Opinia, mai 1907 (Anul 4, nr. 135-159)

1907-05-01 / nr. 135

* 8 Bani Exemplarul 8 Bani Exemplarul ABONAMENTE AN­UNŢURI Un an .... 20 lei 6 luni .... 10 . ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN-------Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cei Solare, 35 Anul IV. No. 135.—Marţi I Mai 1907 ffi Fuziunea exclude diferenţiarea? în mişcarea politică, făcută de par­tidele noastre istorice s’a ajuns la axioma că pentru bunul mers al tre­­bilor politice e în deajuns a se avea în față două partide mari, care rînd pe rînd să se succedă la putere pen­tru a duce carul statului pe căi de progres. Dar pînă să se ajungă la acest concept politic, a fost nevoe de multă luptă, de potolit multe ambiţiuni personale, ele stîmpărat multe vele­ităţi şi mai presus de toate a tre­buit să se toarne în aceiaşi formă multe personalităţi de mîna întăia, care să se hotărască a conlucra la una şi aceeaşi operă mare de partid. Guvernarea de 12 ani a lui I. Bră­­teanu a contopit în masa colectivi­tăţii liberale multe personalităţi po­litice, cari au ajuns să închege par­tidul liberal. Aceiaşi cale s’a urmat şi în par­tidul conservator. Supt acţiunea pre­­dominătoare a lui Lascar Catargi a­­jutat de personalitatea de mîna în­tăia a lui Alex. Lah­ovari s’a închegat partidul conservator, prin contopirea a o mină de personalităţi politice, care în răstimpul de 10 ani în urmă, au venit şi au complectat rîndurile partidului conservator. Astăzi stau faţă în faţă cele două partide, gata de a-şi trece puterea unul altuia, şi putînd face faţă la toate nevoile politice ale ţării. E drept că pînă astăzi, familia conservatoare se găsea divizată în aşa chip, încît în loc de o grupare închegată în jurul unui singur şef, cum va fi de acum înainte, aveam două grupări, cu şefi şi cu îndrumări deosebite. Pentru a fi in deplină doctrină tre­buia clar ca toate elementele politi­ce—acea tr­eime de cetăţeni alegători, cari îşi au in prima preocupare afa­cerile publice ale ţarei—să se conto­pească in cele 2 partide politice, expresiunea vie şi reală a stărei ac­tuale politice la noi in ţară cu ac­tualul nostru regim constituţional. Dar contopirea nu exclude posi­bilitatea diferenţierei. In mod firesc partidele ajung la un moment dat că se prezintă cu un stat major prea experimentat, şi cu o armată de par­tizani prea recentă. Intr’un interval de 20 ani intră in colegiile eletorale atita element nou cetăţenesc care aspiră la viaţa politică, că orice s’ar zice şi ori­cum s’ar lucra, acel ele­ment nou are dreptul la viaţa poli­tică, şi datoria conducătorilor este de a da acces la primele trepte po­litice acelor personalităţi viguroase recrutate dintr’însul, înlesnind şi făptuind prin aceasta, opera incertă şi sănătoasă a evoluţiunei politice a partidelor. Partidul conservator prin şefii săi a dat pururea dovată de acest tact politic, inlesnind opera progresului politic in evoluţiunea pardidului no­stru prin chemare la guvernare a reprezentanţilor aleşi şi viguroşi din seria de generaţiuni ce au intrat in rindul partidului. Şi a avut mîna fericită in această alegere, căci după cum bine a zis maestrul tribu­nei parlamentare intr’un recent dis­curs, de 16 ani de zile tot ce s’a legiferat mai de seamă in partidul conservator, toate înălţările şi cobo­­rîrile politice sunt intrupate in ac­ţiunea celui mai talentat şi mai impus reprezentant al tineretului conservator, iar prin lunga lui du­rată în guvernele conservatoare a dat pildă vie că diferenţiarea în po­litică merge spre binele şi întărirea închegărei şi contopirei elementelor conservatoare. * * * Fuziunea în Iaşi Ziarele din Bucureşti publică felurite versiuni asupra contopirei cluburilor con­servatoare din Iaşi. Din toate acele ver­siuni, una singură este adevarată: la Iaşi fuziunea­­ a fost făcută încă. Importantul eveniment va trebui să se petreacă în cursul săptămînei. Suntem d­intre acei, cari doresc fuziunea în mod sincer şi doresc, mai ales, ca şi fuziu­nea să fie sinceră—ceea ce va fi. Cu inimi curate şi cu gînduri sincere, s’a făcut totdeauna treabă bună şi trainică. Fuziunea, adică existenţa unui singur şi mare partid conservator, este un ideal mare şi realizarea lui noi o aşteptăm cu mare dragoste. Actul fuziunei­­e prea mare, prea ho­tărâtor pentru viitorul partidului conser­vator, ca să ne închipuim că, în faţa lui, nu vor dispare lacunele şi neînţelegerile. Noi nu dorim fusiunea în vederea ale­gerilor. Ci o dorim fiind­că ţara, prin mo­mentele prin care trece, trebue să fie convinsă, în interesul liniştei şi siguran­ţei, că partidele politice sunt tari, tari spre a o susţinea şi spre a înlătura naş­terea diverselor grupuri şi grupuleţe, e­xistenţa cărora ar putea readuce anarhia de ieri. Dupe capitala Olteniei, unde conserva­torii au dat pildă de mare patriotism şi de mare prudenţă, vine rândul Iaşului şi facă-se şi aci fuziunea cu acelaşi entu­­siasm şi cu aceiaşi sinceritate ca la Cra­iova. Căci numai atunci poate fi fuziune—în înţelesul adevărat—când se face pe baza entusiasmului şi a sincerităţii. Dorim şi sperăm că aşa fel se vor pe­trece lucrurile în Iaşi. ----US^m2mE£rntritmrtmm, ------------­ Adevărată fuziune Inălţătoarea serbare conservatoare de la Craiova trebuie să fi mişcat a­­dînc pe toţi bunii conservatori. „Serbătorim astăzi adevărata fuzi­une“, a zis unul din oratori şi în­­tr’adevăr acolo la Craiova s’a făcut reîntregirea partidului, unire com­plectă între fraţi, care ani de zile au bătut cărări deosebite. Aşa au înţeles fuziunea mulţi din­tre acei care au lucrat pentru reali­zarea ei , aşa cum a fost făptuită la Craiova au visat-o acei care au vă­zut în reîntregirea partidului nu nu­mai sfârşitul unor lupte fratricide dar şi o garanţie că ţara, care se a­­flă la o respintie în menirea ei isto­rică, va fi îndreptată mai sigur spre calea cea bună, spre calea menită să-i dea un viitor strălucit şi care s’o ferească de triste experienţi şi nefaste consecinţi. Fuziunea la Craiova s’a făcut fără învinşi şi învingători, fără pretenţi­­uni de dominaţiune şi de supunere, fără veleităţi de ocupare de situaţii prin nimica justificate, fără gînduri ascunse. Cu inimi curate şi cinstite, cu por­niri sincere şi dragoste frăţească, ast­fel au pornit la fuziune conservato­rii din Craiova şi de aceea ei au re­uşit să realizeze „adevărata fuziune“. Şi ea va fi aşa or unde se va face fuziunea în aceleaşi condiţiuni. Altfel nu va fi „adevarata fuziune“, nu va fi fuziune“, va fi orice numai contopire şi reîntregire de partid nu. Ura discurs al d-lui Take losiesosa Cu prilejul proclamarei fuziunei în Cra­iova, d. Take lonescu a rostit un însem­nat discurs pe care-l schiţăm aci, pănă a-l putea publica în întregul său : „Intre oraşele mari din ţară Craiova este dintre cele dintâi unde fuziunea a fost făcută. E mare onoare şi merit pentru cele 2 duhuri că fuziunea a fost făcută foarte uşor şi cât mai complect. Aceasta e dato­rită marii încrederi avută în cei 2 preşe­dinţi de onoare şi dorinţei vechi de a a­­jung­e la înţelegere. Vi s-a vorbit de trăi­nicia fuziunei. Aţi văzut cât de simplă a fost realizarea, în această simplicitate constă durabilitatea fuziunei, căci lucrurile cari sunt forţate sunt şubrede, pe când la noi inimele curate şi gândurile neascunse dovedesc bună credinţă reciprocă. Ne găsim într-un ceas însemnat şi se deschide pentru mulţi ani o eră de pros­peritate politică pentru întreaga ţară. Se croeşte o viaţă nouă, largă pentru toate straturile sociale, fără dispreţul celor de sus sau ura celor de jos. Vorbeşte de guvernul de concentrare care a fost necesar în momentele periculoase prin care a trecut ţara românească şi sus­ţine că numai un guvern de coaliţie ar fi fost in stare să aşeze ţara pe temelii trai­nice. Ceeace s’a făcut pănă acum de gu­vernul liberal e parodie. In momente de grea situaţie nu mai poate fi vorba de per­soanele din guvern ci de modul cum va fi rezidită întreaga organizaţie a ţărei. Va vorbit amicul meu Ştirbey de emoţie, eu de 2 luni, sunt continuă stăpânit de dânsa, să mă credeţi că conştiinţa naţională nici n'a fost in stare a-şi da seama de marele pericol în care se afla. Prin guvernul de coaliţie se putea da ţărei desvoltare sănă­toasă, progresivă, la care operă era abso­lută nevoe de conlucrarea elementelor va­loroase ale întregei ţări necum din cele 2 partide politice. Fiind­că suntem pe pragul alegerilor ţin să vă spun că e mai mare interesul ţărei ca din viitorul parlament să facă parte cât mai mulţi membrii din opoziţie, decât ar fi satisfacţia celor aleşi. --------------------------------------­ DISPĂRUŢII... In mod ne­observat s a petrecut un fapt în politica liberală locală, asupra căruia voim să insistăm tocmai fiind­că n’a prea fost observat. In acea politică s’au petrecut dispara­­ţiuni, care fireşte, au avut de contraefect, apariţiuni. Mulţi liberali vechi, cari jucaseră ro­lul lor la liberali, au fost onoraţi cu cea mai complectă ignorare. Despre domnii Teodor Vasiliu, C. Le­­padatu, Efr. Mazlăm, G. Şendrea—nu se aminteşte la nici o numire, la nici o candidatură, la nici o demnitate. D. Va­­siliu, dupe ce ocupase un post însemnat în ministerul instrucţiunei, figurase, rîn­­dul trecut, în Parlament. D. Şendrea a fost prefect de poliţie, senator, efor. D. Mazlăm, dacă se mulţumise cu un post de avocat, trecea de om cu simpatii în partid. D. Lepadatu a ocupat, în lunga sa ca­rieră politică, multe demnităţi. Şi acum ? Vorbind despre ei toţi, nu poţi întrebuinţa decît trecutul. In present ei formează doar galeria în partidul li­­­­beral: ei privesc la acei apăruţi. Dar de ce au dispărut unii şi de ce au apărut alţii ? Fireşte, ca pretudindeni şi în politică, toate şi toţi au vremea lor. Selecţiunea trebue să se facă şi nu poţi uza prea mult pe unul în dauna al­tuia. Dar aceasta se poate face atunci cînd serviciile acelor mai bătrîni nu mai au valoare, pe cînd serviciile celor tineri ar putea fi de folos partidului. N’avem să ne amestecăm în treburile partidului advers, dar fiind­că ignorarea celor citaţi de noi se comentează în cer­curi politice, trebue să recunoaştem că ignorarea aceasta este şi o nedreptate şi e­xplodează şi pentru armonia ce domneş­te în partid. Această armonie a produs cele 2 ele­mente curioase din partid: dispăruţii şi apăruţii.-----------------------------------­ CÂTE­VA NOTE La Iaşi avea să se petreacă o cri­mă de res-naţionalitate : un proces pendinte între comuna Iaşi şi uzina de electricitate urma a fi pledat în franţuzeşte. Cel puţin în a/4 din familiile ce trăesc se vorbeşte, se gîndeşte şi se argumentează franţuzeşte. Dar să se pledeze în această limbă—asta ar fi fost o crimă. O crimă care s-a amînat din motive clasice : după ce totul a fost pregă­tit, după ce 2 din experţi, domicili­aţi în Paris, se aflau în drum spre Iaşi, avocaţii şi-au adus aminte că încheerea unui compromis nu este de competinţa unei comisiuni inte­rimare ! Crima se va petrece după efectu­area alegerilor comunale ! * D. Eugeniu Carada a fost în­tot­deauna considerat un om extra­or­­dinar. Numele acesta este cunoscut ţărei întregi, dar nici mulţi din Bucureş­­teni nu cunosc fizionomia directoru­lui Băncei Naţionale. Acum cîteva zile, d. Carada a fost victima unui furt: i s’a furat niște titluri de rentă.­­ Atît a fost de-ajuns pentru ca fur­tul acesta să devie celebru. Celebru, primo, prin faptul cum a fost ope­rat , nimeni, de cit 2 oameni foarte sus puși, se aflau cu d. Carada in momentul furtului. Furtul este deci exclus : a fost o confiscare cerească ! Valoarea titlurilor a fost publicată în Monitor, un secret public, aşa­dar. Cu toate acestea, nimeni n’a repro­dus just cifra exactă, ci fiecare ziar a publicat altă cifră. S’a zis chiar că furtul a fost „po­litic“, fiindcă, în servieta furată, se afla și testamentul unui... neguţitor. Extra­ordinar, dar adevărat! OAMENI ŞI LUCRURI INTUI MAI Ce splendidă privelişte, ce fermecător triumf al firei reînviate e în această nes­pus de frumoasă dimineaţă a ajunului de întăiu Mai. Fără îndoială, pentru o zi de sărbă­toare se găteşte astfel cu natura. Mi o spune iarba încet tremurătoare sub adie­rea unui zefir dulce ; mi-o spun straturile proaspete ale florilor în naştere înceată; ne-o spun lăcrămioarele cari umplă o­­daia cu îmbătătorul lor parfum de Mai mi-o spun liliecii în îndrăzneţul lor alb şi albastru, născut peste noapte ca o gă­teală superbă furată din albastrul însuşi al cerului, sfârşitul de Aprilie pregăteşte o primire strălucită dimineţei de 1 Mai. Nu fără motiv binecuvântat serbează poporul nostru din vechi şi străvechi tim­puri data aceasta, ca serbătoarea cea mai senină, ca o zi de veselie a omului şi a firei în acelaşi timp,—ca începutul vre­­milor de belşug al câmpiilor unde s’a semănat primăvara pentru ca vara să dee roade şi bogăţie. E adevărat că mersul vremilor a adus zilei aceştia şi altă însemnătate făcând din ea data unei alte serbători: acea a răzvrătirii, ziua de amintire a unei mari lupte,—acea dintre capital şi muncă, din­tre avuţi şi proletari. Negreşit că pentru o mai mare însemnătate a momentului s’a ales tocmai cea mai frumoasă zi a a­­nului ca să apară încă mai mişcător şi mai adânc contrastul, depărtarea între a­­cei cari dispun de bunătăţile acestei lumi şi acei care toată viaţa lor muncesc şi mor apoi fără a lăsa pentru ai lor decât sărăcia şi—cel mult—datoria de a munci ei la rândul lor in schimbul unei rele sau mediocre existenţe. In ţările industriale, în capitalele con­trastelor mari, a imenselor regiuni de muncitori propriu zişi—proletari ai fa­­bricelor enorme, producători ai bogăţiilor uriaşe, ziua de întăi Mai a luat în ade­văr de decenii încoace aspectul unei zile de temut, îmbracă înfăţoşarea unor gran­dioase manifestări tăcute—ce-i drept—dar ameninţătoare. La noi în ţeară unde bo­găţiile mari izvorăsc numai din produse­le cîmpului putem încă mult timp să ne bucurăm de o serbare curat rustică a zi­lei de întăi Mai. In viaţa ţăranului a­­ceastă dată aduce cîteva interesante obi­ceiuri de Arminden, toate în legătură cu „pînea“, cu bogăţia roadelor. Iar oraşele însăşi vin să se închine, în această zi, cîmpiilor, ca unor fecunde şi scumpe iz­voare de avuţie, de plăcere—vin să-şi uite necazurile şi greutăţile vieţei în atingere cu acea dulce alma mater care este ţări­­na strămoşească de unde se trage tot binele şi tot folosul traiului pentru locu­itorii acestei ţâri. De întăi Mai fetele leapădă mărţişoa­­rele; bărbaţii şi femeile chefuesc , se serbâtoreşte vinul şi pînea în acelaşi timp şi se cîntă imnuri de triumf naturii care ne dă hrană şi belşug. De aceea frumoa­să povaţă ne-a lăsat odinioară poetul ieşan : Luna roadelor iubite s’o primiţi frumos, cu vin Iar de vreţi în poloboace să nu prindă vinul floare. Faceţi cum făceau strămoşii, de Ar­minden beţi pelin ! Rodion Armindenul Ziua de 1 Maiu e cunoscută la Romînii din Dacia Traiană sub numele de Ar­minden, nume necunoscut Armânilor din Macedonia. Faptul acesta ne-ar arăta la prima ve­dere că avem a face cu o datină pur slavă, de oare­ce nu e generală tuturor Românilor, lucru ce nu s’ar fi întîmplat, dacă ar fi fost de obîrșie Romană. De fapt, însă, numai numele de Ar­minden e slav, pe cînd caracterul serbă­rilor din ziua de 1 Mai, cum şi origina e curat romană. Strămoşii noştri aveau obiceiul de a sărbători în mod sgomotos fie­care înce­put de lună nouă. Acest lucru nu­­a neglijat Biserica creştină, care s’a suplan­­tat păgânismului, păstrînd, însă, toate practicele vechi, numai schimbându-le destinaţia. Poporul român ştie şi ţine minte foarte bine mai pe toţi sfinţii de la zi întăiu a fie­cărei luni . Aşa : Ianuarie 1 are pe Sf. Vasile şi pluguşorul; 1 Februar are pe Trif cu putere de a tămădui unele boale ; 1 Mart are pe legendara baba Dochia, care nu e alta de­cit Evdokia-Maria Egipteanca una din sfintele cu viaţa cea mai agitată şi mai patetic scrisă ; slavii rostind Odo­­kia, Romanul a rupt pe O socotindu-l drept articul ca şi din ostrakina, o stra­chină ; şi a zis Dochia o Dochie , supra­­punînd numele de Odokia la baba, ale cărei zile se serbau în amintirea schim­bării anotimpului ; 1 Maiu are pe Irimia Proorocul cel cu oiştea în gard; 1 August pe Macovei, cap de post; 1 Septembrie pe Simion Stăl­­nicul; 1 Decembrie pe Andrei, care a dat numele şi lunei Decembrie, zisă lu­na Andrea. De celelalte luni nu mai po­menesc. 1 Maiu poartă numele de Arminden, în care găsim compusul slavon Jeremiin din ziua lui Jeremia. Sufixul den se gă­seşte ca radical în denie, serviciul de noapte din septămâna paternilor, şi în beznă-bezdnă, fără zi, fără lumină. Numele slavon nu ne arată altceva decât că asupra românilor s’a suprapus o cultură străină pe un fond latin. Nu proorocul Irimia, al cărui nume inciden­tal îl păstrează romanul supt forma sla­vonă Armin din Ermin, a motivat aceste petreceri, ci supt acest nume nou Bise­rica creștină a păstrat o practică veche romană. Că Romanii petreceau aproape ca noi dacă nu şi mai zgomotos­ pe 1 Maiu, ne stă dovadă curioasa inscripţie, păstrată în Dacia, asupra unui ospăţ dela 1 Maiu. O ceată de câţiva d­­vi romani, cari de sigur nu făceau parte din vre-o societa­te de temperanţă catoniană, s’au pus să serbeze pe 1 Maiu, făcând cotizaţie de 166 denari. Din aceşti bani ei cheltuiră 18 denari pentru 5 mili, 5 denari pen­tru un purcel, 2 denari pe pâine albă, iar pentru vin cheltuiră suma de 95 de­nari, plus alţi 22 denari, tot pentru bă­uturi alcolice. Dacă Romanii cheltuiau, cu prilejul a­­cestei zile, pentru vin de 5 ori preţul mâncărilor, rezultă pănă la evidenţă că caracterul vesel şi de băutură dat Ar­mindenului nu ni l-a dat slavul, căci tocmai slavul nu ne-a fost depozitarul viţei de vie, ca popor al Nordului, cu caracter meditativ şi melancolic, iar nu fantastic şi chefliu. Românul e Roman şi prin sînge şi prin vin de aceia cu greu se mlădie el după cei cari vor să-i pue pază gurii. Vinul ori cîte defecte va avea—are, însă, o înrîurire mare asupra omului, îl înspiră. Cupa cu vin nectar divin—a fost pu­rurea inspiratoare a zeilor şi poeţilor ; iar Bachus fu singurul dintre fericiţii şi ne­muritorii zei, al cărui nume a suprave­­ţuit şi în creştinism. Romanul are o sumă de datine asupra lui 1 Mai . Armindenul e termenul să­­mănatului porumbului : „dacă nu semeni popuşoi pănă la Arminden, poţi să vîri mestecăul în foc“. In ziua de Arminden se înfige la poar­tă un par înalt şi se lasă pănă la cop­tul pînei nouă; apoi se face jiruitor de cuptor. Acestui copac­­i se zice arminden. Fetele poartă mărţişor la gît de la 1 Martie la 1 Mai; după aceia cumpără vin roşu pe care îi beau numai de cât de teamă să nu le pîrlească soarele. Şi cite şi mai cîte altele şi aşa şi mai aşa! E obligatorie şederea pe iarbă ver­de, ba aşa de obligatorie în­cît ţara ca chiar crede, că de n’ar sta de-a binele pe iarbă verde, apoi „rău de biata moşie“. Aşa ni-i ţara !

Next