Opinia, ianuarie 1900 (Anul 3, nr. 196-212)

1900-01-01 / nr. 196

/ / s. s.a. si. Strada Primăriei 17. AN­UL 111 No. 196 EDIŢIA SE SEARA IASI-SAMBATA 1 IANUARIE 1900 Numărul 10 Bani A HOVAMESTEIE încep la 1 şi 15 ale fie­ cărei luni şi se plătesc tot-d’a­ una, înainte In laŞl 1» Casa Administraţiei In judeţe şiIsfrichu­lare prin mandate poştale Un an in tari 30 Iei; în strein­itate iO Ici Şase luni 15 ,. „ 1­­20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA K«. l7.-~ Strada Primăriei— Ii®. 17. ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani ANIINCIIJRIIJB In II­şî şi judeţe se primesc mimat la Administraţie In strein State direct la administraţie şi la toate oficiile de publici­tate A nunei ani la pag. IV . . .20 b. linia o HI • • 40 „ „ Inserţiile şi reclamele . . 50 „ ,, Un număr vechi, 30 REDACŢIA T Sf®. 17-Srada Primăriei- No. 17 de • O' Iaşii la 1800 — 1900 Mîne, cînd, pentru a însemna a­­nul, vom «ch­imba cele 3 cifre de la urmă şi vom scrie 1900 în loc de 1899, mîne, cînd intrăm în ultimul ani al secolului al XIX­—căci admi­tem şi noi că secl. XX începe de la I Ianuar 1901—sîntem ţinuţi a re­zuma starea celei de a doua capi­tala a ţării, am zis a Iaşilor, în de­cursul anilor de la 1800 — 1900. O sută de ani! Cît de mult nu înseamnă o sută de ani în viaţa li­nui popor! Pentru indivizi e o ra­ritate fericită a împlini suta de ani, dat fiind că viaţa se petrece între 60-80 ani, căci, cum zice şi Psal­­t­istul : „anii noştri ca un paian­­jin s’au socotit; zilele anilor noş­tri întru dînşii 70 de ani. Iar de vor fi în puteri 80 de ani; şi ce este mai mult de­cit aceştia osteneală şi durere (89, 10-11). In vârtejul ideilor şi al lucruri­lor, 100 de ani cm­ioarană mult de tot. E greu a prinde firul evolutiv an cu an, dar cît de distanţate nu ni se arată lucrurile privite din sută în sută ! Iaşii presintă la 1900 altă faţă de cît o aveau la 1800. Şi dacă s’ar ridica un contemporan al generaţi­­unei de la 1800—pe cînd Conaki începea a scrie versuri—şi ar ve­dea starea Iaşilor la 1900, ar rămî­­nea mirat din cale afară de schim­barea ce a luat în toate. Ca înfă­ţişare exterioară, Iaşii nu mai sînt oraşul oriental, cum îl vedea Alexan­dri chiar în 1844. Oraşul nostru sa europenisat în totul. In locul mocirlelor şi a băltoagelor de pe vechile uliţe, în locul podurilor, care începuse a se face încă de la finele secolului trecut pe străzile şi azi numite: podul vechiu, podul lung, podul roş, podul verde ; în locul stră­zilor cu piatră, care au început a se face abia după Regulament, că în 1844 abia eraţi cîte­va sute de stînjini, azi avem străzi asfaltate şi pietruite cu piatră cubică sau cu bocnă, care a înlesnit circulaţia ; în locul opaeţelor şi fanarelor cu lu­minări de sân—şi acele rari—azi a­­vem din fericire lumina electrică ; în locul cocioabelor şi a caselor tur­ceşti azi avem clădiri, care nu lasă nimic de dorit ca estetică. In scurt dar, Iaşii prezintă o privelişte cu to­tul superioară faţă cu ceia ce era în 1800. Nu putem zice că Iaşii nu au crescut ca oraş. Pe an ce merge lo­curile virane se umplu, şi daca exa­minăm planurile oraşului, din 1819, 1844 şi de azi, vom vedea cum ca­sele, dughenile, s’au întreit ca nu­măr. Ce ar urma de aici? Că s’a sporit şi viaţa publică în oraşul nos­tru ? Nu, de o mie de ori nu ! Din acest punct de vedere s’a pe­trecut o mare schimbare în viaţa publică a Iaşilor. In jumătatea în­tâia a seci. XIX Iaşii fiind capitală de ţară, au jucat un rol precumpă­nitor in istoria Moldovei, şi c­oar a ţării romîneşti, şi deci datori sîn­tem a înşira cîteva pagini glorioase. Domniile fanariote de la începutul secolului XIX s-au semnalat în Iaşi prin o creştere a mişcărei culturale. Murim aduce apă, întregind pe Ghirai Calimah face legi; Veniamin des­chide Seminarul ; Eteria isbucneşte întăi în Iaşi, de unde apoi trece în Muntenia; domniile pămîntene se semnalează prin o ridicare a simţi­­mîntului naţional. Şcolile secundare se înmulţesc în Iaşi; don­aia regula­mentară a lui Mih­ai Sturdza; miş­carea literară şi artistică din timpul său au asigurat preponderanţa Iaşilor asupra Bucureştilor, în luptele din divanul ad hoc. Pleiada de tineri po­liticiani în Iaşi au dus lupta cu suc­ces contra vechiului regim şi ale­gerea luî Cuza a frămîntat Iaşii şi Moldova întreagă pe o scară ce cu greu ne-o închipuim azi. Era culmea atinsă în acţiunea politică a Iaşilor. Unirea va fi o coroană neperitoare pentru Iaşi, şi spre m­îngîerea ora­şului nostru, toată perioada celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, Iaşul a fost alintat cu epitetele că e leagănul Unireî, oraşul sacrificiului, cuibul ideilor generoase. Nu ştim dacă viitorul va şterge sau nu a­­ceastă notă,—căci ce nu şterge vre­mea ! —dar azi cînd sîntem pe pra­gul de a încheia veacul, e bine a aminti că noi cei de la 1900 trăim cu opera celor de la 1859, operă nutrită şi plămădită de cei ce au precedat mişcarea în prima jumătate a secolului actual. Azi Iaşii e lipsit de viaţă politică. Redus la oraş de provincie —de­şi încă a doua capitală—nu va mai avea prilej să vadă mişcarea ce o provoca fiinţarea domnilor aici. Cen­trul vieţei politice ducîndu-se azi în Capitală, s’au dus acolo şi afacerile legate.. . .Xlani*—-co-4* ...~*.. Iaşilor , ceia ce va merge din ce în ce descrescînd, e mişcarea. Mişcarea e semnul vieţei. Ei bine ! Sub toată aparenţa unui progres înfloritor al Iaşilor ca exterior, ca estetic, mişca­rea-i lipseşte. Mişcarea e legată de afaceri , afacerile de rostul politic. Pătura flotantă care măreşte mişca­rea unui oraş, e redusă la minimum. Brăila, Galaţii, Ploeşti, chiar, au mai multă mişcare decit Iaşii. Bră­ila şi Galaţii a şi mişcarea oraşelor de port; Ploeşti, mişcarea unui oraş industrial; Iaşii au păstrat o singură mişcare : mişcarea şcolară. Iaşi au ră­mas un oraş de şcoli, şi aceasta nu e numai o vorbă. Pe scara învăţă­­mîntului public, judeţul Iaşi stă cu cifra cea mai ridicată, cu 15°/00, pe cînd Ilfovul abia cu 12%.­—Dă-i aşa lucrul, e lesne de observat mişcarea din Septembre şi Iunie. Dar această mişcare şcolară e factice; ea presu­pune o extra compensaţie bugetară, căci un oraş de şcoli e un oraş de consumaţie, nu de producţie; şi cu cît forţa de producţie a unei ţări e slabă, cu atît e ne­stabilă situaţia oraşelor de consum. Deja se crede prisoselnic pentru Iaşi plusul de şcoli faţă cu nevoile locale; deja se discută ne­cesitatea fiinţărea unei Universităţi complecte la Iaşi; situaţia militară a Iaşilor e problematică, mişcarea economică e în declin. Suta de ani ce se închide înaintea noastră a vă­zut în Iaşi maximum de mişcare, ce s’a putut desvolta pe malurile Bah- Luiuîul. Soarta, care a avut’o Suceava în secolul XVI, a început s’o sufere Iaşii în secolul XIX. Cu ce gînd se mutase capitala de la Suceavă la Iaşi! De unde Suceava era la margina ţării spre nord, Iaşii veneau in cen­trul Moldovei vechi. De la Iaşi la Nistru era cam cît la Garpaţi; de la Iaşi la Galaţi era cam cît la Ipotin. Dar la 1775 ni se răpeşte Bucovina; la 1812 se perde prin trădare Ba­sarabia! Iaşii au­ ajuns oraş de mar­­gină, şi deci pus în buza tunului. E slut la Prut s’a zis de la 1812 încoace ; şi statul major tot aşa crede şi azi că dinspre Prut va veni pe­­ricolul — dacă va veni! Cîte ciudese însă nu rezervă viitorul. De mişcarea politică a Iaşilor a uternat; o mişcare lab^ra, şi artistică Pe cinci Ia 180« ■gurii scriitor reputaţi erau n şi Gonaki mai apoi cu g^^H.;rea scoalelor ! î Et u . Asaki învățămîntul public din Jas* ft Moldova. Se­minarul, sco.-tl erie hotar­'I­liemiaMi­lituleană lata ezăminte care au­ fost pepiniîrî^^^Biior demnitari ai țării 1 Pe .iîi­JBRşcarea didac­tică a fost una ii­i propriu zisă, literaţi ca Dorici «* rgruţi, Alexan­dri, Gogălniceanu. Wki, pentru a nu vorbi de cit de ■ i mai însem­naţi, tul nutrit cu i W orile lor ziare şi reviste important care au fost şi sint fala literatureij noastre : Al­bina romînească, 1.EHfo literară, Ar­hiva romînească, 'Wmtînia literară, Foacă Să teased, S' ^^LDunarU, Zim­brul și în tine Convomirile Literare, iată publicaţiuni cari Pvalizează dacă nu și întrec pe sii-^P^-ele lor din București: Curin'u f^lromînesc, Cu­rierul de ambe seZW%ac­asimd isto­ric, Romanul, Tra) , ’­0 Garpaţilor, etc. etc. Spiritul moldo­ven­esc s’a arătat tot­deauna călăuzit şi un puternic­­ sănătos bun simţ, P­coala exage­rării şi a latinismulu­­i.’a prins ră­dăcini in Iaşi. Şi, d­eşi s’a criticat de unii şi­ alţii că Lmni nu au format­­ şcoală literară, cu scriitorii Eşeni n'afi fost nuanţaţi în­tr’o direcţie, totuşi bunul sin,; car a călăuzit pe iteraţii Moldov, ferit să cadă -'■|^^ft lui Boli­ac, -C’ rf. ; 4 nr­.' al acestui 'spirit just a fost mişcarea Cercului Junimea cu „Convorbirile Literare“, al căror leagăn a fost tot în laşi. Una din căuşele esplicatoare acestui lucru e că elementul Arde­lenesc, venit în Iaşi, a fost ante-cipa­­rian, apoi fruntea literaţilor Mol­doveni au avut o cultură germană nu pur franceză ca a­­ celor din Muntenia. Un spirit ca al lui Cogăl­niceanu şi Maiorescu nu puţin s’a modelat de către şcoala germană ! Azi, cînd sîntem în ajunul noului secol, Iaşii se presintă slăbiţi ca mişcare literară. Afară de Arhiva şi de cîteva ziare, dintre care—fără laudă —opinia s’a achitat conştiincios şi demn de chemarea sa, n’avem cu ce ne recomanda ţârii. Ca mişcare artistică sîntem în de­clin. Avîntul, care a domnit în cercul elite i­erane între 1830—1850, nu-l mai avem azi. Teatrul din Iaşi—cel de la Copou—a avut o viaţă celebră în răstimpul dintre 1840—1860. Via­ţa aceasta era urmarea mişcărei po­litice, care era legată de un gros şi respectabil strat de boeri protipen­dadă, cum şi de o puternică pătură flotantă, care susţinea mişcarea artis­tică prin contribuţie bănească. Pina­coteca ieşană numără tablouri, care arăta în­deajuns munificenţa boe­­rilor şi a domnilor, dar azi stă în letargie ! Cabinetul de Istorie na­turală e rodul unei epoci între 1836—1850, dar azi abia îşi men­ţine viaţa fără a creşte ! Universita­tea ieşană nu contribue de­cît pu­ţin la mişcarea ştiinţifică, căci che­mată a instrui tinerii destinaţi învă­­ţămîntului secundar, e lipsită de for­ţele care animă ştiinţa, şi cei rari nantes explică şi mai eloquent si­tuaţia. In mişcarea economică s’a căutat a se crea mijloace artificiale, în lipsa celor reale. O reţea complectă de căi ferate, crearea de docuri — în perspectivă—ateliere de căi ferate, crearea de industrie—dintre care cea de mobile e singura în spor—au fost atîtea mijloace de a spori mişcarea e­­conomică, lipsită de cea politică. Dar, este un dar : elementul romînesc s’a fost înstrăinat de la această mişcare. Averea s’a strecurat în mînile străi­nilor, căci Iaşii au fost centrul de a­­tragere al Evreilor după împărţirea Poloniei! Ah! de-am putea redobîndi cele ce-avem perdute, cînta I. Văcărescu în 1817, în oda la Pravila Caragea ! Aşa s’ar cuveni să zicem la 1900 pentru Iaşi. Bietul român, desmoşte­­nit de nervul averilor, industria şi comerţul, s’a refugiat — special în Iaşi — la funcţiuni, cad plusul de 1500 de cărturari e o dovadă via de pletora de funcţionari. Gh. Ghibănescu Presa Sa noî Stau adeseori şi mă gîndesc la rolul infim şi neînsemnat pe care’l joacă azî pre­sa la noi, în comparaţie cu acel pe care’l juca acum patru­zeci de ani, şi pe care l’a jucat un timp relativ scurt chiar şi mai încoace. In Moldova mai cu samă, gazetele a­­veau pe vremuri o importanţă deosebită. Incepînd cu România Literară la care colaborau V. Alexandri, Ioan Ghica, M. Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Bolla şi o sumă de alţi barbaţi de samă, şi care au contribuit la redeşteptarea simţului na­ţional şi la înflorirea literature! româneşti, şi ajungînd—ca să nu mă apropii tare de present—pînă la Tribuna d-lui Neculaî Ionescu, toată gazetăria ce s’a făcut în acest interval, a fost de mare folos con­ducerea opiniuneî publice şi orientarea po­porului nostru. Cine, bună­oară, dintre generaţia, nu încă de tot bătrînă, de azi, nu-şî aduce aminte de Steaua Dunărei a lui Mihail Kogăl­niceanu şi de rolul important ce acel ziar a jucat în evenimentele de pe timpul Di­vanului Ad-hoc? Patriotismul, talera«1. TM»extria­ şi ml­, ziar o adevarată călăuză la mişcarea po­litică ce se producea atunci. Autoritatea şi influenţa presei în toate mişcările politice ale naţiunei, înfipte cu atîta putere în opinia publică de Steaua Dunărei, deschisese o cale largă şi fru­moasă condeiului. Chiar şi după dispariţia Stelei Dunărei, eşirea la lumină a unui ziar nou, era pe atunci un mare eveniment al zilei. Gazeta nu se vindea pe gologan ca acum şi nici vînzătorul nu rupea mînecele pe stradă la cumpărători. Doritorii de gazete—şi erau mai mulţi ca azi, vorbesc de oamenii se­rioşi—alergau singuri la redacţie, cu du­iumul şi se abonau, sau se abonariseau, cum se zicea atunci. Abonamentul era scump, şi gazeta trăia cetită de lume in­teligentă, care aprecia talentul scriitorului, căci scriitori fără talent nici nu erau pri­miţi în redacţie. Mi-aduc aminte de două gazete opozi­­te în idei, care apăruseră în acelaş timp în Iaşi, vroesc să vorbesc de Viitorul, re­dactat de d-nii N. C. Aslan şi Gr. Balş, şi de Trecutul, al cărui director politic era d. Gh. Mârzescu. Polemica dusă în aceste două ziare contrare în cugetări, era un duel de condeie plin de vervă, spirit şi vigoare. Ţi-era mai mare dragul se ceteşti asemine gazete. Veni apoi Tribuna ilustrului pe atunci N. Ionescu, mai pasionată, dar tot băgată mult în samă şi cu resunet în popor. Încetul cu încetul însă, luptele politice se înverşunară, gazetele deveniră pasionate, personale, şi crude chiar. Poporul, redac­tat de d-nii A. D. Heiban şi V. Gheor­­ghian, ajunsese prin accerbitatea limbagiu­­lui, provocat poate de împrejurări, o ga­zată ce se făcuse temută chiar de adver­sari; şi’n cele din urmă Moldova luî T. B. Lăţescu inaugură lupta de condeill à outrance, în floare pe acele vremuri în Bucureşti la ziarele Românul, Trompeta Carpaţilor, Reforma, Telegraful şi altele. In ori­ce caz însă, chiar aşa violente cum deveniseră, ziarele de atunci tot a­­veau căutare şi erau mult cetite; căci por­­nirele lor nedrepte şi violenţele lor de limbagiu, plecau dintr’un sentiment sincer. Azi însă, pe lingă crîmpeiul de politică ce fac unele, multe din ziare sunt de rea credinţă, grosiere şi ordinare în aprecieri. Dacă mai adaogî şi o bună doză de şan­taj, vei avea tabloul complect al unei mari părţi din presa actuală. Azî nu mai e lupta pentru o idee ca odinioară, ci o simplă chasse à Vhcomme.. Şi dacă această nefericită semînţă cade pe terenuri prielnice, popularitatea gazetei e făcută. E o adevărată infectare a simţului pu­blic, dar numai gazetărie nu e. JUVENAL -1­0- re Sfîrşit de veac Cine­va din cercul nostru întrebă cu drept cuvînt: oare acum un secol, tot a­­tîta de mult se certau învăţaţii pentru a şti cînd anume începe secolul— cum se cear­tă astă­ zî­? Răspunsul e lesne de dat. Acum un veac presa nu era ceea ce e astă-zî — şi avea omenirea maî puţine probleme de dezlegat, mai puţine ergotărî de făcut. Aşa e pro­gresul ; el ne aduce îmbunătăţiri şi neajun­suri în acelaşi timp ; multe se simplifică,— dar şi multe se complică în viaţa noastră de toate zilele. Bind pe rînd visele omeni­re! se îndeplinesc,— dar cîte dorinţî şi i­­luzii noue iau locul celor de altă dată ! Un secol ! Noi rostim cuvîntul, fără a ne putea trezi în imagine noţiunea precisă, — aşa după cum une­ori pronunţăm multe alte cuvinte numai în mod intuitiv, după un uz contractat între noi şi graiul nostru. Şi ne vine greu să avem dintr’o dată in gîndul nostru imaginea desăvîrşită a tutu­ror schimbărilor întîmplate într’un atare interval lung, — noi care de abia ne pu­tem da seama de ce s’a schimbat în scur­tul interval de un an, fie in noi înşine, fie împrejurul nostru.* Progresul este lucru ciudat în feliul sau. El este unul și același — dar se pare că nu poate cuprinde în acelaşi timp cercul vast al multor ţări şi naţiuni. Născut din firea şi din instinctul omului de a păşi către bine, el inspiră şi înalţă rînd pe rînd state şi popoare, aşa că la un moment dat îl găsim îm­­brăcînd haine diferite du­pă anumite regiuni. Acum o sută de ani, ceea ce pentru ţara noastră, bună­oară, era un ideal greu de realizat, aiurea de mult devenise a­­ievea. Cetiţi în opera lui Gheorghe Lazăr „Starea Romînilor la 1820“. Vedeţi—sun­­diuă decenii în inima secolului se însemnau numai încet, ţm ' progres i .r±,*i -nj Vî ut' .1- a-cat) suntem u.Topoţi-crr. Romanilor, avem în ochii o ceaţă prin care nu putem ve­dea lumina soarelui! Au doară nu putem avea şi noi doctori Romîni care să ne lu­mineze ochii din vrerea inimei, iar nu d­in interes ? Au nu putem avea şi noi filo­sofi ca să ne înveţe filosofia în limba romînâ ? Cine poate zice că fiii Romîni­lor nu vor putea învăţa toate învăţătu­rile în limba patriei ? Toa­te putem a le dobîndi...“ De mult şi pe deplin s’au realizat vor­bele şi dorinţele dascălului profet. Astăzi toate învăţăturele, toate mijloacele le po­sedăm; visul generaţiei de luptători cari se chemau Gheorghe Lazăr, Asachi, Ve­niamin Costachi, Heliade s’a îndeplinit — progresul In mers n’a uitat nici seara noastră,—fără să uite însă de asemenea de-a ne aduce alte nevoi, alte lipsuri, alte i­­dealurî pe care, de sigur, după vorba în­țeleptului dascal „toate putem a le do­bîndi“ . Decît—astă­zî noî am exprima în altă formă această simplă gindire; noi am zi­ce: „toate le putem dobîndi“. Căci ca şi toate elementele progresului, graiul s’a schimbat zi cu zi; el a evoluat şi s’a simpli­ficat—în timp ce s’a complicat—unii zic îmbogăţit—cu alţi termini, cu alte forţe de a rosti ideile.* A, dacă am studia schimbările prin ca­re a trecut graiul nostru în decursul u­­nuî veac,—spaţiul acesta restrîns nu ne­ar încăpea de loc. Acelaşi lucru cu toate schimbările şi transformările sociale. Căci poate nici unul din statele civilizate n’a trecut în acest secol prin mai multe şi mai variate faze, pentru că ni­ci unul nu avea de îndeplinit atît, pe calea mare­lui progres cultural din ori­ce punct de vedere. Şi toate le-am dobîndit, treptat-treptat şi de aceea mare nedreptate săvîrşi po­etul care a zis că Veacul nostru ni-l umplură Saltimbancii şi nerozii De ce le-a zis acestea ? Pentru că aşa au cugetat şi simţit, către sfîrşitul nostru de veac, triştii fi­losofi de­asupra cărora apasă deja povoa­­ra unui enorm progres realizat în prea scurt timp. Ce dovadă mai convingătoare că pururea mersul înainte e bogat şi în bine şi în rau de­o­potrivă? Dar oare erau mai puţin triste şi descuragiate deja la începutul veacului nostru oare­care spi­rite poietice decît multe din zilele noas­tre ? Nu oare de pe-atunci scria Conaki: Omule, slabă fiinţă şi la patimi cu plecare Unde ţi-i înţelepciunea, unde ţi-e min­tea cea mare ? De te’nalţi şi zbori cu mintea la tro­nul Dunmezeiru?

Next