Opinia, ianuarie 1899 (Anul 2, nr. 195-214)

1899-01-09 / nr. 195

n om nevoeş! Dar la casa unei văduve! In toate dimineţele Deliţă ducea vaca la cireadă pănă hăt în marginea dricului, în sus de casa lui moş Anton Romilă. Iar sara, la întorsul vacilor de la cireadă, noi toţi băeţiî păzeam să nu se anine ci­neva de vaca bineî Măriucăi, căci nu arare ori nej înfruptam şi noi băeţiî din laptele de la vaca hineî, care, cu toată strîmto­­reala şi mulţiuiei gurilor, era însă dar­nică şi miloasă, şi la şase copii nu lipsea să nu ospăteze adese­orî şi al şaptelea. Vaî de bietul viţel, căci puţină parte avea de laptele mă-sei; cele 6 guri din casă ii făceau mare întrecere şi fiindcă nici unul nu avea de ajuns, toţi creşteau, după putinţă, nu după voinţă. A mers aşa toată vara şi toată toam­na. Viţica creştea, dar şi laptele se îm­puţina. Gurile din casă cereau mai mult. Niţă, care era mai mititel, era avan după lapte. Sara nu era altă mâncare de­cât strachina de lapte ieri ca mămăligă. Era frumos de văzut cum şapte ciuture în­cărcate se ridicau pline cu lapte din va­lea cea adîncă a strachinei cu lapte; şi iarăşi deşerte se scoborau pentru a se umple din nou. Cimilitura îşi avea pe deplin fiinţă: „Dintr’o vălcică adîncă multe cioare se rădică“. Zică-se ce s’a zice, dar pentru copii laptele e sufletul lor. Nu Tar da pe nimică in lume. In locul oţeţeluluî sau a terciului cu mămăligă, în locul us­turoiului sau a cepei cu trunchiul de mămăligă, e de neasemuit laptele. Se asprise acum vremea; vîntul de toamnă sufla supţire dinspre Rus. La dric iarba se rărise şi, cum începuse ploile, vacile continuau de a se mai duce la imaş. Văcuşoara hineî Măriucăi nu mai avea lapte şi, deşi gurile din casă cereau me­­reu, dar cum, dacă nu era de unde. Mai ales Niţă scîncia intru una după lapte; dar ce era de făcut! Biata hină se mul­ţumea să astupe gura băeţilor cu vorba „a ’nţercat bălaia măi băeţî; nu mai este de unde să vă dau lapte“. A venit iarna. Neavînd hina Măriuca de dat nici ogrînji, fu silită să toarcă străin toată iarna pentru a putea ierna vaca în tamazlîcul lui Conu Iorgu. Niţă era un bunduc de băiat mai ma­re dragul de văzut. Şi nu era băiat spă­­rios; adesea venea prin casă pe la noi şi mama, cum era habotnică de copii, nu arare ori simţea o nespusă plăcere să dea cîte ceva lui Niţă, mai ales­­că ştia cit de greu­ o ducea hina. Eram într’o zi la masă şi, cum Niţă stătea pe scările ce dădeau din cuhne în odaia de sus, unde nu începem noi a-l discoase pe Niţă,care respundea grăbit du­pă fie­care întrebare: Niţă, mămăligă aveţi? avem ; Brînză a­­veţî? —avem ; —Lemne aveţi ? — avem ; Foc aveţi ? — avem; Uscături aveţi; avem­­dar lapte, măi Niţă, aveţi? Cum auzi bietul Niţă de lapte se zi­­ghici puţin, căci gura îl luase pe dinainte şi zisese : avem, dar aducîndu-şî aminte că de mult nu mai văzuse lapte—eram acum pe la Crăciun—se opri şi zise cu jale: „lapte n’avem căci.... a ’nţercat bălaia. Cine era bălaia? Vorba se potrivea leit cu văcuşoara hinel Măriucăi, aşa că şi Niţă ştia că bălaia era vaca lor din bă­tătură. Gh. Ghibănescu şi manevra trebue să fie înconjurată de mai multă tactică. Dar parcă e scris ca sărutarea fatală să fie jertfită în ziua aceasta de solem­nităţi şi de bacşişuri. Un zgomot afară pune casa în mişcare; e invazia urăto­rilor de fericire, a cohortei turbulente şi inoportune. Ori­ce încercări de rezistenţă sînt de prisos,—totul e învins, sărutarea e din nou amînată.* După o zi consacrată formalităţilor de etichetă, după un lung schimb de vizite plictisitoare şi deşarte,— sara, destul de devreme încă", Domnul se reîntoarce de la cerc unde un grup de prieteni l’a re­ţinut aproape cu sila. Cu toată oboseala, el e încă vesel în aşteptarea plăcerilor pe care şi le pro­pune, căci abea intrat pe uşă, imaginea nevestei sale în costumul de culoarea toporaşilor de cîmp, care-i strîngea în noaptea trecută aşa de bine mijocul, şi o făcea aşa de seducătoare de farmec şi de graţii, îi apăru numai­decit în minte, şi-l făcu să aibă o înfiorare caldă. Dar în iatac era aproape întuneric. Şi în unul din cele două crivaturi alipite, ea doarmea liniștită somnul celor cari au revelionat cu o noapte înainte. Atunci el avu o ultimă lovitură. — Va să zică nici acum ! O, an nou, an nou! Să n’ai în 24 de ceasuri macar odată răgaz de a-ţî.. săruta nevasta!.. Și de astă dată[se dezbracă pripit și în­ciudat. Rigoleto. AM \Ol in picioare, înmănuşat, şi cu pălăria în mină, el urmăreşte mişcările graţioase aie nevestei sale care, înaintea oglinzei, îşi dă ultimele îngrijiri toalelei şi piep­­tănătureî. Şi i se pare atît de frumoasă, în rochia ei de culoarea toporaşilor de cîmp, care-i strînge atît de bine mijlocul ro­tund, şi-i bombează într-un chip aşa de provocător sîniî bogaţi, —şi aşa de "tare-i ameţeşte mirosul iritant de violete de Parma pe care ea-1 exală parcă prin toţi porii, în căldura aceasta a etaculuî, încît are o poftă nebună de a-î săruta gîtul alb şi gol şi provocă­tor. Dar ea-1 respinge cu nerăbdare, împin­­gîndu-1 cu mînuțele delicate, absorbită încă în miile de griji ale toaletei. — Şezi binişor! îmi iau pudra de pe obraz.... Și el, blajin, se stăpînește, hotărît să-şi fie revanşa la întoarcerea de la revelio­nul acela care deja începe să-l apese ca năcazul unei corvezi. Dimineaţă, s’a luminat deja de demult. Domnul şi Doamna, puţin cam palizi de noaptea neadormită, se pregătesc să se dezbrace. El —nervos, se maî primblă, cu mînele în buzunare, în sus şi ’n josul o­­dăeî; ea —moleşită de oboseală, se lasă a fi desbracată de subreta care i-a des­făcut pieptarul şi se sileşte a-i descheia corsetul. Peste cîteva momente uşa e închisă, şi în lumina discretă ce pătrunde de după stolurile trase, calmul reîncepe deschi­­zînd porţile misteriosului. Rămas singur cu nevastă-sa, el se a­­propie de dînsa şi’Ijja­mina cu discreţie. Totul e că acum Domnul, în agitaţia fe­brilă a plăcerei amînate, şi în uşoara ameţeală a nopţeî de revelion, a muzi­­cei, a danţuluî şi a şampaniei, nu se mai mulţumeşte numai cu o simplă sărutare. Exigenţele lui sunt mai mari, şi de aceea EXTERNE Despre criza Austro-ungară Cu crisa Austro- Ungară se ocupă actualmente mai toată lumea politică. Din ziarele germane şi acele ruseşci se constată, că guvernele acestor ţări, privesc cu o deosebită atenţi­une asupra mersului crişei. Ziarele Vieneze găsesc că parla­mentarismul este causa răului, fiind că s’a aratat incapabil de a realisa idealuri ce popoarele aşteptau dela dînsul. Dară nici un jurnal nu'şi dă seamă,că A­ustro- Ungaria este un stat unic in felul seu, care este aşa de greu de guvernat, ca nici un alt de pe suprafaţa globului. Dintre ziarele ruseşci este de re­marcat un articol al ziarului «No­­woje Wremja», care după ce se o­­cupă mai de aproape de chestiune, găseşte că rădăcina răului este nu­mai şi numai constituţionalismul, şi sfatueşte pe împăratul Francisc- Iosif, şi pe miniştrii sei, atît din Austria cit şi din Ungaria, ca să se reintoarcă la Autocratism. — Din punctul de vedere al Rusiei nimic mai natural! Această idee deşi aşa­ de stranie, totuşi ar putea fi dis­cutabilă, dacă am avea siguranţa că persoanele, cari vor ocupa tro­nurile, vor fi tot­deauna la înălţi­mea timpului, şi înzestrate cu ca­lităţile ca de exmplu Iosef 11 (Aus­triei) Friedrich cel mare (Prusiei) Henric IV (Franţei) Francisc-Iosef şi Regele Carol. Atunci oare este mijlocul de ameliorare ? Iată o întrebare, care şi-o fac mulţi şi eminenţi barbaţi de stat, fără ca vre­unul să fi putut face o propunere positivă şi hotă­­rîtoare. O serie de barbaţi de stat austriaci ca Prinţul Auersberg, Con­tele Hohenwart, Taufe, Badend, Gautsch şi Thun şi-au sacrificat for­ţe­le lor, pentru rezolvirea acestei probleme, însă în zadar, Împăratul Francisc-Iosef nu se găseşte în frun­tea imul stat cu un anume popor, ci faţă ele o aglomeraţiune de dife­rite popoare, care n’au nimica co­mun între dînsele. Cehi, Poloni, Germani, Italieni, Slavonii în Aus­tria ; Maghiari, Romîni, Croaţi, Şerbi, Germani şi Slovaci în Unga­ria, fie care cu trecutul lor istoric este natural să caute să redobândea­scă independenţa lor naţională. Nici nu se poate să fie altfel, la sfâr­şitul secolului 19 lea. Şi dacă reîntoarcerea la centralism astăzi nu mai este posibilă, nu mai rămâne decit o Confederaţiune. Această idee e destul de vechie in Austria. Insă ea nu se poate realiza decit prints o revisuire a constituţi­­unei. Dualismul înfiinţat de contele Beust şi Deak la 1867 se bazează pe ideea preponderenţei elementului german in Cisleitana, şi a celui ma­ghiar din Transleitana. x-1 xA Această Convenţiune s’a născut într’un timp nenormal, sub impre­­siunea împrejurărilor critice după resboiul din 1866. La astăzi nu mai corespundeau­ necesităţii­­ dublei monarhii. Dovada este că nu se poate a­­junge la reînoirea ei, pe baza ve­chilor principii. Dacă însă împăratul Francisc­­Iosef, după o regenţă de 60 de ani, va consimţi la o revizuire a cons­tituţiei, şi o nouă experimentare po­litică, este o altă întrebare. Intrucît descompuner­ea monahiei Habsburgice în mai multe state miei confederate, în loc de done mari, va influenţa asupra positiunei ei în rîn­­dul puterilor mari din Europa, pre­cum şi de chestiunea propriu un­gara, mă vom ocupa într’un articol viitor. F. Şubert Primim la redacţie o lucrare de valoare şi de o mare utilitate. D. Corneliu Botez, procurorul tribunalului Bo­toşani, nu face numai rechizitorii contra incul­paţilor, ci face şi cărţi de doctrină. D-sa a dat la lumină o lucrare întitulată «Controversele le­gei pentru judecătorii de pace» In această lu­crare D. Botez cu ajutorul principielor de drept şi a jurisprudenţei dă soluţiuni pentru toate punc­tele obscure sau controversate1 din legea ju­­decătorielor de la 1896. Lucrarea d-lui Botez este indispensabilă pen­tru judecătorii de pace şi avocaţii care ple­dează obişnuit la judecătorii şi este foarte utilă tuturor oamenilor de drept. In Iaşi se găseşte această lucrare la D. Th. Maximovich* * # Mine vom da a patra importantă Scri­soare de la ţară a colaboratorului nostru Rodion. Din Lipsea „Marfă de Lipsea“.—Braşoavele fratelui Popovici.­ Profesorul Weigand agent bulgar! De multă vreme Romînii din Principate au avut daraveri cu Lipsea, blănării, şi în general mărfuri, veneau din acest ves­tit oraş comercial, în care negustori din toată lumea îşi aveau întâlnirea. Mărfu­rile însă se vede, că nu totdeauna erau prima,­­ cel puţin cele expediate pentru Romînii din Principate, — de­oare­ce cu­rând se înpămînteni expresia: marfă de Lipsea, ca echivalent pentru mar­fă proastă, alături cu vorba „braşoave“, cu însem­narea de „minciună“,­de la Braşovean, neguţitor de la Braşov... Dar această calitate, a spune minciuni, stă în însăşi firea negustoriei, şi cu toate astea pentru noi Braşoveanul, "se vede, era cel mai prima în... braşoave. Şi de atunci a rămas cuvîntul, iar însemnarea îi e prea adesea justificată. Astfel de braşoave au fost de curând furnisate din Lipsea „Opiniei“,­­o dovadă­­mai mult, că suntem­ o ţară agricolă, care are încă nevoie de marfă de Lipsea, fie ea vîndută şi de Braşoveni. Şi cine e, mă rog, neguţitorul ?­­ Asta nu interesează pe cumpărător, pardon cetitor, vorba de: marfa să fie bună ! Dar se crede că neguţitorul de braşoave cu marfă din Lipsea, nefiind sigur," că o să-î se treacă uşor proasta-î marfă, şi-a ris­cat firma, «Popovici»,—nebăgînd de sea­mă că nomina sunt odiosa, mai cu samă cînd derivă de la cuvinte puţin citabile. Numai ast­fel se explică strecurarea ba­­livernilor D-sale la adresa Seminarului român din Lipsea şi a Prof. Weigand, în «opinia», eroare regretabilă cu atît mai mult cu cit pe lîngă că stă în con­trazicere cu un articol precedent din «O­­pinia» (ceia ce nu se poate admite de­cît într’un ziar de reclame şi anunţuri), apoi mai conţine, în afară de expresiunî injurioase, şi calomnii la adresa unui pro­fesor cunoscut, care a adus, în ori­ce caz, maî mult serviciu filologiei şi naţiunii române de­cît «fraţii» Popovici et Sulică. In ce mă priveşte pe mine, cînd îmi «con­damnă procedura» şi mă amestecă întru aşa zişii „reclamagii, cari numai cinste nu ne face prin faptele, lor ruşinoase“ (sic!), cred să fiu dispensat,a mă apara, sperînd că cetitorul va fi observat, mai curând de­cît redacţia ziarului, din cele scrise de d. P., cu cine are a face. Pentru acei, cari însă nu sunt pe deplini edificaţi, cine e «fratele» P., voia cita înseşi vor­bele prin care singur se defineşte "(şi bă­gaţi de seamă, tînărul e modest, poate e prea modest). Aşa zice D-sa: „Eu sunt încă copil, dar nu voesc să atrag blăs­­tămul urmaşilor pe capul meu“­ (Vedeţi: un copil, care însă are deja urmaşi. II felicitez­ de aceia „condamn procedura d-lui Silvius, recensent de lume (/), din „Opinia“, cu toate că nu e în competinţa mea să dau sfaturi şi mărturisesc cu înăl­ţare de su­flet (!), că nici nu sînt în stare s’o fac.“ Semne caracteristice : «Fac atît cît pot» şi „nu-mi public scrisele sub pseudonime, ci le dau fraţilor sub numele ce mi-la dat tata“. De un aseminea copil cu urmaşi şi cu atîtea calităţi, care-i fac onoare, maî cu seamă că,ţine atît de mult la numele ce i­ l-a dat tatăl D-sale, n’am avea nimic de zis, dacă ar fi consequent cu cele ce afirmă. Dar aşi! «Vremea s’a împlinit şi am tăcut pînă acuma. Conştiinţa însă nu mă mai rabdă şi trebue să spun ce am la inimă.“ Aşa fiind, îşi descarcă inima fratele P., pe cît poate, cu cinicul curaj (onoare lui!) să spuie adevărul în ches­tia «Weigand şi Europa“, expunîndu-se a fi lovit cu maiul în cap.» (cam greu­ de nimerit!)“ Şi ast­fel copilul devine îndrăz­neţ, uită că modestia e o virtute speci­ală pentru e­oil, şi-şi acuză dascălul de trădarea neamului romînesc, de­şi cu un an mai înainte susţinuse contrarul. Dar aşa sunt copii: se supără dintr’o nimica, iar de le intri prea în voie, «îşi iau na­sul la purtare“. Copii însă romîn­eonii şi cei mari nu-i prea ia în seamă, cel mult le aplică cîte o lecţie. O ast­fel de­ lecţie li vor aplica curînd compatrioţii D-saie,—adică fraţii de dincolo — , pe ca­­re-i privesc mai mijit educaţia răsfăţatu­lui,­copil. Intenţii cu totul generoase mă fac să-î dau şi eu o lecţie, de logică,— să nu-î fie cu supărare. Profesorul Weigand a zis în Conferinţa din anul trecut: «poporul, care dă semne de conştiinţa sa naţională, e demn de train.» Această frază presintă caracterul generalităţii, e deci aplicabilă la toate popoarele subjugate, şi Romînii din Un­garia ca şi la Bulgarii din Turcia. Ei bine, copilul nostru, de­şi numără fără greş pînă la zece, totuşi găseşte neapli­­cabila trasa aceasta la Bulgari, şi ce e maî mult (beata simplicităs!) vede în ea un îndemn din partea prof. Wei­gand, o înfcărîtare a Bulgarilor din Dobrogea (sic!) «în contra juştilor stăpî­­nitorâ, în contra Romînieî»!! Şi notaţi bine, conferenţa se referea numai la po­poarele de la sudul Dunărei,— de Româ­nia nici n’a fost vorbă ! Nu e de mirat deci, dacă în ochii «fra­telui» prof. Weigand e un agent al pro­pagandei bulgare» şi că «trăim în vre­muri grele», cînd opinia publică roroî­­nească nu se lasă a fi condusă de «fra­ţii» Popovici et Sulică. Vremuri grele!­­ Sylvius. Viile noastre Ziarul «La Rouraalie,» în cîte­va numere consecutive, se ocupă de un studiu foarte important asupra pro­­ducţiunilor noastre economice, in deosebi agricole, asupra cărora au­torul,cu o deosebită competinţa,face obser­vaţii vni foarte judicioase. Credem că facem un mare ser­viciu cetitorilor noştri, şi in deosebi cultivatorilor de vii,reproducând du­pă acest ziar părţile esenţiale din interesantul studiu ce-i face asupra vi­ticul­turei noastre, din care se poate vedea căuşele şi progresele distrucţiunei viilor, cît şi mijloacele pe care le propune pentru a se a­­melioara real care ne ameninţă. România a figurat totdeauna printre sta­tele vinicole. Vinurile noastre au fost citate ca cele mai bune, şi chiar şi astăzi mai sunt încă podgorii care produc vinuri su­perioare. In anii din urmă, a fost vorba chiar de a­ se exporta vinurile noastre, lucru pe care nu-l putem face pe o scară întinsă din a­­numite cause. Şi apoi ce să mai vorbim de exportare, cînd suntem ameninţaţi ca în cîţî­va anî să nu mai avem destul vin, nici măcar atît ca să acoperim consumaţiunea interioară? Astăzi nu se mai poate ascunde că gra­ţie ravagielor filoxerei, viile noastre dispar intr’un mod îngrozitor. De la 1884 şi pînă astăzi, din 180.000 de hectare de podgorii, maî bine de 60000 de hectare au fost distruse de flagel filo­­xeric, şi un calcul foarte simplu şi nici de cum pesimist ne dovedeşte că cel mult în 10 anî Romîniea nu va maî avea alte vii decît acele reconstituite prin viţă americană. Şi cum s’a ajuns la acest rezultat de­zastruos ? Filoxera a fost perfect cunoscută şi stu­diată în Franţa încă de pe la anul 1863. Pentru ce, pînă la anul 1897, nu s’a luat în Romîniea nici o măsură pentru a se împedeca învaziunea acestui flagel ? Pentru ce nu s’au făcut pănă la această epocă anchete serioase în acele regiuni unde s’au ivit cazuri de distrugerea viţei cari erau probe neîndoelnite de prezenţa insectei ? Este adevărat că s’au numit comisiuni, dar acestea nu au ajuns decît la descope­rirea unor Insecte inofensive, absolut în capabile de a distruge viile. Se zicea că filoxera nu există, şi cu toate acestea ea îşi continua ravagiele ei. In sfîrşit s’a ajuns ca să se descopere într’o zi. Pentru ce nu s’au pus imediat în practică procedeurile de distrucţiune, cunos­cute şi aplicate în Franţa ? Deşi era ceva cam tîrziu, poate că s’ar fi putut totuşi combate reul. S’a perdut o mulţime de timp cu încercări zadarnice, şi s’a ajuns la de­zastrul, pe care-l vedem cu toţii astăzi. Reul este făcut, maî bine de 60.000 de hectare de vii sunt complectamente dis­truse, şi în fiecare zi se descopere că fi­loxera a apărut în regiuni noi ; s’a dus cu viile noastre; durata lor nu maî este decît pentru cîţî­ va anî, şi fatalminte vor peri. Dela 1896 şi pînă la 1897, adecă în de­cursul unui singur, an, producţiunea vinu­lui a scăzut cu 4 milioane de hectolitri! Oamenii competinţî estimează că distru­gerea a 60.000 de hectare de vie, a adus o perdere de 14 milioane de lei muncito­rilor, şi de 55 milioane de lei proprieta­­rilori­­ . Ast­fel este situaţia în care se prezintă astăzi viile noastre, situaţie critică şi de­zastruoasă ! Şi mai de­parte autorul se ocu­pă de încercările făcute pînă acum pentru reconstituirea lor. Abia pe la anul 1889, statul a interve­nit cu primele încercări de a reconstitui viile distruse prin mijlocul viţei americane. Şi în această epocă chiar s’au comis greşeli neertate. Guvernul a însărcinat un funcţionar, care sa se ducă în Franţa şi să cumpere o anume cantitate de viţe (c­ârlige) americane din varietăţile cele mai, bune. Acest funcţionar, fie că s’a adresat unui pepinistier lipsit de conştiinţă, fie că nu s’a priceput să aleagă el singur varietăţile, care trebuiau, destul că ne-a adus în ţară un stock considerabil de plantele, cele maî rele, ca : Volonis, Herbemont, Othello, Tay­­loryClinton etc. care s’au constatat că nu rezista filoxerei, şi în Franţa au, fost pă­răsite. Toate aceste varietăţi au fost plantate în pepinierele create atunci, şi s’au făcut grefe care i-au distribuit in mod gratuit proprietarilor. Din nenorocire, din ignoranţa ştiinţei viticole şi maî cu seamă din neştiinţa gre­fară acestor viţe îieresistente filoxerei, În­cercarea n’a reuşit. Cu toată bună voinţa, reconstituirea podgoriilor distruse, n’a prea făcut mare progres. Pină acum abia s’au reconstituit 500 de hectare’. Astăzi sunt eliminate varietăţile rele şi în pepiniere nu maî sunt decît viţele cele mai bune. Cu toate acestea reconstituirea nu face progrese. Pentru ce?— Am zis ca sunt distruse 60.000 de hec­tare. Pentru acestea trebuiesc 250 milioa- r ne de grefe. Toate pepinierele statului la un loc nu dau maî mult de 500,000 de grefe pe an ! — l va­ trebui deci statului secule ca să reconstituiască numai acele vii, care au fost distruse pînă acum. Ca să reconstituim numai acele 60,000 de hectare în 10 anî, pepinierele ar tre­bui să producă anual 25 de milioane de grefe ! Să presupunem acuma că în acești 10 anî filoxera ar măi distruge alte 50—60 de mii de hectare, — unde am ajunge?— Ar fi, zeu, un adevărat vas al Danaide­lor !— După ce autorul a aratat pînă aci în mod atît de elocvent și cu cifre distrucţi­a progresivă care a­­meninţă viile, şi imposibilitatea sta­tului de a le reconstitui prin pro- A­­dusul pepinierelor sale, propune ca singur mijloc de salvare, iniţiativa privată. Cifrele aratate exprimă purul adevăr, şi ele arată că Statul ofere în absolută impo­sibilitate de a îndeplini singur opera atît de întinsă a reconstituiiei podgoriilor. Este deci absolut necesar să facem apel la iniţiativa privată. Dar, din nenorocire, nici de la această nu putem spera nimic. Lipsa de capitaluri, cît şi de cunoştin­ţele speciale, sunt obstacole este care nu putem trece, şi în faţa cărora încetează ori­ce speranţă de a înlătura răul. Reeliminările ar fi deci inutile astăzi­­, trebuia să lăsăm la o parte ori­ce chestiu­ne de amor propriu, şi să abordăm pro­blema de căpetenie. Este o chestiune care interesează ţara întreagă şi este timp încă să ne punem pe lucru fără să maî perdem un minut, căci filoxera nu aşteaptă. Nu ar fi alt chip de­cit ca sâ se înfiin-­­ ţeze o societate, sau un credit viticol, cu­ un capital mare, singura care ar fi în sta­re să îndeplinească acest lucru Indispen­sabil pentru salvarea uneia din ramurile, cele mai importante din economia noastră naţională. Această Societate ar trebui să se consti­tuie sub controlul şi cu concursul statului,­­sub forma unei asociaţiuni de proprietari du­pă modelul creditelor noastre fonciate rurale şi urbane. Această combinare ar fi preferabilă ace­lui de a apela la capitaluri streine, sau care necesarminte ar cere un monopol al sta­tului. Vom expune in scurt şi în trăsături ge­nerale mijlocul de a ajunge la fondarea acestui credit viticol, care ni se pare c­a este singurul mijloc de a salva sursa cea mai abondentă a bogăției noastre naționale. -----——­st

Next