Opinia, noiembrie 1906 (Anul 4, nr. 1-14)

1906-11-15 / nr. 1

■ ^ *■ fostul D-lu­i îtMktivan arele ne-au adus vestea că la ba­lietul de la Brăila, după un pa­h­a de șampanie, Dl. Rachtivan se- Chiar generalial Ministeriului de in­te­re a ţinut un toast.­li mic mai trese din partea D-lui nefitivan­, sub-altern al d-lui Ministru dr- interne, de a ri­­dia un pahar in Bunătatea şefului săi direct Dl.Oh. Cantacuzino, Care în acelaş timp este şi şeful guvernu­­lui şi al partiduluî oiservator. Ceea îna ce nu înţeleg şi ceea ce mi se par absolut anom­al­a mentalitate rezonabilă, este cea vşh­e politică ce a făcut dl. Rahtiva­ţ la foastul seţ. Mai întăi cine ste dl. Tachtivan şi în ce calitate ăn'eznt d-,x cu­viinţa de a face oliticâ la un ban­chet, ce era în legtură cu o urbare ne-politică? Dl. Rachtivan ste un funcţonar ^juperior al ministrului de mvine şi ^ceasta situaţi­­e a sa deliig (P fi* naţio *­«•»■ 1 *■ buia să-l facă a0 arţine de la mi­­­ni ani testaţi­u­ni pe j­ice cu atât mai mult cu cât nici împrejurările nu­ erau prielnice, h­a­mehet participând persoane cu de ■vărşire străine le politică ca : mi­nîştri, magistraţi şi alţi funcţionari Ce ar z­ ice otu, lumea noastră po­itică şi nepolitică, când într’o hunii dimineaţă ar veoa pe d-uii Secre­­tari generali de a externe, justiţie finance, domenii, etc, ţinând discur­suri la întruniri pblice sau fabricînd toasturi cu caracter politic, la ban­chete ce şi ar di singuri sau ar pune pe alţii să li se dea? Indiferent de partidul cari ar fi o putere, această dare de lucruri ar f în adevăr anarcb­ă, când funcţiona­rii superiori ai m­isterelor s’ar tran­sforma în agen sau procurişti po­litici. Cazul d-l­u Rachtivan este unic în analele polite româneşti şi va rămânea unic c­u siguranţă. Şi care era decutul politic care săi­ îndrituiască întru cât­va cel pu­ţin, fără însă al justifica, pentru ca d-sa să ia aceată poziţiune de men­tor politic ? Căi pentru a’şi lua ci­­­ne­va acest rol şi pentru a fi luate în serios vorbe sale, trebue să aibă o vechime polică în partid. In trecutul plitic al d-lui Rach­tivan nu găsiai de­cât funcţiunea de director genera al închisorilor ce a avut acum câiva ani sub guvernul conservator, şi. . . , atât. D-sa nu a fost nici­odaă deputat sau sena­tor, deci n’a dus nici o luptă par­lamentară ; nici chiar în viața extra­parlamentară nu am întîlnit pe dl. Rachtivan luptând, nici cu vorba nici cu scrisul pentru partidul conser­vator. Ori­cine, va vedea deci, cât de fals şi deplasat a fost rolul ce şi-a luat Dl. Rachtivan la banchetul de la Brăila, în care a avut imprudenţa de a face, politică şi încă o politică naivă şi stîngace de debutant. Sunt sigur că cel dintâi care l-a admonestat pentru această gafă po­litică şi mai ales pentru această conduită absolut incompatibilă cu calitatea să de funcţionar public, este însuşi şeful său, Dl. Ministru de interne. Căci nu este permis nici unui funcţionar public, pe cîtă vreme păstrează încă această calitate, de a scoborî demnitatea funcţiunei sale la nivelul politicei de stradă, sau al­­ politicei de banchete. N’ar fi tre­buit ca tocmai partidul conservator să creeze un aseminea urât prece­­ddmt,­­ neconform cu priincipiile şi tradiţia sa vânătoasă, de a opri a­­mestecul funcţionarilor publici în politica de partid. Şi la urma urmei ce lucruri mari şi necunoscute a spus Dl. Rachtivan la acest banchet? Nimic de­cît banalităţile cele mai teribile, întregul vocabular demodat şi deplasat al intrigilor de culisa al criticelor de club şi al politicei de la Capşa, a fost reeditat de d-l Rachtivan in toastul său. Căci, pentru Dumnezeu, cine din­tre oamenii politici serioşi contes­tă şefia D lui Cantacuzino ? Cine formează «bisericuţe» ? Cine ar­borează «fanioane» ? Cine, Dom­nule Rachtivan, răspunde ? Ai voit oare să te referi la d-l Take Iones­­cu ? Dar acest mare şi strălucit om de stat, pe care desigur nu toastele d-lui Rachtivan îl vor putea «zdrobi», n’a declarat singur că nici el cel puţin nu este tachist? Cine deci for­mează „bisericuţe“ şi cine arborează „fanioane“? Şi când lin funcţionar superior ca­­1 Rachtivin, se face ecoul nenoro­cit al unor asemenea şoapte şi can­canuri de plitică uşoară şi eftină, debitîndu-le fie chiar la banchete,­­ o uşurinţă şi naivitate aşa de scoasă şi gravă, un asemenea func­iar nu mai poate sta un singur niolent ca secretar general al unui­­ Mi­niter. Ca\mplei particular, d-1 Rachtivan poate vea libertatea de a ţine ori cite toafari politice va vroi. Ca se­cretar g&erî al Ministerului de in­iterne insă n ‘ î \ Demisiuii,, fi-iui R­aehtivăn deci, credem cu ' Lascar Antoniu. Ziua de azi va însam­a, o epocă și de sigur, o epocă strălucită, in istoria ora­şului laşi. Căci realizarea planului cu a­­limentarea oraşului cu apă, este un tribut ce se plăteşte igienei şi va feri oraşul pe viitor, de acele crude boale epidemice cari decimau populaţia. Comuna laşi, cu restrânsele ei venituri, n’ar fi putut, nici­odată, să găsească chip pentru adunarea multelor milioane, ce ne­­cesitează realizarea a două lucrări atât de grantice, cu neţărmurita-i dragoste pentru nevoile mari ale laşului, partidul conservator a uşurat comunei şi realiza­rea acestei bătrâne do­rinţi. laşul va înscrie aci­st fapt, cu profundă recunoştinţă, în istoria vieţei sale şi va erta pe păcătosul colectivist, care vede, pînă şi în o chestie ajunsă sfîntă , un simplu gheşeft. T­R­­­ 9NAMENTE: Un an 1o lei. 6 luni 10 lei. 3 lui 6 lei ANUNŢURI: Un rínd iipag. Ill a 50 bani In paginsIV 30 bani. REDACŢIA SI DMINISRTATIA STRADA STSAN CEL MARE VIS-A-VIS la MITROPOLIE 6 BANI 5 Mercuri 15 Noembrie 1906 - ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN - Ce­ ­­­ lifiaparem petr­u a con­­ea pr­og re­coil serv a­trib­al la activ itt sivă a partiduli­lor, ai că­ru ca sinceri și devotați apăr bori sun­tem. Vom duce apta apă­­rînd adevărul şi drepta­tea prin mijloag cinstite. Vom spune harurile aşa nu sunt, citim cum am v­eni şi în treeut. Suntem convuşi că, cu­m se face mai multă Vu­ind, cu atît­­fumul este ai sigur şi oedicile se ii înlătură li timp. Vom pune miărul ală­­trea de prese,sincer con­­iuvatoare, patru a duce fata în contra celor ce ne inese partidul şi caută si înjosea­sei. Tom lupta, însă cu b­o­tbte. AîiUL IV No. 1 *ÎA­ L Astăzi, 14 c., ie vor deschide pentru a doua oară, pfrţele caselor ce concu­rează la licitaţiaîa pentru alimentarea Ia­şului cu apă potbilă şi civializarea lui Momentul acela, adică rializarea celei mai importante hestiuni de edilitate a o­­raşului, se presită cu tălmăcirea în bine a unui vis, care a preocupat, vreme de jumătate de seci, pe toţi gospodarii, cari s’au perindat la rimărie. Actualului guvrn, care a îmbrăţoşat nevoile laşului cu părintească dragoste, i-a fost dat să pue mărul şi la această ane­voioasă chestie î s’o ducă pe calea tea bună, cu neobosisle străduinţi ale harni­cului nostru priiar. Deschiderea chi îm tor mt m\ 40 pr tîn­ de fa m în ui C ci si td v\ ti li fi arilor Legiuitoare. 'o ială a unui stat, des­­leg­iuitoare, are o mare n acel moment se sta­­u de vederi între guvern ! i­duc ţara şi paria­­­lor ţarei. mnătatea este cu noi abea împlinim ... viaţă, aşa că de­­ouăle nu sunt atăt de U in serite cu viaţa in­constituţional; la noi iii nu se stimulează în se complectează, ci de te inchid, guvernul îşi i normal, iar membrii ocupaţiunile lor parti­te­ care de nevoile sale, i dă truda unei activi­­ntru activitatea sesiunei itului, pregătind proec­­ti­le cred cu care să le le studiază prin mi­nt la îndămînă. S Va r tiu i, în ţară, este aproa­­? să fie ast­fel, în ei trebue să se pue m atingere cetăţenii, să le cerce­­păsurile, să le ofie greutăţile traiului, să se pue la mijloc înru autorităţi şi ce­tăţeni ori de căte orii face vre-o nedrep­tate, să lumineze adim­istraţia şi să o pue pe cale de-a îndrepta nul, să adune pă­rerile cetăţenilor asupra, diferitelor interese generale şi ale localităţei în particular ; să vadă care legi au unitări apăsătoare asu­pra poporului, care sum acele părţi de legi cari jignesc bund me­s al treburilor şi in ce chip s’ar putea îmbunătăţi ; insfîr­ălul ie observaţiuni ătre care parte trebue Ies direcţia viitoarei şi­ să adune matei şi păreri spre a şti să se îndrepte mai sesiuni parlamentari. Acesta este rolul prlamentarilor în tim­pul cândi nu este deschis parlamentul, rol măreţ şi care ar defice cel mai mare fo­los ţârei. Să aşteptăm aşa ceva în viitor. Pentru timpul în care trăim şi după deprinderile care neb­ălăuzesc, deschiderea Carmurilor are o insinătate mare fiind­că pune pe lucru acești doi mari factori, gu­vernul și parlamenti în raport direct, să începe activitatea trilului evolutiv al popo­rului rromîn. Dorim activitate jrodnică și acestei se­siuni parlamentare,­­ BISERICUŢE Nu ştiu dacă dl. Filipide a luat p°ţă , de faptul că limba românească s a mari îmbogăţit, dacă nu cu un cuvint nou, cel puţin cu un înţăles bou al unui termen vechiu. Cred că da, căci s’a vorbit prea mult, zilele aceste, de bisericuţele politice. Bisericuţele! Iată primejdia cea mare a uni­tate­i a partidului; iată duş­manul armoniei; iată boala de care suferim! Dacă nar fi această neno­rocită inovaţie a vieţei noastre poli­tice, toate ar merge după dorinţă, fără zdruncin şi­ fără tulburări.... De sigur că spaima celor ce dau alarma, e cel puţin exagerată. Ni­meni nu contestă că mersul normal al vieţei politice, reclamă înăuntrul partidelor, unitate de vederi şi de acţiune. Nimeni iarăşi n’ar putea sus­ţine cu temeiu, că garantarea acestor două condiţii de viaţă, poate fi în a­­fară de sistemul unei organizări sis­tematice, şi în afară de conducerea unitară a unui şef iubit şi ascultat. Dar ar fi absurd a spune că acest sistem însamnă absolutizmul politic, că partidul întreg nu e colectivitatea închegată prin o unitate de aspira­­ţiuni şi de vederi, ci­­că el ar fi o simplă abstracţiune care nu capătă întruparea materială d© cît, n per­soana şefului conducător. Zic că aceasta e absurd pentru că e contrar însăşi naturei lucrurilor, contrar spiritului şi moravurilor noa­stre, şi în fine pentru că dacă am f­i de asemenea concepţie, ar trebui dmitem implicit în teorie, întru­­a ori­cărei idei de propăşire, şi unirea tuturor individualităţilor de valoare. Natura lucrurilor, în alcătuire noastră constituţională e aşa, că nu­ se poate concepe un partid politic fără trei elemente: massa, fruntaşii şi şeful. Massa, e conglomeratul so­cial format din legătura unor nevoi comune şi din apropierea sufletească a aceloraşi aspiraţii. Fruntaşii sunt cei în creerul cărora se frămîntă pro­blemele masei, cei care materializază aspiraţiile comune, în fine cei cari pregătesc lupta, şi cari o duc îm­preună cu ceilalţi, dar cari mai a­­proape de cercurile în care se în­­vîrtesc, fac legătura dintre mase şi dintre şef. Şeful e conducătorul su­prem al luptei. El e cel spre care T V ‘»rpi’irne, ci de la dragostea, de la tactul şi voia dezinteresarea căruia, se aşteaptă iz­­bînda. El n’are deci o voinţă a­­ sa proprie, pe care să fie liber a o im­pune partidului, dar el poartă într’­­însul rezultanta tuturor voinţelor, pe care le sintetizează în directiva înţăleaptă ce imprimă politicei sale. In sensul acesta el poate veni în con­trazicere cu X sau Y şi are nu nu­mai dreptul, ci chiar datoria de a in­fringe voinţele lor. El însă nu-şi poate substitui aspiraţiilor generale, propriile sale vederi, ori cit de su­perioare ar fi acestea, şi ori cît i-ar părea de greşite celelalte. Dar cum se poate îndeplini proce­sul acesta de asimilare şi sinteză de care vorbesc ? In ce chip şeful poate ajunge a-şi forma ideea clară a aspi­raţiilor pe care cată să le realizeze ? Direct, coborîndu-se în diversele stra­turi ale societăţei ? De­sigur că nu. Am spus că legătura sufletească din­tre mase şi şef o stabilesc fruntaşii. Şi e natural să fie aşa. Pentru că ei sunt depozitarii nevoilor celor mulţi, ei sunt duhovnicii lor, ei sunt sfă­tuitorii lor, ei sunt acei cari prin munca asiduă, prin căldura ce o pun în acea muncă, prin forţele şi cele mai adesea ori prin calităţile şi ta­­lentul lor, capătă dragostea , încre­derea armatelor pe care ie conduc în lupte. E drept că­­ jurul acestora se formează adocăva cercuri mai mici sau mai min­­ cari prezintă o con­sistenţă mai deosebită. Cît timp însă aceste cercuri nu perd legătura cu partidul întreg, cît timp ele nu re­prezintă de­cît nuanţe mici de deo­sebire, între ele, dar păstrează colo­raţia întregului, ele nu­­sunt de­cît un produs natural al împrejurărilor, şi nu alcătuesc o primejdie pentru partid. .Căci a susţinea contrarul e a contesta în acelaşi timp adevărul că coh­eziunea în partidele politice, nu trebue căutată şi în elementele sufleteşti care leagă de dragoste şi de încredere, pe cei mici şi pe cei Dar teoria absolutismului politic, e nefundată încă pentru celalt motiv : că este contrarie spiritului şi mora­vurilor noastre,—lucru tare nu cere nici o demonstrare,—şi mai sama pentru că aplicarea ei, ar fi împiede­­carea individualităţilor alese, de a se dezvolta şi de a se ridica. Intr - adevăr, dacă admitem că într’un par­tid politic şeful e totul, şi restul nu e nimic, atunci forţele şi talentele ne mai avînd nici un obiectiv, nici­­un ţel, nici o iniţiativă, s’ar perde pen­tru viaţa politică» partidul ar perde de asemenea un element de susţine­re a unităţii sale, voinţa şefului substi­tuită voinţelor comune, ar nemulţumi pe cei mai mulţi, şi centralizarea a­­ceasta absurdă, ar fi moartea ori­că­rei organizări politice. Să nu vorbim clar de bisericuţe. Cînd o individualitate într’un partid ajunge să adune cît mai multe sim­patii şi cînd izbuteşte să capete cit mai multă încredere din partea ce­lor mulţi, atunci e senin că legătu­rile care ţin închegate între ele ele­mentele partidului sunt bune şi trai­nice şi partidul nu poate fi de­cit mai tare în lupta ce o duce contra duşmanilor săi. Cu cit sunt mai multe individualităţi de aceste, cu atît co­­heziunea e mai mare, şi (sub con­diţie numai ca şeful să ştie să armo­nizeze aspiraţiile grupate în jurul statului său major) acesta nu fa­ce altă­ceva de­cît să îndrepte drago­stea şi încrederea celor de jos, prin ei înşişi, mai sus, în persoana şefului. Cine vedjtäIÜ£Uuosturile, vede rău. Parsifal inaugurală îaUniversităţei din Iaşi, în ziua de 9 a. c., domnul I. Petro­vici, noul co­n­­ferenţiar al Universităţei noastre, şi-a ţi­nut conferenţa inaugurală. A fost un adevărat eveniment intelec­tual. Conferenţiarul se află abea in vrîsta ideală a vieţei. Născut în 1882, domnul Petrovici n’are, prin urmare, de­cît 24 ani. A făcut studii strălucite, în ţară şi străinătate şi pentru prima oară, a luat titlul de doctor în filosofie la­ facultatea ■* * , ta . ti. . . _ D. Petrovici un orator strălucit, a fas­cinat auditorul prin timbrul său sonor şi a ţinut o savantă prelegere, pe care o dăm mai la vale în rezumat. Conferenţiarul îşi începe cursul, arătînd motivele pentru care „Filo­­sofia generală“ trebueşte a fi neapă­rat propusă la o facultate de Filoso­­fie... Filosofia, spune conferenţiarul, este mai întăiu de toate ştiinţa uni­versalului, astfel de ştiinţă nu poate să fie dobîndită numai prin studiare, ori­cît de amănunţită, a Psihologiei, Logicei, Esteticei, Moralei, Sociolo­giei (materiile care se propun în pre­zent la secţia Filosofică), de­oare-ce ele sunt ştiinţe, ca obiect, particulare, —şi nici măcar nu alcătuesc şirul complect al ştiinţelor particulare, pentru a exprima cel puţin prin jux­tapunere principiile generale ale lu­mii. E nevoe de un curs a­parte care să trateze despre principiile generale, aşa cum ele se­ degajază din sinteza ştiinţelor speciale. Un curs care să trateze în mod teoretic c­eeace cursul de isto­ria filosofiei urmăreşte în mod isto­ric In acelaş timp e nevoe de a se da prealabil şi noţiuni de enciclo­pedie filosofică, care să orienteze in probleme şi chiar în terminologie. După aceste lămuriri preliminare, conferenţiarul intră de-a dreptul în materie, vorbind despre „Valoarea Filosofiei pentru­­viaţa omenească“. Pornind de la o concepţiune pre­cisă asupra vieţii sufleteşti, anume acela care pretinde că fondul pri­mitiv al sufletului nostru este im­­pulsiunea, voinţa de a trăi, conferenţia­rul ajunge printr’o serie de deduc­­ţiuni bine înlănţuite, la conclusiunea că sufletele noastre au absolută ne­­voe de filosofie, ori­cît ar părea de puţin propice punctul de plecare, pentru a întemeia o astfel de conclu­­siune. La început dl Petrovici arată cum voinţa primitivă, pentru a-şi menţine existenţa a trebuit să-şi creeze instrumente auxiliare, care au fost organele simţurilor şi inte­ligenţa. Apoi, printr-o nevoe de e­­chilibru, a trebuit să li se acorde acestor organe, care lucrau în ser­viciul voinţii şi oare­care activitate autonomă. Activitatea autonomă a fost pentru organele simţurilor, arta iar pentru inteligenţă ştiinţa pentru fiinţă. E­alm­inînd caracteristica ştiinţii pentru ştiinţa, conferenţiarul consta­tă că ea e este infinitul, universalul. Căci îndată ce inteligenţa nu cercetează pentru cutare ori cutare nevoie ime­diată, nu are nici un motiv să-şi

Next