Opinia, februarie 1907 (Anul 4, nr. 61-83)

1907-02-25 / nr. 81

5 Ban! Exemplarul A BON­AM­ENTE Un an 6 luni Redacţia şi Administraţia­: Str. Ştefan cel Mare,35. 20 Lei 10 X' a Bar Exeisluul A N U N T U R l Un rînd ln pag.in, 50 Bani O V „­iv, 30 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN V * vVVSrSt­. 'S* ' 'r * -feS Directori: Gr. C. BDfUREIHD și LASCAR ANTONIO Anul IV.—No. 81.­­ Duminică 25 Februarie 1907 V **7rá£&»i *\n.!­SIrttHtiailtHtMV Uii.M.JMii. JA«iii» Neprevăzutul in politică — Cu prilejul morţei lui Gr. Triandafil — încetarea din viaţă a mult iubitu­lui şi respectatului de toţi, preşedinte al camerei deputaţilor dl Gr. Tri­­andafil, a aruncat doliul pe toată suflarea conservatoare. Prin fire şi împrejurări, Gr. Tri­andafil era chemat a ţinea cumpăna dreptăţei între majoritate şi mino­ritate, apărînd majoritatea cînd prin esces de zel minoritatea arunca a­­cuzări nedrepte majorităţei, a cărei expresie era preşedintele, şi nu rari au fost momentele de chemări la ordine şi interveniri chiar pentru a complecta şi ratifica unele întune­cări pătimaşe ale adevărului ; după cum tot cu aceiaşi grabă lua apăra­rea minorităţei ci­nd majoritatea dusă de elanul situaţiunei credea că poate teroriza minoritatea şi a o înăduşi. Dar Gr. Triandafil era o trăsătură de unire şi între majoritate. Blocul guvernamental îşi avea expresiunea sa în preşedinte, şi preşedintele se întrezărea în bloc, şi traiul celor doi ani la putere al majorităţilor, viaţa politică dusă cu curentele ei centripete şi centrifuge,­cu aspiraţi­­unile de la judeţe la centru şi de la centru la judeţe, modificase în ceva, dacă nu în total, stabilitatea internă a blocului, întru­cît molecu­lele ce-l alcătueau erau fiinţe mo­bile.­­Cu asperităţi şi aspiraţiuni, cu iluzii şi desam­ăgiri, cu patimi şi vo­­liţiuni, cari n’au avut în totul sau în parte îndeplinirea lor şi deci au dus în a-şi schimba situaţiunea lor în interiorul blocului. In viaţa aceasta internă a mole­culelor politice ce intrau în bloc, preşedintele camerei era trăsătura de legătură şi dacă de la banca mi­­noritatăţei ochii erau aţintiţi cu în­­­­credere şi stimă la preşedintele ca­merei, nu mai puţin şi de la băn­cile majorităţii aceiaşi privire de stimă şi simpatie neţărmurită se în­drepta spre scaunul preşedinţial, căci Gr. Triandafil era de o potrivă al tuturor iubit şi stimat. E în natura lucrurilor ca pentru cai ce se fac excese de dreptate în în viaţă, să se întunece acea dra­goste cu încetarea lor din viaţă, mai ales că au putut să-şi croească în juru-le duşmănii mari alături cu sim­patii mari. Din contra acei a căror viaţă se petrece în mod aproape ne­observat, calităţile lor apar mai evi­dente la moartea lor, prin golul ce umpleau tocmai prin lipsa de punere în evidenţă. Din rîndul întăiu fac parte oa­menii combativi ; în al doilea loc fac parte oamenii cumpăniţi. Gr. Triandafil întrunea amîndouă aceste calităţi, care se îmbinau aşa de fericit, că nu se putea zice că una prevala pe cealaltă. Dar Gr. Triandafil mai avea o ca­litate. Fără a da cîtuşi de puţin de bănuit cuiva că ar fi purces dintr’un spirit, sau altul, d-sa incepuse mici tratative de apropierea celor 2 ta­bere conservatoare, care de 6 ani de zile se războesc între ele; şi dacă din toate părţile s’ar fi urmat cu aceiaşi tactică desinteresatâ sigur că lucrurile ar fi ajuns la bun sfîr­­şit, căci gîndul bun înlesneşte lucrul pe cînd gândul diavolesc înăspreşte raporturile. Astăzi cînd o mare problemă stă atîrnată asupra partidului conserva­tor şi a guvernului său, se îngreue rezolvirea problemei şi prin neprevă­zutul forţei lui Gr. Triandafil. Partidul rămâne îndurerat de o a­­şa de nemărginită pierdere, mai ales că se inmormîntează cu Triandafil o comoară de calităţi politice , dar grija zilei de mîini e mărita cu o aşa pierdere, căci golul lăsat în urmă, sporeşte greutatea rezolvirei proble­mei. încrezători în tactul şi buna chib­zuinţă a fruntaşilor noştri, majorita­tea e gata a da sprijinul său guvernu­lui, care şi de astă dată va arăta că e stăpîn pe sine şi pe destinele parti­dului ce-l reprezintă, şi jalea ce ne cuprinde pe toţi, va fi răsplătită cu buna chibzuială a lor noştri. Gh. Ghibănescu Grigore Triandafir Intr'un scurt răstimp, în interval de trei septem­bni, partidul conservator a avut imensa nenorocire să piardă, prin o nemi­loasă voinţă a soartei, doi din cei mai de samă fruntași ai sei. La o septămină ne­împlinită de la înmormîntarea lui Jacob Lake cari, la al cărui mormînt îngenun-­­ chiase tot partidul și a cărui prematură moarte o deplînse Ţara toată, moartea veni să secere, în deplină și rodnică activitate, pe un alt fruntaş, pe un om politic, care, de­şi ocupase o situaţiune, ilustră, moare fără să lase duşmănii. Intre toate, intre, cele multe, aceasta fu calitatea de căpătenie a lui Grig­ore Trian­dafil, că a ştiut să-şi facă numai prietini. Magistrat de carieră el se înălţase de la postul de judecător de şedinţă până la i­­nalta treaptă de prim president al Curţei de Apel. Intrat, în politică, el făcu aceleaşi progrese. Membru marcant şi preţios al partidului conservator, el ajunse să ocupe cele mai înalte demnităţi în Stat şi moartea—ve­nită cu mult înainte de vreme—îl răpise în deplină activitate, ocupînd, demnitatea de Preşedinte al Adunărei Deputaţilor, îl răpise în momente în care partidul s’ar fi inspirat cu drag la izvorul sfaturilor sale distinse şi al vederilor sale largi. Triandafir conducea cu mare tact, cu multă demnitate desbaterile, de multe ori delicate, de multe ori tumultoase ale Ca­merei. Le conducea spre mulţumirea tuturor şi numele seu na fost tărît în polemicele po­liticei noastre. In Decembre anul trecut, numele lui Grigore Triandafil fu des citat. Din pro­prie iniţiativă, dupe cum se află mai târ­ziu, fostul president al Camerei plănuise o largă concentrare a forţelor conservatoare. Rezultatul fu cu totul negativ : strădu­inţele frumoase ale lui Triandafil făcură să se afle pretenţiunele domnului Carp şi de atunci se ştie că, pentru moment cel puţin, idealul lui Triandafil este un vis îndepărtat. Acest ideal, în faţa sicriului lui Tr­ian­dafil, se presintă astă­zi ca Testamentul politic al aceluia pe care, alături de par­tidul conservator, îl deplîngem cu toată sin­ceritatea şi-l regretăm din tot sufleul. Iaşul şi conservatorii Se pare că guvernul actual n’a termi­­­­nat încă cu darurile ce din belşug le-a făcut laşului. După toate cîte s’au făcut până in pre­zent, după marea atenţiune ce a avut-o de a contribui, in cea mai mare parte, la realizarea alimentărei oraşului cu apă, gîndul său a mai fost la laşi şi cu pri­lejul impărţirea excedentului budgetar, o­­pera „financiarului sălbatec“. Din acest excedent se va crea între altele, la Iaşi, o grădină botanică, se va complecta şi augmenta creditul necesar pentru totala restaurare a palatului ad­ministrativ. O să ajungă ieșenii să se intrebe „pînă cînd ?“ Este adevărat, din nenorocire, că Iaşul nu-şi poate înlătura nevoile, de­cît a­­jutat fiind de la Centru. Sub guvernarea liberală, a doua capi­tală n’a putut obţinea nici una din justele sale revandicări. Sistemul economiilor e­­xagerate al d-lui Sturza şi faptul că clu­bul liberal de la Iaşi era considerat, la rs^*i.i :„flwltjtaxJ.v:.\Sx.'-U JÍtíKftM n Bucureşti, ca nici ne­avînd fiinţă, înlătu­raseră orice speranţă. Contrariul s’a întîmplat sub guvernul conservator. Nu numai că cuvîntul ieşe­nilor este de aproape luat in seamă, dar guvernul însăşi este animat de dorinţa de a face totul pentru oropsitul nostru oraş. Din tot ce s’a făcut pentru el, laşul va renaşte, va capata aspect nou şi resurse, cari, poate, îl vor pune in rîndul oraşelor de la sine stătătoare. Tot ce s’a făcut, s’a făcut fără larmă şi departe de politică. Nimeni nu este aşa de naiv, ca să-şi inchipue că d­in politică există recunoştinţă. Ea există doar la popoare foarte vechi, acolo unde cultura şi progresul au ajuns la ultimul cuvînt. Ceea ce a animat dar pe guvernul con­servator să ia la inimă interesele Iaşului, a fost dorinţa de a-l îndruma pe calea unei reale propăşiri. Cine va vedea laşul modern va şti că­ el este opera partidului conservator. Reacţia incepe Excesele în vorbă ca şi în fapt nu pot să nu aducă după sine, mai curînd sau mai tîrziu, reacţie. Mai cu samă în materie de curente so­ciale, de direcţiune în privinţa părerilor şi ideilor ce călăuzesc societatea, violen­ţa, sub ori­ce formă, aduce mai curînd de­cît îşi închipui cine­va, reacţia. Şi nu se poate contesta că mai mult de­cît oriunde, acei care la noi vor să acapa­reze diriguirea, să monopolizeze un sim­­ţimînt, să fie conducătorii unor anume grupări, recurg la violenţă în limbaj şi caută să justifice, dacă nu chiar să pro­voace violenţe în fapt, din partea acelor care ar putea mai uşor să scape de res­­pundere. Dar reacţia nu întîrzie şi sunt indicaţii precise că ea se va manifesta cu tendinţa hotărîtă de a pune capăt rătăcirii cu care monopolizatorii naţionalismului cău­tau să ducă tinerile generaţii şi să reducă la realitate pe acei cari credeau că-şi pot permite luxul unei dezlănţuiri al unor lupte de rase. Studenţii ieşeni încep să se afirme în acest sens,şi acest început va însemna sfîrşitul falşilor apostoli ai naţionalismu­lui şi agenţi cu adevărat a respîndire a urei între oameni. A se citi in corpul ziarului amănunte interes uite asupra morţei preşidintelui camerei şi a situaţiei politice. CATE­VA NOTE In mijlocul evenimentelor politice prin cari trecem, Patriotul—fiul legi­tim al partidului— a descoperit un fapt, care nu poate fi trecut cu ve­derea. Dl. Pascal Toncescu — noi nu zi­cem un domn Toncescu — oratorul pentru Viena al grupărei Kissifeliste — este un bărbat care face ironii fine. Și Patriotul, căruia ’i datorim a­­ceastă descoperire—o şi dovedeşte. Cînd dl. Toncescu a bine­voit să în­trerupă pe dl. Costinescu (dl. Ton­cescu, din principiu, nu vorbeşte de­cît la Rathaus şi la Stefanskeller din Viena) şi a zis „articolul n’a fost scris de d-sa“, dl. Toncescu, ironist fin, a înţăles că „chiar altul dacă­ ar fi voit, nu creia d-lui Arion o situ­aţie mai penibilă“. Dl. Toncescu vorbeşte dar intr’un fel şi crede în alt fel. Asta ie curat bazaconia ceea cu englezul, care scrie cautcluc şi ci­teşte gutaperca !♦ Epoca are o filială. Acestei filiale­­ zice Patriotul. Iar ambele, gazeta-cen­­trală și gazeta-filială, au o centrală superioară. Aceasta n’are nume. Tot ce se poate spune despre dînsa este că se află situată în strada Batiştea. Intre centrala-Epoca și fili­ala-Patri­otul, se observă un fapt foarte cu­rios. De obicei, filiala se aprovizio­nează de la centrala. In chestia specială de care ne o­­cupăm se observă acest vice-versa: că centrala Epoca reproduce din fi­liala Patriotul toate micele infamii pe cari filiala le publică la adresa unor fruntași ai partidului conservator. Simplă constatare. r !n Miв uw­'w;r4 /■r.f#,*?, Dl. Sturza, care sufere de curi­oasa maladie a confluenţei întruni­rilor publice, a fost apucat de nece­sitatea—asta de buba maladiei—de-a veni la Iaşi. Pentru acest dureros sfîrşit l-a chemat pe dl. Poni la Bu­cureşti. Cînd are să-i facă dl. Sturza a­­ceastă propunere, dl. Poni va simţi ceva din impresia aceluia, căruia i se propusese să-şi dee saloanele pen­tru un bal, cînd bietul om avea bol­nav de moarte în casă. Atît le mai trebue colectiviştilor la Iaşi: întrunire publică. Patriotul publică detalii inedite a­­supra fundului sufletului unuia din şefii săi. Acest şef, în fundul sufletului seu, este „cel mai mare amic al celor mici, al acelora pe cari Dostoievski îi numeşte ofensaţi“. Perfect de acord cu Patriotul. Că este „cel mai mare amic al celor mici“, ne-a dovedit treaba ceea care s-a operat pe şoseaua Kisileff. Dar de ce omul acela mic (cu terenul) este el şi ofensat ? Că n’are încă unul ? OAMENI ŞI LUCRURI La teapă Despre o categorie de muncitori—mo­­eriaşii—s’a vorbit ori în această rubrică. Ci sunt la ordinea zilei printr’o întîm­­lare—mică în feliul ei— acea a maltra­tării unui orator socialist. Ce este însă acest eveniment neînsăm­­nat faţă de cele petrecute în sinul mun­­citorimei de altă categorie,—ţărănimea în câte­va sate în judeţul Botoşani ? Pe neaşteptate sătenii s’au răsculat, au purces la acte, au trecut de la vorbe la fapte şi prea puţin a lipsit să aibă loc întâmplări sîngeroase, excese violente care numai cu vărsări de sînge, s’ar fi putut linişti. Şi cu toate aceste a fost numai un slab ecou, o palidă umbră din ceea ce ar pu­tea să fie o răscoală agrară, o trezire nea­şteptată şi mare a maselor ţărăneşti sug­­gerate de o propagandă activă sau numai împinse de îndemnul nevoiei. Colosul vecin rusesc ne stă înainte ca o carte deschisă şi plină de învăţăminte. Acolo de ani de zile se frămîntă în în­tunericul satelor uriaşa luptă în potriva lipsei şi ignoranţei şi cine ştie, dacă ceea ce vedem astăzi în ţară la noi, nu e un reflex al tulburărilor de acolo,—un răsu­net al zgomotului vijelios din sinul marei împărăţii de dincolo de Prut! Nu e locul aci de discutat, ori de a­­nalizat grava problemă pururi ameninţă­toare şi pururi obscură in ţară la noi — a chestiunii ţărăneşti. In zilele noastre se vorbeşte, poate mai muit ca ori-când, despre ţărani şi ţărănism , literatura—pro­za nuvelistică—abundă de aceste elemente ori abuzează de ele. Politiciani mărinimoşi sunt preocupaţi zi şi noapte în conştiinţa lor tulburată—de chestiunea vitală a sa­telor româneşti, de negrele nevoi ale o­­ropsitului rob al pământului —care rosteşte prin glasul poietului: Flămînd şi gol, făr’adăpost Mi-ai pus pa umeri cât ai vrut Şi m’ai scuipat şi m’ai bătut Şi cînd eu ţi-am fost. Robul acesta—une­ori rob şi stăpân în acelaşi timp, e mai mult cîntat decât stu­diat ; mai mult idealizat, de cât cunoscut, mai mult de plîns decât ajutat. Iară ade­vărul, pare-se, stă la mijloc între cele două extreme, iar sărăcia netăgăduită, de ordine morală, mai mult încă decât de ordine materială, izvoreşte din complexul sistem de viaţă, din condiţiunile parado­xale ale muncii fără ordine, fără sistemă, fără proporţie,—un traiu care se petrece între lucru excesiv şi totală trîndăvie,— între indiferenţa fatalistă şi prejudecata oarbă, între ignoranţă şi alcool. In atari împrejurări, cine s’ar mira de lunga ne­păsare sau de subita izbucnire, — de re­semnarea, ca şi de violenţa săteanului, de­opotrivă de stranii şi de dureroase? Nimeni nu se mai poate mira că el blîn­­dul şi îndelung răbdătorul, devine în a­­devăr acea fiară care răcneşte : Să nu dea Dumnezeu cel sfânt Să vrem noi sînge, nu pământ. Când nu vom­ mai putea răbda, Când foamea ne va răscula, Hristoşi de-aţi fi, nu veţi scăpa. Nici în mormânt. Rodion l«« llavwî»» 1. Din ale universitarilor Proiectul d-lui Disescu—Odinioară şi azi— Ştiinţă şi loterie Maeştrii noştri Mun­că străină—Limba cărţilor noastre—în­văţăminte. In mult disputatul proeet al reformei învăţămîntului superior I). Dissescu avea intenţia să aducă o serioasă înbunătăţire în numirea profesorilor. Modul cum se fac aceste numiri în pre­sent nu dă nici o garanţie de aptitudi­nile şi cultura unui profesor. Şi apoi nu se formează profesori, cum se formează funcţionari sau ofiţeri. Nu fie­cărui doctor într'o ştiinţă oare­ care e înscris pe frunte titlul de profesor, cum fie­cărui soldat e pus în gibernă bastonul de mareşal. Cum se fac actualminte numirile ? Un examen te abilitează decent, un altul agregat şi apoi aşteaptă, cu vr’o zece două­zeci de cărţi de vizită, moartea profesorului din specialitatea ta ca să ajungi profesor. Aţi observat cum s’au abilitat în ultima vre­me docenţi pe lîngă catedrele unde pro­fesorii erau mai în vîrstă şi unde se pu­tea aştepta mai curînd un loc de profe­sor. Ştiinţa o puteţi da dracului în vre­mea aceasta—aşteptaţi treapta ierarhică şi atita lor. De scandal cînd domnul Atanasiu dis­tinsul filosof, fostul sub-director al insti­tutului de filosofie Marcu—fu numit pro­fesor de filozofie la Bucureşti. D. Atanasiu era un simplu medic-veterinar din punc­tul de vedere al erarhii ştiinţifice — nu era nici doctor, nici docent, nici agregat. Se putea o astfel de numire? Nu striga ea oare în potriva ordinei stabilite, nu era ea revoltătoare. Auzi d-ta, eu, de ani de zile aştept acest post, am dat şi docenţa şi agrega­­tura şi în locul meu obţinut prin con­cursuri licite sau ilicite, asta nu vă pri­veşte, se numeşte un domn care n’are nici doctoratul ? E savant! ce are de a­­face ? trebue legile erarhiei să fie întoc­mite ! Şi ce scandal cînd d. Babeş fu invitat prin o lege specială de a fi pro­fesor. Nu au fost dăscăli la Bucureşti, care să ceara să’l supue la un examen de liberă­ practicâ? Dar numirea lui Assaki, Toma Ionescu, Marinescu, — nu a fost dragă doamne comentată cu răutate de acele cîte­va fosile ce au eşit profesori din regiment din foşti sergenţi, traşi de urechi de reposatul doctor Davila, cum se trag la noroc numerile de loto ? Aceştia au introdus sistema erarhiei, a­­ceştia nu pot pricepe că la universitate se cere de la profesori ştiinţă, ştiinţă şi iarăşi ştiinţă, lucrări de valoare şi stră­duinţa de a face cursurile lor interesante şi atrăgătoare pentru studenţi. Şi se mai cere profesorului universitar de a şti româneşte, de a face cursul seu in limba ţării sale. Toţi trebuie să contri­buim a ne face limba mai bogată în ex­presii, toţi trebuie să muncim a transfor­ma limba noastră, a o face aptă de a fi tălcuitoarea tuturor gîndurilor noastre. Dar pentru aceasta se cere muncă şi inteligenţă şi multora le lipseşte şi una şi alta. Am cumpărat în Bucureşti pe la li­­brari-anticari câte­va opere­­ româneşti, nişte cursuri de clinici chirurghi­cale şi medicale, scrise de câţi­va Leydeni şi Dojeni români. Ei bine ! nu e nevoie să vă abonaţi la o revistă umoristică, e de a­­juns de a ceti aceasta limbă de autori români, ca să petreceţi cele mai plăcute momente din esistenţa voastră. Aşa profesorul de chirurgie descrie par­­cursul unei artere : „ea răspunde : 1° în jos cu recurenta stângă, care ambracează intr’o ansă cu concavitatea dirijată în sus. Sau într’altă parte e vorba tot de o arté­rie, care „conturnează colul condilului, croazează bordul inferior al musculului, îl cotoește (de la­­francezul coudoyer) în tot lungul său și gagnează partea cea mai ridicată a fosei... Astea toate sunt în româneşte ? Bine­înţeles şi încă scrise de un român de baştină, cu un frumos nume românesc. Nu ştiu dacă în satul lui a auzit vre­o dată în, loc de: casa lui Nicolae e mărgi­naşă cu a lui Vasile, zicând aşa: casa lui Niculae coroeşte pe a lui Vasile. In fine, putem cita şi altele şi mai şi : lată descrierea unui bolnav: „Polea cal­dă, acră şi seacă, treturile (Ies traits, în franţă) sunt trase şi contractate, nasul pensat, ochii stinşi, visajul pal, teros, vi­olaceu uneori exprimă anxietatea“. Sau alta : „Constataţiunea balotamentului re­nal este particular precioasă pentru a sur­prinde distensiunea rinichiului şi basine­­tului în debuturile lor“. Una şi mai fru­moasă tot în româneşte : „Primele simp­­tome se reduc la o legeră stare dispepti-

Next