Opinia, august 1907 (Anul 4, nr. 208-232)

1907-08-01 / nr. 208

f 5 Bani Eiemplarul ABONAMENTE ffen an . . . . 20 Iei - î ? • 1° - Redacţia şi Administraţia: Str. Stefan cel Mare, 38. ■» vanr^tyr. taten 6 Un itnd tn pag.TH, 50 Bani u . v . . . , 18, 30 • ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Directori: Gh. GHIBARESCU si LISCAONTONID Anul IV— No. 208.—Mercuri I August 1907 Intervenţionizmul şi tocmelile agricole IX Am văzut că adevărata cauză, ca­uza profundă, atît a intervenţioniz­­mului în general, cît şi a legei pen­tru tocmelile agricole, este excesiva slăbăciune a factorilor de producere. In ce priveşte situaţia ţărănimii, între 1866 şi 1878, ea nici nu are ne­­voe­a­­ discutată; situaţia proprie­tarilor şi a agricultorilor în genere era şi mai rea. La 1866 statul român contractează de la casa Openheim din Paris, un împrumut de 31.610.500 lei, cu 8 la sută pe an, pentru care nu realizea­ză de­cît 16 milioane şi jumătate e­­fectiv, ceia ce revine la o dobîndă reală de 16, 36 la sută pe an. Cînd dar statul plătea în acele vremuri o dobîndă așa de rădicată, ce se mai poate zice despre parti­culari. Dar pe lîngă lipsa de credit și scumpetea capitalului, trebue să mai adăugăm agrotagiul, flagel care paraliza ori­ce întreprindere finan­ciară. In asemenea împrejurări proprie­tarii nu puteau aduce mult capi­tal în întreprinderile lor agricole. Principiul „bani gata pe­­muncă ga­ta“, nu-și găsea în acele vremuri nicăeri aplicare la noi. In asemenea împrejurări, tot ros­tul legei pentru tocmelile agricole era de-a creea regule de excepţiune şi a suplea astfel disposiţiunelor prea complicate ale dreptului co­mun. Iată în adevăr considerentele cu cari legiuitorul însoţeşte legea de la 1882: „o atare lege urmează să nu se ocupe de cît de acele cauze cari prin natura lor urgentă şi prin în­suşirile lor economice, nu pot fi lăsate la regula dreptului comun,fără pericol în întîrziere şi fără a da loc la per­­turbaţiuni, la conflicte şi asupriri vă­tămătoare interesului general al ţă­­­­rii, din cauza formelor complicate şi întărzietoare a dreptului comun (Tănăsescu şi Grigorescu)“. Dar, ca ori­ce lege de excepţiune, legea pentru tocmelile agricole tre­buia să fie o lege lămurită, care să specifice în chip expres drepturile şi îndatoririle respective ale ţărani­lor şi ale proprietarilor şi să dea în acelaş timp, fie­cărei din părţile con­tractante, garanţiile şi mijloacele de execuţie, potrivite cu împrejurările sociale şi cu starea spiritelor din momentul legiferărei. Or, am văzut că legea pentru toc­melilor agricole de la 1866, păcătuia , tocmai din acest punct de vedere. Liberalizmul excesiv al legiuitorului a făcut ca întreaga lege să plutească într’un vag dăunător, atît proprieta­rului cît şi ţăranului mai cu seamă. Greşelele acestea ale legei de la 1866, au fost punctul de plecare al legei de la 1873. Legea aceasta, atît de mult şi pe nedrept criticată, cu tot draconismul articolului 13, a fost totuşi o lege care răspundea nevoi­lor timpului şi care a adus mult bi­ne agriculturei noastre,—iar ca do­vadă despre aceasta e însăşi faptul că legea aceasta dăinueşte 10 ani, pe cînd legea cea liberală de la 1866 n’a avut putere lucrătoare de cît 6 ani. Legea cea nouă a tocmelilor agri­cole conţinea dispoziţiuni garanta­­toare atît pentru ţăran cît şi pentru proprietar. Printre dispoziţiu­nele favorabile ţăranilor trebue să notăm în primul loc dispoziţiunea Cap. 11, Despre munca agricolii. In capitolul acesta legiuitorul de­fineşte ceia­ ce se înţelege prin mun­ca agricolă şi face o enumeraţie li­mitativă a tuturor tocmelilor agri­cole. Cu chipul acesta se pune o sta­vilă legală abuzurilor ce mulţi din proprietari comiteau, angajînd pe ţă­rani la munci cu totul străine de exploatarea pămîntului şi benefici­ind totuşi de legea excepţională a tocmelilor agricole. Altă dispoziţiune a legei de la 1873 tot atît de însemnată ca cea de sub Cap. 11, este dispoziţiunea art. 9. Prin acest articol, „Consiliul comu­nal este în drept să refuze legaliza­rea unui act de tocmeală pe dată ce munca pentru care se învoeşte un locuitor este mai mare de­cît ceea ce ar putea lucra el şi familia lui“. Toate aceste dispoziţiuni au avut darul de a fixa în chip lămurit cami anume sunt contractele ce cad sub sancţiunea legei excepţionale a toc­melilor agricole, căci art. 5, zice: „Contractele ce nu întră în catego­riile sus menţionate nu sunt consi­derate ca contracte pentru tocmeli agricole“. In schimbul tuturor acestor avan­­tagii acordate ţăranilor, legiuitorul de la 1873, pentru a da o garanţie eficace proprietarilor, consacră, a­­cum pentru întâia oară după re­forma lui Vodă-Cuza, constrînge­­rea corporală. In adevăr, art. 13, ul­timul aliniat al legii de la 1873 glă­­sueşte : „In caz cînd, după îndemnul şi execuţiunea consiliului comunal, locuitorii vor arăta îndărătnicire sau vor dosi din comună, consiliul în­dată va cere de la sub-prefectura locală a-i trimite ajutor de dorobanţi necesari în executarea locuitorilor îndărătnici sau fugari, în comptul vi­novatului“. Acest articol, odată înscris în lege, Codul Napoleon cu toată legislaţia împrumutată de la apuseni, a fost de fapt desfiinţat pentru săteni. Cea mai mare parte din populaţi­­unea acestei ţări trăia sub regimul constrîngerei corporale, deşi dreptul nostru comun condamnă acest mijloc de execuţiune a contractelor civile. Merită legiuitorul de la 1873 a fi aşa de aspru criticat cum îl critică unii pentru faptul că a consacrat, prin legea tocmelilor agricole, cons­­trîngerea corporală ? Judecind din punctul de vedere al umanitarizmului vom condamna fără rezervă dispoziţiunea art. 13 din le­gea de la 1873 ; judecind însă din punctul de vedere al interesului so­cial, dispoziţiunea constrîngerei ne va apărea perfect legitimată. In adevăr, dacă pentru orășeni principiul constrîngerei corporale nu și-a găsit nici­odată aplicare, de la punerea în aplicare a Codului Civil încoace,— cu toate că există legea constrîngerei de la 1863,—cauza e că, orășenii sunt în general solvabili, iar în ceea ce priveşte pe cei nesol­vabili, culpa de a fi contractat cu un debitor insolvabil cade în întregime asupra creditorului, el fiind deplin liber să nu contracteze cu un ase­menea om. Cu totul altfel se prezintă însă situ­aţia la sate. In primul loc agriculto­rul este nevoit, prin faptul profesi­­unei lui, să contracteze cu ţăranii; iar sătenii aceştia sunt în majoritatea cazurilor oameni insolvabili, nepo­­sedînd nici o avere, sau posedînd, în cazul cel mai bun, o avere după lege insesisabilâ. In asemenea împrejurări, ce altă garanţie şi ce alt mijloc de execu­tare a unui contract agricol putea avea proprietarul, dacă nu constrîn­­gerea corporală? Iaşi, 1907. Sf. Antim Profesorii şi Spiru Haret Cu fericire pentru presa de opoziţie, ar zice unii, cu d-l Spiru C. Haret, că pe a­­ceastă vreme de vacanţă şi de secetă pen­tru presă, mai avem subiecte de discutat! A! slabă îndreptăţire s’ar da ministru­lui de Culte şi slab s’ar vedea in acţiunea lui distrugătoare! Să fie el Haret omul făptuit aşa ca să dea seminţii de vorbă presei, şi fără să-i pese ceva lui ? Să fie adică pornită ac­ţiunea lui din simplu motiv al furnizărei presei cu subiecte pentru vacanţă ? Nu ! D-l Haret a atacat in vacanţă una din cele mai vitale chestiuni pentru corpul didactic: stabilitatea lui. Procedarea d-lui Haret e ca şi a hoţului care pînde­­şte la drumul mare, ca atunci cînd lipsesc stăpânii de acasă să intre în casă şi să bojogăiască totul. La pragul vacanţiei acelaşi domn Haret a regulat pe studenţi punîndu-i cu botul pe labe, căci le-a tăiat scurt şi simplu ori­ce drept de întrunire cu caracter ne­şcolar. Tot la pragul vacanţiei a atacat stabi­litatea corpului didactic prin vestitul lui referat la consiliul de miniştri, în care pe lîngă inexactităţi şi răutăţi, anulează din­­tr’un condeiu o întreagă gestiune adminis­trativă a unui partid întreg, pentru a rec­tifica—zice-se—2-3 ilegalităţi. S’a înşelat amar ministrul dacă a cre­zut că se poate intra în staul aşa pe fu­riş. Consulul veghează in orice timp şi profesorii bucureşteni au încheiat asenti­mentul întregului corp didactic din ţară calificînd de monstruos în cre­area minis­trului Haret de a lovi în cel mai sfînt bun al profesorimei: inamovibilitatea. D. Spiru Haret a fost silit imediat să dea îndărăpt, şi în al doilea comunicat îşi strică ceea ce a făcut în cel de al doilea minister. Dar aceasta va fi numai de formă, căci nu gîndul curat a fost ceia ce a motivat pe ministru să facă acest act politic, cel mai îndrăzneţ, din cîte s’a făcut de la 1864, ci gîndul murdar al îndepărtării de la locurile lor a cîţiva profesori, ce nu in­trau in vederile politice ale sihastrului de la valea Călugărească. Un bun cîştigat nu se pierde cu una cu două, căci ar fi o laşitate din partea membrilor corpului didactic, ca ceia ce s’a căpătat cu greu să se piardă ori chiar să se zdruncine pentru hatârul cuiva, fie acela chiar un Spiru C. Haret. Considere-se el ministrul H­a­ret cît de indispensabil în și pentru partidul liberal, profesorimea cu atîta va fi mai meritorie și va răspunde inaltei sale chemări luînd taurul de coarne. CATE­VA NOTE Un prieten întreabă pe celalalt: — De ce se chiamă în căsătorie, viaţă conjugală? — Foarte simplu, răspunde celalalt, pentru că în căsătorie trebueşte, părinţilor prezent, fetei trecut şi gine­relui viitor. * * * La un examen de fizică. Candidatul:—In definitiv, violul nu există în natură, vidul nu este de­cît o idee şi nu există de­cît în ca­pul nostru. Profesorul:— Vă rog întrebuinţaţi singularul, d-le candidat. Interim Concursul nostru Ziarele liberale nu încetează de a acuza partidul conservator că nu se ţine de pac­tul de la 13 Martie prin care a promis guvernului liberal concursul său în resol­­virea chestiei agrare, cum de asemeni sun­tem acuzaţi că alarmăm opinia publică cu noui revolte cari după oficioasele guvernu­lui sunt de domeniul fantaziei. Indrăsnesc prea mult ziarele liberale. Se mai poate vorbi de vreo pactisare cu un guvern care din prima zi a început o goană înverșunată a tot ce e conservator și a ori­cărei măsuri luate de un guvern conservator ? D. Haret a rupt hotărâri luate, decizii întărite prin decrete regale ; ciracii d-sale mai abili au început să dărîme podurile, să rupă tencuială de pe clădiri, să schimbe localurile angajate sau cari au fost con­struite sau reparate de conservatori. D. Virnav de la Constanţa a dat exemplu şi alţii îl imită. Dar lăsînd această operă de destrăbă­lare să ne oprim la chestia agrară însăşi. Se poate concepe vre-o conlucrare cu ele­mentele anarhice care propagă în sate răs­coală, întocmesc contracte agricole după placul lor, împing la greve şi pregătesc legi cari lovesc în libertatea muncei şi a capi­talului. Cînd se cere concursul unei alte puteri se cere o sinceritate în relaţiuni, se fac lu­crurile pe faţă ca fie­care să îşi dea seamă de activitatea celuilalt. Or, activitatea ţi­nut Ursu în judeţul nostru, activitatea băncilor populare în fruntea cărora se gă­seşte un agitator patronat de d. Haret, ac­tivitatea tuturor ■ acestor învăţători şi pro­fesori poate fi încurajată de un partid care a căutat pururea de a aduce binele pe o cale logică şi evolutivă ci nu prin a­­narhie şi destrăbălare ? Nu văd ziarele liberale că însăşi frun­taşii lor mai serioşi şi cari privesc la vii­torul ţarei cu mai mare grijă—sunt înspăi­mântaţi de politica generoasă a oamenilor d-lui Ionel Brăteanu şi încep o campanie spre a opri valul de răzvrătire ce se ri­dică din toate unghiurile ţârei. Partidul liberal pornit pe calea aceasta nu merită nici un concurs, nici o încurajare. D. Take Ionescu care a părăsit Anglia va sosi la Aix-les Bains azi 31 Iulie. Intr’o scrisoare adresată unui frun­taş al nostru, d. Take Ionescu ex­primă viile sale regrete inspirate de moartea lui Gr. Buţureanu, regre­tatul nostru director, pentru care profesa o înaltă stimă şi o adevă­rată prietenie. OAMENI ŞI LUCRURI __ O EROINA V Un epizod interesant de adevărate lupte avu loc, se pare, zilele acestea în una din mahalalele Iaşului, armata a fost nevoită să intervină. Eroii acestei furioase bătălii au fost din tribul ţiganilor aflători pentru scurt timp in oraş. Nu ştiu dacă lupta s’a săvîrşit după tradiţionalele obiceiuri cîntate în a sa „Ţiganiadă“ de vechiul poet român Budai Deleanu, cel dintăiu anecdotist în stil mare, care a întrupat humorul poporului român faţă de aceşti fii nenorociţi şi e­­tern rătăcitori ai unei rase blestemate, despreţuite. Zilele aceste oraşul fu din nou inundat de un potop de legiuni hoinare şi nu­meroase, ţigăneşti; autorităţile simţiră i­­mediat apropierea lor, iar populaţia o simţi încă şi mai mult prin seria nesfîr­­şită de tâlhării ce avură loc. Nu doară din acele furtun grozave cari au loc în întunericul nopţei, în umbra şi siguranţa ceasurilor tîrzii cînd oamenii se odihnesc în braţele somnului. Ci furturi în plină ziuă, făcute făţiş, cu acea îndrăzneală absolut străină ori căror alţi...profesionişti, cu acea vertiginoasă îndemînare şi fineţe care aparţin unei singure categorii tîlhă­­reşti: ţiganii. Furtul! Aceasta e singura preocupare, singura cale şi singura speranţă în traiul nomad şi ciudat al acestei rase fără pă­­mânt sub picioare, fără putinţă şi fără dorinţă de a se statornici undeva. O artă în feliul ei, o artă pe care în decursul vremilor ţiganii au perfecţionat-o, au cul­tivat-o, au ridicat-o la înălţimi...tehnice necunoscute pînă la ei, o artă pe care o exercită, o practică din cea dintăi copi­lărie, în locul şcoalei, în locul gîndirei, în locul ori­cărei alte educaţiuni. Nu de mult în Ungaria—unde ţiganii sălăşluesc cu sutele de mii pe pastele în­tinse şi pitoreşti cîntate de poeţii proprii ai ţiganilor—poliţia se afla înaintea unor probleme de furt, brigandagiu şi crime săvîrşite de ţigani în condiţiuni aşa de bizare şi complexe încît se declară dezar­mată... Toate cercetările, investigaţiile şi presupunerile nu ajutară întru nimic ; au­torii fură supuşi pedepsei banale: izgo­nirea. Şi cu toate aceste ţiganii aceia nu cetise romanul Sherlock Holmes—pe care însă îl întrecură m­ult cu imaginaţia lor criminală. Am avut prilejul acum de curînd să fiu martor unei mici scene poliţieneşti, unui scurt interogatoriu luat de şeful si­guranţei unei tinere ţigance—făcînd parte dintr’o întreagă bandă de tîlhari închişi. Era o captivantă scenă de psihologie, scurta înfăţişare a ţigancei care avea a­­vantagiul unor condiţiuni fiziologice.... in­teresante şi de care tocmai eroina profita în chip admirabil şi inteligent. O gamă infinită de comedioase afectări şi prefă­cătorii, un adevărat potop de cuvinte, de rugăciuni, de binecuvîntări, de insinuări, de reticenţe, de plinsete, de blesteme, de afirmări şi de tăgade, toate aceste rostite cu o volubilitate şi o iscusinţă care sfi­dau raţiunea, dar rînd pe rînd făceau rî­­sul iresistibil ori te înduioşau. Abilul reprezentant al autorităţii chel­tuia în zadar toată abilitatea şi ingenio­zitatea care-i sunt caracteristice, simţin­­du-se dezarmat de acea îndemînatecă pro­fesionistă a tîlhăriei, fiică a unui neam care n’a cunoscut altă artă, altă cultură, alta sursă de viaţă, pururi izgonit şi te­mut ca şi ciuma cotropitoare—deplorabilă eroină, care purta fructul vre­unei iubiri nomade, sămîaţa unei viitoare generaţiuni de artişti-tîlhari.... Rodion IMPREJURIMELE IAŞULUI De cîte ori m’am plimbat la Copou şi am cuprins cu privirile toate împrejuri­mile Iaşului de atâtea ori am dorit să urc dealul Repedei pa care îl vedeam mai impunător. Pădurile lui tăinuind în um­bră schiturile acelea răsleţe ce par nişte ouă de barză aşa de albe şi seîn­­teetoare sunt, m’au ademenit cu liniştea ce mi-o închipuiam dăinuind pe acolo. Şi am plecat Duminică dimineaţă încet pe un început de zi călduroasă de părea că oraşul are să se aprindă de pojarul ce încă pe la 7 se revărsa din razele soarelui. Dar nu era prea cald pe drumul ce ducea la Repedea. O boare plăcută se ridica din dealurile ce se arătau în faţă­­ne, iar din grădina Rivalet, pe lângă care treceam venea un văzduh răcoritor furat din desișul atâtor arbori seculari. Părăsită şi sălbatecă ea mi-a făcut im­presia gradinei din La faute de l’abbé Mouret şi aceasta este ca şi aceia plină de colţuri, nepătrunse, nici de razele soa­relui ; fugeri enormi, cresc cu frunzele lor crestate, erburi mii şi flori sălbatece fac un tufiş sub umbra fiecărui copac. Din loc în loc vr’un bătrân arbore a căzut răpus de ani şi oarba i-a făcut un mormânt desmerdător. Şi e tăcere ca într’un cimitir şi e pace adâncă; nici zinzănitul­ muştelor, nici ciripitul vrăbiilor nu pot rupe liniştea aceasta blagoslovită de vremi. Mă gândesc câţi orăşeni n’ar putea să vie în fiecare zi să petreacă o oră, două, să mai respire văzduhul curat al acestei grădini, să’şi mai liniştească capul năuc de sgomotul târgului. De ce n’au voit nici odată părinţii oraşului, pri­marii şi consilierii noştri, să înzestreze laşul cu un parc cum e acesta. Ce îi Copoul cu cei câţiva arbori uscăţivi, pe lângă parcul acesta plin de umbră şi ră­coare ? Un nimic. Aiurea edilii oraşelor, se gândesc la sănătatea cetăţenilor, la noi pentru că s’au găsit oameni buni şi au lăsat milioane pentru spitale şi sănă­tatea nu costă nici o lescae oraşul, cine mai poartă grije de sănătatea creştinu­lui ! De ar fi în altă ţară un Rivalet, ce n’ar da oraşul acela să aibă o bogăţie nesecată de sănătate şi de linişte pentru ai lor.* * * Azilul Socolei e de cealaltă parte a şoselei şi face faţa Rivaletului; doar ne­bunii se mai folosesc privind la această grădină nestimată. Pentru ei într’adevăr statul are grije. Palatele care îi ocrotesc se pot întrece în frumuseţe cu multe a­­şezăminte naţionale. E mult, prea mult pentru o casă de nebuni şi se putea face ceva din surplusul dat aci şi pentru acei ce nu şi-au perdut mintea. Trecînd de azil drumul începe să fie mai urcat; simţim la mers că urcăm de-a bine. Spre tîrg se coboară ţăranii şi fe­meile, şi ne dau în treacăt buna-ziuă. La Bucium pe unde trecem sunt ale­geri comunale ; alegătorii n’au venit încă, au trecut pe la cârciumă înainte de a vota; doar candidaţii aşteaptă în drum pe cetăţeni. D. Columb care e candidat ne vorbeşte şi ne arată temerea sa de nereuşită. Şi acum Buciumul lasat în urmă ne rădicăm mai sus; printre copaci ne a­­pasă un pic de perspectiva şi la cîte o cotitură de drum încep să se arate con­­turele dealurilor din jurul Iaşului şi o parte din dealul Copoului. Drumul e mărginit de zaplazuri naturale şi umbrit de nuci bătrâni. Viile rîd sub soarele cald şi sticlesc picăturile de rouă de pe frunzele mari şi late pe care verdele de cupru are străluciri de smarald. Cîte o casă din vremuri spoită în alb cu un privdor larg apare din vreme în vreme din desişul copacilor şi nu pot să-mi sa­tur privirile de aerul patriarhal şi puei­­nic ce se exală din ele. Mi-aduc aminte de viile Basarabiei, de viaţa de acolo pe care am trăit-o, în tihnă şi pricep ce a­­aproape sunt aceste ţări în toate mani­festările lor, de­şi în curînd o sută de ani le va desparte una de alta. Mai sus, e o vilă a d-lui Sculy, Vila Greerul, e ceva cochet şi simpatic, bogată însă şi cu un caracter europenesc. Pri­virea însă e de aci superbă. Iaşul apare acum clar ; întins pe povârnişul dealului ei, pare de la o înălţime colosală, un cuib în vârful unui munte. Impresia aceasta o face de altfel şi Repedea, privită, de la Copou, ea pare mult mai înaltă de­cît e în realitate. Rar am văzut o privelişte mai plăcută şi mai impunătoare şi sunt şi eu chipului om umblat. Am trăit ani în

Next