Opinia, februarie 1907 (Anul 4, nr. 61-83)
1907-02-25 / nr. 81
5 Ban! Exemplarul A BONAMENTE Un an 6 luni Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare,35. 20 Lei 10 X' a Bar Exeisluul A N U N T U R l Un rînd ln pag.in, 50 Bani O V „iv, 30 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN V * vVVSrSt. 'S* ' 'r * -feS Directori: Gr. C. BDfUREIHD și LASCAR ANTONIO Anul IV.—No. 81. Duminică 25 Februarie 1907 V **7rá£&»i *\n.!SIrttHtiailtHtMV Uii.M.JMii. JA«iii» Neprevăzutul in politică — Cu prilejul morţei lui Gr. Triandafil — încetarea din viaţă a mult iubitului şi respectatului de toţi, preşedinte al camerei deputaţilor dl Gr. Triandafil, a aruncat doliul pe toată suflarea conservatoare. Prin fire şi împrejurări, Gr. Triandafil era chemat a ţinea cumpăna dreptăţei între majoritate şi minoritate, apărînd majoritatea cînd prin esces de zel minoritatea arunca acuzări nedrepte majorităţei, a cărei expresie era preşedintele, şi nu rari au fost momentele de chemări la ordine şi interveniri chiar pentru a complecta şi ratifica unele întunecări pătimaşe ale adevărului ; după cum tot cu aceiaşi grabă lua apărarea minorităţei cind majoritatea dusă de elanul situaţiunei credea că poate teroriza minoritatea şi a o înăduşi. Dar Gr. Triandafil era o trăsătură de unire şi între majoritate. Blocul guvernamental îşi avea expresiunea sa în preşedinte, şi preşedintele se întrezărea în bloc, şi traiul celor doi ani la putere al majorităţilor, viaţa politică dusă cu curentele ei centripete şi centrifuge,cu aspiraţiunile de la judeţe la centru şi de la centru la judeţe, modificase în ceva, dacă nu în total, stabilitatea internă a blocului, întrucît moleculele ce-l alcătueau erau fiinţe mobile.Cu asperităţi şi aspiraţiuni, cu iluzii şi desamăgiri, cu patimi şi voliţiuni, cari n’au avut în totul sau în parte îndeplinirea lor şi deci au dus în a-şi schimba situaţiunea lor în interiorul blocului. In viaţa aceasta internă a moleculelor politice ce intrau în bloc, preşedintele camerei era trăsătura de legătură şi dacă de la banca minoritatăţei ochii erau aţintiţi cu încredere şi stimă la preşedintele camerei, nu mai puţin şi de la băncile majorităţii aceiaşi privire de stimă şi simpatie neţărmurită se îndrepta spre scaunul preşedinţial, căci Gr. Triandafil era de o potrivă al tuturor iubit şi stimat. E în natura lucrurilor ca pentru cai ce se fac excese de dreptate în în viaţă, să se întunece acea dragoste cu încetarea lor din viaţă, mai ales că au putut să-şi croească în juru-le duşmănii mari alături cu simpatii mari. Din contra acei a căror viaţă se petrece în mod aproape neobservat, calităţile lor apar mai evidente la moartea lor, prin golul ce umpleau tocmai prin lipsa de punere în evidenţă. Din rîndul întăiu fac parte oamenii combativi ; în al doilea loc fac parte oamenii cumpăniţi. Gr. Triandafil întrunea amîndouă aceste calităţi, care se îmbinau aşa de fericit, că nu se putea zice că una prevala pe cealaltă. Dar Gr. Triandafil mai avea o calitate. Fără a da cîtuşi de puţin de bănuit cuiva că ar fi purces dintr’un spirit, sau altul, d-sa incepuse mici tratative de apropierea celor 2 tabere conservatoare, care de 6 ani de zile se războesc între ele; şi dacă din toate părţile s’ar fi urmat cu aceiaşi tactică desinteresatâ sigur că lucrurile ar fi ajuns la bun sfîrşit, căci gîndul bun înlesneşte lucrul pe cînd gândul diavolesc înăspreşte raporturile. Astăzi cînd o mare problemă stă atîrnată asupra partidului conservator şi a guvernului său, se îngreue rezolvirea problemei şi prin neprevăzutul forţei lui Gr. Triandafil. Partidul rămâne îndurerat de o aşa de nemărginită pierdere, mai ales că se inmormîntează cu Triandafil o comoară de calităţi politice , dar grija zilei de mîini e mărita cu o aşa pierdere, căci golul lăsat în urmă, sporeşte greutatea rezolvirei problemei. încrezători în tactul şi buna chibzuinţă a fruntaşilor noştri, majoritatea e gata a da sprijinul său guvernului, care şi de astă dată va arăta că e stăpîn pe sine şi pe destinele partidului ce-l reprezintă, şi jalea ce ne cuprinde pe toţi, va fi răsplătită cu buna chibzuială a lor noştri. Gh. Ghibănescu Grigore Triandafir Intr'un scurt răstimp, în interval de trei septembni, partidul conservator a avut imensa nenorocire să piardă, prin o nemiloasă voinţă a soartei, doi din cei mai de samă fruntași ai sei. La o septămină neîmplinită de la înmormîntarea lui Jacob Lake cari, la al cărui mormînt îngenun- chiase tot partidul și a cărui prematură moarte o deplînse Ţara toată, moartea veni să secere, în deplină și rodnică activitate, pe un alt fruntaş, pe un om politic, care, deşi ocupase o situaţiune, ilustră, moare fără să lase duşmănii. Intre toate, intre, cele multe, aceasta fu calitatea de căpătenie a lui Grigore Triandafil, că a ştiut să-şi facă numai prietini. Magistrat de carieră el se înălţase de la postul de judecător de şedinţă până la inalta treaptă de prim president al Curţei de Apel. Intrat, în politică, el făcu aceleaşi progrese. Membru marcant şi preţios al partidului conservator, el ajunse să ocupe cele mai înalte demnităţi în Stat şi moartea—venită cu mult înainte de vreme—îl răpise în deplină activitate, ocupînd, demnitatea de Preşedinte al Adunărei Deputaţilor, îl răpise în momente în care partidul s’ar fi inspirat cu drag la izvorul sfaturilor sale distinse şi al vederilor sale largi. Triandafir conducea cu mare tact, cu multă demnitate desbaterile, de multe ori delicate, de multe ori tumultoase ale Camerei. Le conducea spre mulţumirea tuturor şi numele seu na fost tărît în polemicele politicei noastre. In Decembre anul trecut, numele lui Grigore Triandafil fu des citat. Din proprie iniţiativă, dupe cum se află mai târziu, fostul president al Camerei plănuise o largă concentrare a forţelor conservatoare. Rezultatul fu cu totul negativ : străduinţele frumoase ale lui Triandafil făcură să se afle pretenţiunele domnului Carp şi de atunci se ştie că, pentru moment cel puţin, idealul lui Triandafil este un vis îndepărtat. Acest ideal, în faţa sicriului lui Triandafil, se presintă astăzi ca Testamentul politic al aceluia pe care, alături de partidul conservator, îl deplîngem cu toată sinceritatea şi-l regretăm din tot sufleul. Iaşul şi conservatorii Se pare că guvernul actual n’a terminat încă cu darurile ce din belşug le-a făcut laşului. După toate cîte s’au făcut până in prezent, după marea atenţiune ce a avut-o de a contribui, in cea mai mare parte, la realizarea alimentărei oraşului cu apă, gîndul său a mai fost la laşi şi cu prilejul impărţirea excedentului budgetar, opera „financiarului sălbatec“. Din acest excedent se va crea între altele, la Iaşi, o grădină botanică, se va complecta şi augmenta creditul necesar pentru totala restaurare a palatului administrativ. O să ajungă ieșenii să se intrebe „pînă cînd ?“ Este adevărat, din nenorocire, că Iaşul nu-şi poate înlătura nevoile, decît ajutat fiind de la Centru. Sub guvernarea liberală, a doua capitală n’a putut obţinea nici una din justele sale revandicări. Sistemul economiilor exagerate al d-lui Sturza şi faptul că clubul liberal de la Iaşi era considerat, la rs^*i.i :„flwltjtaxJ.v:.\Sx.'-U JÍtíKftM n Bucureşti, ca nici neavînd fiinţă, înlăturaseră orice speranţă. Contrariul s’a întîmplat sub guvernul conservator. Nu numai că cuvîntul ieşenilor este de aproape luat in seamă, dar guvernul însăşi este animat de dorinţa de a face totul pentru oropsitul nostru oraş. Din tot ce s’a făcut pentru el, laşul va renaşte, va capata aspect nou şi resurse, cari, poate, îl vor pune in rîndul oraşelor de la sine stătătoare. Tot ce s’a făcut, s’a făcut fără larmă şi departe de politică. Nimeni nu este aşa de naiv, ca să-şi inchipue că din politică există recunoştinţă. Ea există doar la popoare foarte vechi, acolo unde cultura şi progresul au ajuns la ultimul cuvînt. Ceea ce a animat dar pe guvernul conservator să ia la inimă interesele Iaşului, a fost dorinţa de a-l îndruma pe calea unei reale propăşiri. Cine va vedea laşul modern va şti că el este opera partidului conservator. Reacţia incepe Excesele în vorbă ca şi în fapt nu pot să nu aducă după sine, mai curînd sau mai tîrziu, reacţie. Mai cu samă în materie de curente sociale, de direcţiune în privinţa părerilor şi ideilor ce călăuzesc societatea, violenţa, sub orice formă, aduce mai curînd decît îşi închipui cineva, reacţia. Şi nu se poate contesta că mai mult decît oriunde, acei care la noi vor să acapareze diriguirea, să monopolizeze un simţimînt, să fie conducătorii unor anume grupări, recurg la violenţă în limbaj şi caută să justifice, dacă nu chiar să provoace violenţe în fapt, din partea acelor care ar putea mai uşor să scape de respundere. Dar reacţia nu întîrzie şi sunt indicaţii precise că ea se va manifesta cu tendinţa hotărîtă de a pune capăt rătăcirii cu care monopolizatorii naţionalismului căutau să ducă tinerile generaţii şi să reducă la realitate pe acei cari credeau că-şi pot permite luxul unei dezlănţuiri al unor lupte de rase. Studenţii ieşeni încep să se afirme în acest sens,şi acest început va însemna sfîrşitul falşilor apostoli ai naţionalismului şi agenţi cu adevărat a respîndire a urei între oameni. A se citi in corpul ziarului amănunte interes uite asupra morţei preşidintelui camerei şi a situaţiei politice. CATEVA NOTE In mijlocul evenimentelor politice prin cari trecem, Patriotul—fiul legitim al partidului— a descoperit un fapt, care nu poate fi trecut cu vederea. Dl. Pascal Toncescu — noi nu zicem un domn Toncescu — oratorul pentru Viena al grupărei Kissifeliste — este un bărbat care face ironii fine. Și Patriotul, căruia ’i datorim această descoperire—o şi dovedeşte. Cînd dl. Toncescu a binevoit să întrerupă pe dl. Costinescu (dl. Toncescu, din principiu, nu vorbeşte decît la Rathaus şi la Stefanskeller din Viena) şi a zis „articolul n’a fost scris de d-sa“, dl. Toncescu, ironist fin, a înţăles că „chiar altul dacă ar fi voit, nu creia d-lui Arion o situaţie mai penibilă“. Dl. Toncescu vorbeşte dar intr’un fel şi crede în alt fel. Asta ie curat bazaconia ceea cu englezul, care scrie cautcluc şi citeşte gutaperca !♦ Epoca are o filială. Acestei filiale zice Patriotul. Iar ambele, gazeta-centrală și gazeta-filială, au o centrală superioară. Aceasta n’are nume. Tot ce se poate spune despre dînsa este că se află situată în strada Batiştea. Intre centrala-Epoca și filiala-Patriotul, se observă un fapt foarte curios. De obicei, filiala se aprovizionează de la centrala. In chestia specială de care ne ocupăm se observă acest vice-versa: că centrala Epoca reproduce din filiala Patriotul toate micele infamii pe cari filiala le publică la adresa unor fruntași ai partidului conservator. Simplă constatare. r !n Miв uw'w;r4 /■r.f#,*?, Dl. Sturza, care sufere de curioasa maladie a confluenţei întrunirilor publice, a fost apucat de necesitatea—asta de buba maladiei—de-a veni la Iaşi. Pentru acest dureros sfîrşit l-a chemat pe dl. Poni la Bucureşti. Cînd are să-i facă dl. Sturza această propunere, dl. Poni va simţi ceva din impresia aceluia, căruia i se propusese să-şi dee saloanele pentru un bal, cînd bietul om avea bolnav de moarte în casă. Atît le mai trebue colectiviştilor la Iaşi: întrunire publică. Patriotul publică detalii inedite asupra fundului sufletului unuia din şefii săi. Acest şef, în fundul sufletului seu, este „cel mai mare amic al celor mici, al acelora pe cari Dostoievski îi numeşte ofensaţi“. Perfect de acord cu Patriotul. Că este „cel mai mare amic al celor mici“, ne-a dovedit treaba ceea care s-a operat pe şoseaua Kisileff. Dar de ce omul acela mic (cu terenul) este el şi ofensat ? Că n’are încă unul ? OAMENI ŞI LUCRURI La teapă Despre o categorie de muncitori—moeriaşii—s’a vorbit ori în această rubrică. Ci sunt la ordinea zilei printr’o întîmlare—mică în feliul ei— acea a maltratării unui orator socialist. Ce este însă acest eveniment neînsămnat faţă de cele petrecute în sinul muncitorimei de altă categorie,—ţărănimea în câteva sate în judeţul Botoşani ? Pe neaşteptate sătenii s’au răsculat, au purces la acte, au trecut de la vorbe la fapte şi prea puţin a lipsit să aibă loc întâmplări sîngeroase, excese violente care numai cu vărsări de sînge, s’ar fi putut linişti. Şi cu toate aceste a fost numai un slab ecou, o palidă umbră din ceea ce ar putea să fie o răscoală agrară, o trezire neaşteptată şi mare a maselor ţărăneşti suggerate de o propagandă activă sau numai împinse de îndemnul nevoiei. Colosul vecin rusesc ne stă înainte ca o carte deschisă şi plină de învăţăminte. Acolo de ani de zile se frămîntă în întunericul satelor uriaşa luptă în potriva lipsei şi ignoranţei şi cine ştie, dacă ceea ce vedem astăzi în ţară la noi, nu e un reflex al tulburărilor de acolo,—un răsunet al zgomotului vijelios din sinul marei împărăţii de dincolo de Prut! Nu e locul aci de discutat, ori de analizat grava problemă pururi ameninţătoare şi pururi obscură in ţară la noi — a chestiunii ţărăneşti. In zilele noastre se vorbeşte, poate mai muit ca ori-când, despre ţărani şi ţărănism , literatura—proza nuvelistică—abundă de aceste elemente ori abuzează de ele. Politiciani mărinimoşi sunt preocupaţi zi şi noapte în conştiinţa lor tulburată—de chestiunea vitală a satelor româneşti, de negrele nevoi ale oropsitului rob al pământului —care rosteşte prin glasul poietului: Flămînd şi gol, făr’adăpost Mi-ai pus pa umeri cât ai vrut Şi m’ai scuipat şi m’ai bătut Şi cînd eu ţi-am fost. Robul acesta—uneori rob şi stăpân în acelaşi timp, e mai mult cîntat decât studiat ; mai mult idealizat, de cât cunoscut, mai mult de plîns decât ajutat. Iară adevărul, pare-se, stă la mijloc între cele două extreme, iar sărăcia netăgăduită, de ordine morală, mai mult încă decât de ordine materială, izvoreşte din complexul sistem de viaţă, din condiţiunile paradoxale ale muncii fără ordine, fără sistemă, fără proporţie,—un traiu care se petrece între lucru excesiv şi totală trîndăvie,— între indiferenţa fatalistă şi prejudecata oarbă, între ignoranţă şi alcool. In atari împrejurări, cine s’ar mira de lunga nepăsare sau de subita izbucnire, — de resemnarea, ca şi de violenţa săteanului, deopotrivă de stranii şi de dureroase? Nimeni nu se mai poate mira că el blîndul şi îndelung răbdătorul, devine în adevăr acea fiară care răcneşte : Să nu dea Dumnezeu cel sfânt Să vrem noi sînge, nu pământ. Când nu vom mai putea răbda, Când foamea ne va răscula, Hristoşi de-aţi fi, nu veţi scăpa. Nici în mormânt. Rodion l«« llavwî»» 1. Din ale universitarilor Proiectul d-lui Disescu—Odinioară şi azi— Ştiinţă şi loterie Maeştrii noştri Muncă străină—Limba cărţilor noastre—învăţăminte. In mult disputatul proeet al reformei învăţămîntului superior I). Dissescu avea intenţia să aducă o serioasă înbunătăţire în numirea profesorilor. Modul cum se fac aceste numiri în present nu dă nici o garanţie de aptitudinile şi cultura unui profesor. Şi apoi nu se formează profesori, cum se formează funcţionari sau ofiţeri. Nu fiecărui doctor într'o ştiinţă oare care e înscris pe frunte titlul de profesor, cum fiecărui soldat e pus în gibernă bastonul de mareşal. Cum se fac actualminte numirile ? Un examen te abilitează decent, un altul agregat şi apoi aşteaptă, cu vr’o zece douăzeci de cărţi de vizită, moartea profesorului din specialitatea ta ca să ajungi profesor. Aţi observat cum s’au abilitat în ultima vreme docenţi pe lîngă catedrele unde profesorii erau mai în vîrstă şi unde se putea aştepta mai curînd un loc de profesor. Ştiinţa o puteţi da dracului în vremea aceasta—aşteptaţi treapta ierarhică şi atita lor. De scandal cînd domnul Atanasiu distinsul filosof, fostul sub-director al institutului de filosofie Marcu—fu numit profesor de filozofie la Bucureşti. D. Atanasiu era un simplu medic-veterinar din punctul de vedere al erarhii ştiinţifice — nu era nici doctor, nici docent, nici agregat. Se putea o astfel de numire? Nu striga ea oare în potriva ordinei stabilite, nu era ea revoltătoare. Auzi d-ta, eu, de ani de zile aştept acest post, am dat şi docenţa şi agregatura şi în locul meu obţinut prin concursuri licite sau ilicite, asta nu vă priveşte, se numeşte un domn care n’are nici doctoratul ? E savant! ce are de aface ? trebue legile erarhiei să fie întocmite ! Şi ce scandal cînd d. Babeş fu invitat prin o lege specială de a fi profesor. Nu au fost dăscăli la Bucureşti, care să ceara să’l supue la un examen de liberă practicâ? Dar numirea lui Assaki, Toma Ionescu, Marinescu, — nu a fost dragă doamne comentată cu răutate de acele cîteva fosile ce au eşit profesori din regiment din foşti sergenţi, traşi de urechi de reposatul doctor Davila, cum se trag la noroc numerile de loto ? Aceştia au introdus sistema erarhiei, aceştia nu pot pricepe că la universitate se cere de la profesori ştiinţă, ştiinţă şi iarăşi ştiinţă, lucrări de valoare şi străduinţa de a face cursurile lor interesante şi atrăgătoare pentru studenţi. Şi se mai cere profesorului universitar de a şti româneşte, de a face cursul seu in limba ţării sale. Toţi trebuie să contribuim a ne face limba mai bogată în expresii, toţi trebuie să muncim a transforma limba noastră, a o face aptă de a fi tălcuitoarea tuturor gîndurilor noastre. Dar pentru aceasta se cere muncă şi inteligenţă şi multora le lipseşte şi una şi alta. Am cumpărat în Bucureşti pe la librari-anticari câteva opere româneşti, nişte cursuri de clinici chirurghicale şi medicale, scrise de câţiva Leydeni şi Dojeni români. Ei bine ! nu e nevoie să vă abonaţi la o revistă umoristică, e de ajuns de a ceti aceasta limbă de autori români, ca să petreceţi cele mai plăcute momente din esistenţa voastră. Aşa profesorul de chirurgie descrie parcursul unei artere : „ea răspunde : 1° în jos cu recurenta stângă, care ambracează intr’o ansă cu concavitatea dirijată în sus. Sau într’altă parte e vorba tot de o artérie, care „conturnează colul condilului, croazează bordul inferior al musculului, îl cotoește (de lafrancezul coudoyer) în tot lungul său și gagnează partea cea mai ridicată a fosei... Astea toate sunt în româneşte ? Bineînţeles şi încă scrise de un român de baştină, cu un frumos nume românesc. Nu ştiu dacă în satul lui a auzit vreo dată în, loc de: casa lui Nicolae e mărginaşă cu a lui Vasile, zicând aşa: casa lui Niculae coroeşte pe a lui Vasile. In fine, putem cita şi altele şi mai şi : lată descrierea unui bolnav: „Polea caldă, acră şi seacă, treturile (Ies traits, în franţă) sunt trase şi contractate, nasul pensat, ochii stinşi, visajul pal, teros, violaceu uneori exprimă anxietatea“. Sau alta : „Constataţiunea balotamentului renal este particular precioasă pentru a surprinde distensiunea rinichiului şi basinetului în debuturile lor“. Una şi mai frumoasă tot în româneşte : „Primele simptome se reduc la o legeră stare dispepti-