteptăm a idea tonul cu care ziarele engleze vor comenta pasajul următor al mesajului «In aşteptare, avem un motiv de dreaptă nelinişte i reînoirea sentimentului de animozita nutrit de unele provincii chineze în priva străinilor. Ministrul Statelor-Uie a primit ordinul de a proteja toat interesele americane care ar putea fi meninţate, şi de a cere în zea de noe, o reparare imediată. Mai multe vai de războiu au fost trimise la Tien-ln, pentru a sta gata şi a supraveghia lezordinele cari stăpînesc capitala împrăţiei chineze. In chipul acestort cînd va fi nevoe, vom putea ţine diept împrejurărilor. O gardă de infantie de marină a fost trimisă la Pekin pentru a da ministrului nostru acuşi protecţiune pe care şi cele-l’alte pute s’au simţit nevoite s’o dee reprezentaţilor lor.* Corabia se ’neacă ... In tot cazul, dacă mi e chiar pe punctul de a se ’neon, tu schitul», tună, apa năvăleşte In toate părţile şi se prevede că dintr’un moment intr-altul, un sinistru e inevitabil. Ghigherlul nostru de la poliţie s’a intors ieri din Bucureşti unde fusese să amintească d-lul Niurdzu promisiunea ce i s’a dat, că aproape de sfirşitul iarmarocului va fi cazat intr’o slujbuşoară inamovibilă. Ast fel, se vorbeşte că zilele aceste d. H. Penescis va fi numit membru la curtea de Apel din Galaţi, in jocul unui consilier careva trece la Casaţie. Această ştire resplndită In oraş, ca un simplu svon, a deşteptat deja competiţiuiai la postul de prefect de poliţie, care totuşi va fi reservat, sau maî bine zis ţinut vacant un timp, ca un fel de acade pentru unii suparăţi din partid. A se citi in pagina III ultimele ştiri telegrafice. Reiteaua tratativelor S'a dus si orî ce ftţî face sunt toate în zadar ! Ba nu sunt în zadar de loc, şi cînd e vorba de colectivişti lucru pe degeaba nu se ’ncape. Desigur că toţi oamenii cu oarecare judecată şi-or fi zicind că in urma pasajului administrat disidenţilor de către premier, la ultima consfătuire a majorităţilor, firul tratativelor a rămas cu desăvirşire rupt. Aşi, fugi d’acolo nu mai visa. In partid totu ’i şarlatanie Căci mine iarăşi se vor pupa. Şi chiar e vorba ca tratativele să reînceapă dacă este să credem cele ce spune Dreptatea care anunţă următoarele: „Marţi se va ţine o consfătuire intimă „la care vor lua parte vre-o 15 senatori „şi vre-o 30 deputaţi. „In această consfătuire e vorba să se „ia rezoluţia ca toţi cei prezenţi să meargă la d. Sturdza In corpore şi să-l so„meze să facă concentrarea". Tratativele deci, date pe uşa-afară de conu Mitiţă Sturdza, reintră pe fereastră, aduse de acei cari acuză pe d-nii N. Gane şi Ghiţă Mîrzescu că au manevrat aşa ca ele să nu isbutească, fiind-că, în caz cînd împăcarea s’ar fi făcut, cinstitele d-lor sale fete ar fi rămas în partid pe al doilea sau al treilea plan de influenţă. In starea actuală, aceste personagii ocupă locuri de frunte, pe care ar trebui să le cedeze în caz cînd liberalii fruntaşi ar reveni în sînul ocultei. Precum se vede, din comedie tratativele s’au transformat în scandal şi acum scandalul se prezintă sub formă de beltea. Aşa că, ori de cîte orî te afli în faţa unui colectivist fin de siecle, nu mai poţi jura de nimic. Primul nostru redactor s’a îngrijit chiar în unul din numerile trecute, de a face— ca o călăuză pentru cetitori—un fel de calendar al septămîneî care arată în fiecare zi, de Luni pînâ Duminică fazele celebrelor tratative. Ca lectorul să fie orientat despre cum vor merge aceste tocmeli naţional-liberale, îl trimitem deci la numeral de Vineri 27 curent al ziarului nostru. Nostim partid ! Juvenili. Din istoria limbeî Programele şcoalelor normale prevăd in clasa a IV-a la 1. Romînă, mici si sumare cunoştinţi din istoria limbii.* Noi toţi cari am trecut prin şcoli şi ne-am deprins în modul cunoscut de tratare al acestei ramure din studiul gramatical, am crezut şi credem că singurul mijloc de tratare al istoriei limbei e de a pleca de la 1. latină şi treptat-treptat să arătăm schimbările fonetice ale cuvintelor. Metoda progresivă ar fi în acest caz singură de admis. Pentru aceasta să cere însă implicit cunoaşterea l. latine, fără care nu poţi începe’ studiul istoriei limbei, căci legea progresiunei şi a evoluţiei sunetelor n’o poţi arăta de cit pimî’nd în paralelă cuvîntul latin faţă cu cel rominesc. De pildă, pentru a adeveri că ureche vine din auriculari, trebue să pleci de la cuvîntul latin auriculam, să spui că se rostea oricui,am; că ii fiind deschis s’a rostit e ca în navebos pro navibus, ca în vechiul nice pro nici, ce pro ci, etc.; iar i nu se rostea și că dar din auriculum a eșit predă, apoi că o nefiind supt accent s’a slăbit în u ca în roga■ mus rugăm ; iar e deschis urmat de ă în silaba următoare s’a deschis în ea, deci a dat vrea ele, cum găsim în secl. al XV-lea ; apoi că grupul ci format din o guturală (c) și din o licidă (l) s’a rezolvat într’un sunet median Re, mediu palatal şi aşa a eşit ureache, azi ureche. Aici ca şi la alte cuvinte este o lungă expunere progresivă plecînd de la forma latină la cea romînă de azi. A lua cuvintele latine aşa cum erau vorbite de coloniştii lui Trăian, deci de oamenii din generaţiunea I-a romînească şi a le urmări pas cu pas in generaţiunile următoare pînâ ce apar în monumentele literare ale noastre pe la generaţia a 45-a încoace, este treaba foneticei istorice ca metodă progresivă. Aşa se urmează în cursurile de liceu; aşa se face la Universitate ; aşa sunt croite cărţile noastre didactice. Ce ne facem însă la şcolile normale, unde limba latină nu se prevede, cel puţin la şcolile normale de institutoare şi de învăţători ? A nu fi preda această parte a gramaticei ar fi a le ştirbi cultura literară, şi apoi ar fi a călca cerinţele programului. Iată cum am crezut eu că s-ar putea împăca lucrul. ) Pentru studiul istoric al limbei române n’avem nevoe în mod riguros de limba latină. Noi Românii, în desvoltarea noastră am primit fel de fel de elemente străine în graiul nostru. Ne-a fost dat ca în secolul actual, prin influenţa francesă, să primim o mulţime de cuvinte literare de formaţiune latină —franceză. Mai ales ştiinţa noastră ne-a impus numaidecît termenii latino-francezi. In nevoia noastră noi i-am primit aşa cum ni i-a oferit dicţionarul, în rostirea latinei şi cu scrierea adesa francesă, sau invers. Aceste cuvinte noul nu erau şi nu sunt încă vorbite de toţi Romînii din generaţia actuală , deci sunt neologisme ; şi e ştiut că neologismele se primesc cu rostirea lor nouă. Legile fonetice vechi n’au aplicare la neologisme decît doar pentru cel puţin cărturar sau pentru excentrici ca Porumbarul Cipariu etc. Pe calea înmuririlor literare s’au primit dublete din limba latină şi avem azi pe atingă cuvîntul vechiu latin păstrat de popor şi modificat foneticele, şi un altul nou literar nemodificat foneticeşte, închinare — înclinare chiar — dar îngheţat — facial Incheere — articulare sare — salină soare — solar ochiu — oculist Toţi aceşti termini noi, fiind termini dinte — dentist semn — sipnal înger — Anghe câmp — Cimpanie selbatec — silvicultură umblu — ambuzanţă apă — aqitativ patru — gwaternar Iapă — equestră cal — cavalerie etc. etc.