Opinia, februarie 1907 (Anul 4, nr. 61-83)

1907-02-01 / nr. 61

5 Bani Exemplarul A BOW AM­ENTE . . . 20 Lei • • • W „ 5 Bani KpfSfSil ' v v *• — ’-;V' A N & i'Ä I . St'-- 4 v*. Un rîml în pag.­Uu an . b luni . ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare,35. Joi 1 Februarie 1907. NERUŞINARE întrunirile publice au, în­deobşte scopul de a aduce la cunoştinţa pu­blicului mare, unele idei şi unele pă­reri, asupra cărora el nu este de­plin limpezit sau se găseşte chiar cu totul în necunoştinţă. întrunirile po­litice mai cu samă au scopul de a ridica anumite chestiuni, a le limpezi cît mai pe înţelesul tuturora pentru ca publicul mare, în îndru­marea noastră politică constituţio­nală, să-şi deie şi el seamă de ne­voile obşteşti şi de soluţiunile ce se propun pentru satisfacerea lor. In acest înţeles, se face pentru public şi un fel de şcoală. Cu pri­lejul întrunirilor mulţimea se pune în contact cu marii oameni învăţaţi şi politici, smulgind de pe buzele lor învăţăturile şi adevărurile cu în­datorirea de a le trimite mai departe. Mulţimea cetăţenească se întru­chipează în mentalitatea ei după în­drumarea ce i-o dau ,vorbitorii din întruniri. După sufletul acestora, du­pă însuşirile lor, după îndemnurile lor cată să se făurească şi sufletele şi însuşirile mulţimei. Aici se pune în evidenţă partea mare de respun­­dere a acelora cari cheamă mulţi­mea la întrunire pentru a o sfătui, a o îndemna la mişcare şi la luptă. Urmînd acestor consideraţiuni, să vedem ce fac în tot cuprinsul ţărei fruntaşii partidului liberal porniţi ca sămănători. Dinşii făgăduesc cu tru­fie să meargă prin toate oraşele£ să puie lumea în mişcare; făgăduesc, ca vrednici sămănători, să pornească a sămăna ogorul. Să vedem dară ce samănă ei şi, cind va fi ziua cule­sului, la ce roade sa vor putea aş­tepta; căci într’asta stă vrednicia sămănătorului, ca să-şi cunoască ca­litatea seminţii, pentru că ea este elementul principal de aceea ce va să devie rodul. Cu durere trebue să constatăm că s’au pornit la sămănat sămănătorii, dar habar n’au de sămînţa ce o sa­mănă. Iar de cumva au habar, apoi sunt cu totul nişte nechibzuiţi sămă­­nători. Căci în loc să vezi revărsîn­­du-se din mîna lor grîul auriu şi mănos, vezi, dinpotrivă împrâştiin­­du-se cea mai infectă pălămidă ; în loc să auzi din gura lor pornind cu­vinte şi idei măreţe, auzi dinpotrivă cele mai abjecte batjocuri. Aceşti corifei nu-şi dau samă că înainte de a fi cu gîndul la poama ce vor s’o înghită, trebue să se în­­grijască de sîmburile ce-i pun în pă­­mînt. Ca nişte pigmei, caricaturizînd pe marii oratori şi luptători, ei nu fac de­cît batjocoresc fără rost şi fără noimă partidul conservator. In loc să-i vezi vînturînd în întruniri plănuiri de reforme mari, cu cari ar putea îngenunchia partidul conser­­vator, ei parcă se întrec întru a da mulţimei lecţiuni de sudalme şi bat­jocuri, ca şi cum n’ar fi destul cul­tivate şi fără concursul lor. Corifeii liberali ating cu deose­bire o temă, ce li-i cu totul dragă. Acea a hoţiilor, pe cari conservato­rii le-ar făptui, înfîltrînd în capetele mulţimei părerea că guvernarea n’ar fi de­cît un prilej de îndestulare pe cale necinstită, părere ce ar fi tot atît de fatală bine înţeles şi pentru o guvernare liberală. Lumea rămîne deconcentrată văzînd că totuşi a­­ceastă învinuire, chiar făcută de d. Sturza, nu-i îndreptăţită prin nimic şi, după ce a putut să aplaude ase­­mine elucubraţii, se întoarce acasă cu îndoiala, care încet-încet devine convingere, că nici d. Sturza însuşi nu poate fi scutit de ori­ce bănuială. Şi astfel în loc ca publicul mare să devie, mai cuminte şi mai chib­zuit, în loc să-şi fi plămădit în minte o părere mai adecvată asupra lucru­rilor şi asupra oamenilor, el pleacă de la întrunire mai înrăutăţit, mai viciat, mai înveninat. Va fi fiind lumea rea în genera­litatea ei, va fi fiind poporul capabil de acte inconştiente, vătămătoare. Dar poporul are scuza inconştienţei şi pornirei sale, nechibzuite. Mai răi ca el, mai nechibzuiţi şi mai de osîndit sunt aceia, cari cu bună ştiinţă fac pe inconştienţii şi pe revoltaţii, cum sunt corifeii liberali. Dînşii ştiu la cît se reduce hoţia ce s’ar practica în partidul conservator, dînşii sunt încredinţaţi că, dacă i vorba pe hoţie, partidul conservator este o fecioară pe lîngă partidul liberal, care s’ar putea compara cu o prostituată. D. Sturza cu deosebire, căci el e cu gura mai mare, simbolizază pe , prostituata îmbătrânită şi impotentă dînd lecţiuni de morală femeilor ti­nere in plină vigoare. O atare purtare este curată neru­şinare şi ne ridicăm cu putere spre a o înfiera. Am înţelege ca luptele politice să devie mai reale, am înţe­lege să fim combătuţi pentru că nu ni se admit ideile şi părerile noastre, am înţelege ca partidul liberal să stăruie a veni la putere pentru că ar fi strîns unit şi cu un program de re­forme mari, dar să pretindă a veni la putere, pentru că conservatorii ar fi hoţi şi dînşii oameni de treabă, asta depăşeşte culmea neruşinării. E prea săcătuită săminţa aceasta a se­­mănătorilor liberali, pentru ca din­­brînsa să derive venirea lor la putere. Pinus Protestul ieşan La convocarea rectorului Universităţei din Iaşi a respins un număr de profesori,­­ cari şi-au formulat, în scris, observaţiu­­­nele la proectul referitor la reorganiza­­­rea învăţămîntului superior. „ Recunoaştem bucuros şi cu multă sa­tisfacţie că procedeul doctului corp de Ia Iaşi este acela ideal. Ar fi o observaţie de făcut: că profeso­rorii de la Iaşi, care s’au putut convinge studiind proiectul, de extrema atenţie­i ministrului pentru Universitatea locală, ar fi putut plasa, între observaţiuni, şi o vorbă bună pentru d. Dissescu. Acestea zise, voim să subliniăm proce­deul profesorilor noştri şi să arătăm că el se osebeşte fundamental de acel din Bucureşti, prin acea că înlătură cu totul politica, acea politică de toate zilele, care, la Bucureşti, face temelia campaniei pro­­fesorilor. Articolele d-lui Pangrati, a d-rului Sion, notiţele răutăcioase ce se publică prin ziare, au învederat, prea în­de­ajuns, că domnii profesori de la Bucureşti, cată, cu un prilej atât de important, să facă pe agenţii resturnători ai guvernului. Ne întrebăm: cu asemenea oameni pă­timaşi era să se consulte ministrul la în­tocmirea proectului ? La ce rezultat ar fi ajuns ? La nici u­­nul, afară doar de tristul spectacol de-a vedea plasat patima de partid, până şi în cea mai înaltă chestiune culturală. Altfel au tălmăcit rolul lor profesorii Universităţei de Iaşi. Fără a cere audienţe primului-ministru, ei şi-au formulat observaţiunele într-o intimpinare strict culturală. Aşa se face şcoală adevărată, încercare zadarnică Curajosul, care a întreprins delicata misiune de­ a readuce pacea în familia liberală din Iaşi, este domnul Tom­a Stel­­lian, care, se ştie, îşi are culcuşul poli­tic în Iaşi. Alaltăieri şi ieri a fost un mare pele­rinaj la hotelul unde găzdueşte d. Stelian. Portarul introducea, rînd pe rînd, ba cîte un liberal tînăr, ba unu! bătrîn, ca să se esplice. In asemenea situaţiutie, d. Stelian tre­bue să-şi fi făcut mai mult impresiunea unui judecător instructor, care ia intero­gatoriul acuzaţilor. Şi de... liberalii noştri de la Iaşi se acuză de a binelea şi noi credem că şi unii şi alţii, bătrini şi tineri, au dreptate. Acţiunea domnului T. Stelian fi va ea de folos ? Domnului Stelian i lipsesc şi tempera­mentul politic şi răbdarea, aceşti doi fac­tori atit de trebuitori în asemenea grele împrejurări. Dacă i-ar avea, încă n'ar putea tranşa diferendul, în starea în care a ajuns, în scurta vreme a unei şederi pasagere în Iaşi. Ceea ce se petrece la liberali, nu este un eveniment politic pe care un capriciu l-ar fi dat la iveală ocazional. Rana ie bătrînă, de­şi autorii ei sînt denumiţi tineri. In politică, lupta de preponderenţă pentru ciolan— şi pe tema aceasta se luptă la Iaşi—ie cea mai ingrată, fiind­că ea cere învinşi şi învingători. In întreprinderea sa d. Stelian este a­­nimat de întenţiuni ideale pentru parti­dul seu—asta ie în afară de ori­ce în­doială.^ Da cît, ce preţ au întenţiunele i­­deale în asemenea împrejurări ? ! D. Stelian nu va reuşi. Mîine dom­­nia-sa va fi fost un tablou mai mult la tragica... operetă colectivistă din Iaşi. încolo—situaţiunea va rămânea ne­schimbată. UN CONFLICT In contra proectului de reorganizare a învăţămîntului superior s'a pornit o cam­panie care, alimentată pe faţă şi alimen­tată pe furişatele, poate duce la situaţiuni foarte grave. Când scrim raidurile acestea ştim un lucru : că între comitetul delegaţilor şi pri­mul ministru există o mare divergenţă de păreri şi că autorul proectului s-a supus părerei delegaţiei. Primul ministru, primind pe representan­­ţii universităţei de Bucureşti a luat faţă de aceştia un angajament, căruia nici de­legaţia aleasă de cameră, nici ministrul Disescu, nu voesc şi nu pot să se supue. Pro­­ctul d-lui Disescu n’a fost presintat camerei prin surprindere. Şi potrivit uzan­ţei el a fost supus consiliului de miniştri, aprobat de acesta, supus apoi M. S. Re­­lui şi aprobat şi de Suveran. Avem deci motive să bănuim că primul ministru n'a afirmat, precum spun ziarele, că n’are cunoştinţă de acest proect, întru cît după cum spuneam, el obţinuse, înainte de a fi depus pe biroul camerei, înalta a­­probare a guvernului. In ceea ce priveşte pe profesori, ei n’au dreptul să facă un cap de acuzare din faptul că ministrul nu s’a consultat cu ei, înainte de a fi gătit proiectul. Mai înainte de toate, un asemenea con­sult tiv este cerut de lege. Apoi consultul, în asemenea împrejurări, este un cuvînt foarte vag. Să se fi consultat cu cine ? La universitate se face politică pe toată linia. Să se fi consultat cu profesorii prie­teni—politici—lucrul n'ar fi avut rost. Cu ceilalţi—nu s’ar fi ajuns la nici o socoteală, date fiind moravurile că adver­sarul nu poate face nimic bun. D. Disescu a trecut deci peste toate ace­stea şi s'a călăuzit de spiritul său, în­dea­­juns de recunoscut prin justeţa sa. Profesorii au avut, între acestea, destulă vreme să se ocupe de proect, să presinte camerei observaţiunile lor, de cari, fireşte, întru cît ele ar fi fost pur ştiinţifice, ci nu politice, ministrul în primul loc şi Par­lamentul, la rîndul său, ar fi ţinut soco­teală. Dat fiind­că se face politică, s’a cerut amînarea discuţiei în scopul vădit de a a­­duce pertubare. Delegaţia însă, a simţit trucul şi cu drept cuvînt s’a arătat scandalizată de acest a­­mestec în treburile camerei al unor oameni din afară. Conflictul a isbucnit. Vom vedea ce va aduce ziua de mîine. CATE­VA NOTE O nouă boală s’a ivit: boala de în­­runire. Simptomele ei sunt următoarele :­ndividul este perfect sănătos ; de­ o­dată citeşte în ziare că „partidul“ raţional-liberal va ţinea, în cutare zi, o „mare“ întrunire. Atunci individul începe să acuze dureri şi, exact în ziua intrunirei, cade bolnav, pentru ca, în momen­­ul în care întrunirea ia sfîrşit, să se ■estabilească. Aşa au păţit pănă ’n present d-nii: D. Lascar, E. Costinescu, I. Brătianu , ii Djuvara.­­ Din această cauză, d. Sturza a fost nevoit să apeleze la oratori de pro­vincie, ca să dubleze rolurile frun­­aşilor „bolnavi“. * La întrunirea”­ liberală de Dumi­nică a luat cuvîntul şi o necunos­cută antichitate: un domn Ghica, fost ministru plenipotenţiar iar acum barbat politic la... Rîmnicul-Sărat. Discursul d-sale a fost, însă, abso­lut nesărat. In trupa d-lui Sturza, ie un fel de prima­donă bătrînă, cu glasul răguşit. D. Ghica a declarat că prefectul de la Rîmnic a perdut 900 lei în cărţi şi deci... partidul liberal trebue să treacă de la vorbe la fapte. De cît, dacă partidul s’ar potrivi diplomatului de la Rîmnic şi s’ar lăsa de vorbe, atunci, implicit, ar trebui să se lase şi de politică. * _ Peste noapte a luat naştere o spe­cialitate necunoscută pănă ’n pre­sent : inginerii romîni. Inginerii romîni ar dori să fie pri­miţi la licitaţie în condiţiuni contra­rii caietului de sarcini, să nu depue cauţiune şi să fie preferaţi fiind­că sunt romîni. Altmintreli fac scandal. Inginerii romîni și elevii de la Bîr­­lad—frumoasă împerechere. n ir »» )­ ^V/ 30 » *as»iaffla»iti«»s*Maier«wnd­iw^ OAMENI ȘI LUCRURI GLOSSE TEATRALE Aseară a fost o dramă și o comedie. O încurcătură de bagage—ori așa cava— a lăsat trupa d-nei Despres complect descomplectată....Sărmanii artişti au fost nevoiţi să joace aşa cum se găseau şi mul­­ţăm­ită aceste întîmplâri avurăm pe scenă un conte în haină de mică—foarte mică —ţinută ; un tată-socru cu pârul negru ca pana corbului; peruci improvizate ne­terminate, mai mult sau mai puţin aco­modate ; iar pe simpatica şi excelenţa Danisa—în unul şi acelaşi costum, mai simplu încă decît simplicitatea jocului care a făcut celebritatea europeană a ar­tistei—şi cu drept cuvînt. Această întîmplare suggerează reflecţii asupra strînsei legături între rol şi cos­tum, asupra necesităţii ca actorul să ne apară complect adaptat personagiului ce înfăţişează,—condiţii fără de care cel m­ai fin joc de scenă ar fi în zadar. * Suzanne Despres e negreşit o apariţie originală pentru care ni se cere o edu­caţie artistică anume ca s-o gustăm şi să o preferăm altor interprete. Cele mai simple mijloace, o totală lipsă de gesti­culaţii , o cumpătare absolut unică,— s’ar zice un exces de tăcere, de econo­mie în cuvinte şi în mişcări, şi totuşi e­­loquentă, emoţionantă prin insinuarea privirei, prin conturarea expresiilor, prin colorarea vorbelor, prin subliniarea into­naţiilor—fără a recurge la accente de disperare, la sforţări de voace, la gesturi largi şi studiate. Nici­ o­ altă artistă în lume nu spune cu atita linişte şi totuşi cu atîta putere de pătrundere fraza pe care a spus o aseară:« Car je vous aime...» * Clasicul dicton al lui Alexandre Dumas a răsunat aseară pe scenă : „Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît pas“. Paradox şi joc de cuvinte intraductibile, —dar conţinînd o nespusă bogăţie şi va­riaţie de gîndiri şi de filosofii. E sinteza luptei între inimă şi chibzuinţă, între te­mere şi avînt, între real şi ideal. Este, în sfîrşit, o frază vrednică de acel mare cugetător în ale cărui drame întîlnim tot, dar absolut tot ce alimentează de la Dumas încoace : toate problemele, fră­­mîntările, luptele, durerile şi conflictele omeneşti—ale minţii şi ale gîndirii. * O trăsătură caracteristică—a propos de trupa Suzannei Despres. Artista porneşte din Paris împreună cu soţul ei, cunoscu­tul artist şi director de scenă Lugné-Poé. La Berlin şi la Viena a jucat chiar în ansamblu,—dar ca şi acum un an n’a trecut graniţa romînească,—nici nu va trece, probabil în Turcia, Bulgaria etc. Parizian cu mari pretenţiuni şi calităţi artistice şi literare, el se mulţumeşte a face parte din ansamblu pînă la....porţile Orientului. Cu toate aceste sălile noas­tre nu sunt mai puţin bine ocupate şi locurile nu sunt mai ieftine decît în ma­rile Capitale nemţeşti. Poate din potrivă.... * Aseară trupa, mai bună ca obişnuitele trupe de turneu, suferia de lipsa de cos­tume, iar publicul de....Influenţă. Rar un public mai neliniştit, o sală mai­ bron­­chitică de cum s’a văzut aseară. Tuşea era generală, contagioasă şi fără răgaz. De­sigur artiştii francezi vor duce cu ei mai mult amintirea acestor neplăcute în­treruperi decît a aplauzelor. Mai cu seamă cu publicul a fost şi răcit şi rece. lin seriilor in luptă D’Annunzio pe scenă — Despres şi Aristizza Romanescu— Gioconda—Aristocraţie litera­ră—Căderi şi suiri—Teatrul lui D’Annunzio. Intr’un interval relativ scurt de timp, vom vedea pentru a doua oară pe scena Teatrului din Iaşi interesanta piesă a lui Gabriel D’Annunzio. Odinioară era d-na Aristizza Roma­­nescu interpreta delicatului rol din Gio­conda acea eroină al cărui suflet se îm­parte între iubirea propiu zisă și orgo­liul artei. De astă dată va fi Suzanne Despres, a cărei manieră atît de simplă originală, dar suggestivă în grad puter­nic. In anii din urmă marele poiet italian a avut, alternativ, suiri și căderi, succese și dezastre pe scenele italiane. De aceea credem cu atît mai interesant a reproduce cîte­va reflecţii asupra teatrului lui d’An­­nunzio—unde scriitorul a luptat mult mai anevoios şi s’a impus mult mai greu de­cît în literatura propriu zisă, — de e­­xemplu în roman. * Poietul arzător, liricul fără seamăn, a cărui deviză , a se reînoi sau a muri — a luat cu asalt teatrul și după o serie de lupte epice, rămîne stăpîn pe ingratul te­ren al scenei. Din faptul că diferitele lui piese n'au avut toate un egal succes ad­versarii teatrului său au conchis că încă­pățânarea lui de amic pentru scenă, îl face să forţeze preţiosul lui talent; poate că Gloria nu e de­o­potrivă cu Fiica lui Jovis, sau Francesca de Rimini dar că teatrul lui nu e adevăratul teatru în care să se manifeste o puternică individuali­tate dramatică, asta e marele adevăr. Ceea ce nu plăcea criticilor era origi­nalitatea sub care D’Annunzio manifestă instinctul lui teatral deosebit poate de a lui Sardou, Ibsen, Suderman ori Giacoza. Căci in timp ce piesele lui Ibsen procură intelectului acea plăcere rafinată, ale lui Sardou cum zice Muret „divertissent­­ l’instar d’un roman-feuilleton adroitement agence qu’on tourne d’un doigt amusé“, dramele lu D'Annunzio vorbesc direct şi vijelios tuturor simţurilor, vederei, miro­sului, auzului, dar mai ales vederei —■ D’Annunzio nesărată lanterna magică, căci I. unde ar pute­a se adreseze ochilor ori în general tuturor simţurilor, de cit pe scenă şi unde în altă parte şi-ar putea răpi publicul de cîrc în teatru unde pe lîngă neapăratele tablouri vivante— căci e un metteur en scene fără rival — apoi el e şi pictor, sculptor, arhitect şi tot o dată poiet fără seamăn. — In piesele lui totul e combinat cu măestrie spre a ob­ţinea gruparea personajelor aşa iei, ca din atitudinea lor să iasă armonios, gra­ţiosul, tragicul — iată prin ce înlocueşte D’Annunzio în teatrul lui, scrisorile ano­nime, recunoştinţa, duelurile. îmi amintesc Gioconda „representată" în timpul din urmă pe scena teatrului nostru de Aristizza Romanescu. Cînd Sil­via nenorocită rivală a Giocondei apare în primul act, nu e oare în toată făp­tura ei o frumuseță cu drept cuvînt tea­trală ? Totul în această piesă e calculat în vederea unui nobil spectacol ? Gioconda în chiar crierul autorului era destinată a fi representată în carne și oase. Lăsa­ta oare D’Annuzio deopare importanța efec­telor scenice. Personajele din piesă de ar fi trebuit să fie redate într’o poemă sau roman nu ni le-ar fi reprezentat el atunci aît-cum ? Mi­găloasa lor descriere care merge pănă la cele mai mici gesturi, grija ce o are de a arăta până şi atmosfera propie fie­că­rui tablou­ ne arată cu prisosinţă instinc­tul autorului de realitatea teatrală. Mai avem nevoe de alte argumente spre a arata puterea şi noutatea elemen­tului ce introduce în teatru, când acest autor face ca împrejurul personajelor fic­tive decorurile să trăiască, mobilierul se palpite.— Vrea şi numai departe în pri­mul act din Gioconda, ca interiorul me­najului artistului, să pară a fi fost aran­jat de mâna unei graţii gînditoare iar as­pectul acestei locuinţi să facă a se naş­te în spectator imaginea unei vieţi dulci şi tichnite—o dragoste neţărmurită pentru artele plastice pe lângă o inteligenţă de voluptate. Departe de a îngreuia şi întuneca dra­mele prin predilecţia lui pentru simboluri —cum s-a zis, el îşi redă intenţiile mai sensibile mai vizibile. Şi ce deosebire între simbolismul—Ibsenian (Brandes le-a negat) și simbolismul eleno- latin a lui Dannuzio, în Gloria—dar mai ales în Gio­conda care e simbolic de la un capăt la altul, Gioconda arata puterea victorioa­să a artei. Lucio Silvia și Gioconda —se poate găsi ceva mai expresiv ?— încânta

Next