Opinia, august 1907 (Anul 4, nr. 208-232)
1907-08-05 / nr. 212
5 Bani Exemplară abonamente Un an 6 Innî 5 Bani Exemplarul AJS UNŢ URI On rînd în pag. 1H, 50 Bani ammm AY, 30 a ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Redacţia si Administratia: Str. Stefan cel Mare, 38. Anul IV.—No. 212. —Duminică 5 August 1907* ►MU MEr Intervenţionizmu! şi tocmelile agricole XI Am văzut că în perioada dintre 1866 şi 1875, starea interioară a ţărilor romîneşti era foarte precară, iar starea financiară a noastră era mult mai rea. In asemenea împrejurări economice proprietarii erau foarte strîmtoraţi băneşte. Lipsindu-le capitalul necesar pentru întreprinderile lor, statul s’a văzut nevoit să dea un ajutor eficace proprietarilor, de-aici legea de la 1873, care consfinţeşte constrîngerea corporală şi suplează astfel slabiciunei capitalului. După războiul independenţei lucrurile se schimbă în ţara romînească. Odată cu consolidarea noastră politică, vine şi consolidarea economică şi financiară a ţărei. Agricultura şi proprietarii se resimt în primul loc de buna stare generală, iar situaţia lor se îmbunătăţeşte în aşa măsură că n’a mai fost nevoie de legea de la 1873, cu dispoziţiunea ei de excepţiune, şi atunci, la 1882, legea pentru tocmelile agricole a putut fi modificată in sensul liberal pe care l’am studiat în articolul precedent. Dar starea economică a ţării, odată îndrumată pe calea propăşirei, a mers mereu progresînd. Iar progresul acesta continuu n’a putut rămînea iară înmurire asupra agriculturei, şi deci şi asupra legei pentru tocmelile agricole. In adevăr, între 1882 şi 1893 starea economică a ţării, precum şi finanţele ţării, se prezintă în condiţiunile cele mai bune. Perioada între 1881 şi 1886, cu drept cuvînt numită perioada marilor lucrări, este sub raportul economic, perioada cea mai favorabilă. In aceste timpuri statul contractează marele împrumut de 308.525.000 lei, iar la 1889 se unifică diferitele împrumuturi de la casa de Depuneri într’un singur împrumut cu dobînda redusă de la 7 și jum., la 5 la sută pe an. In 1887 se omite rentă perpetuă cu 5 la sută, pentru 28 milioane și diferite alte împrumuturi, cari toate împreună însumează cifra de 380 de milioane 525.000 lei, parte din ele în rentă perpetuă de 5 la sută, parte în rentă de 4 la sută pe an. Toate aceste împrejurări au contribuit indirect la posibilitatea unei reforme a legei tocmelilor agricole într’un sens mult mai liberal decît reforma de la 1882. Asemenea nu trebue să uităm răscoalele de la 1888, cari au contribuit și ele la reforma legei de la 1882. Lipsa de capital şi mai cu seamă lipsa de numerar, făcea ca contractele agricole să fie mai mult nişte trocuri, în cari una din părţi, proprietarul, dădea ţăranului pămînt, porumb şi altele, iar în schimb ţăranul se obliga să presteze anumite servicii, să execute o anumită cantitate de muncă. Schimbîndu-se însă situaţia economică a ţărilor, capitalul înmulţinduse se putea acum vorbi despre un preţ al muncei, şi această stabilire de preţuri a fost prima grijă a legiuitorului de la 1893 . „După legea de la 1882 modalităţile de plată sunt susceptibile de următoarele serii: 1) Muncă şi bani; 2) Muncă şi dijmă; 3) Muncă, bani şi dijmă; 4) Muncă, bani, dijmă şi altele. Munca se descompune în felurite prestaţiuni precum : pogoane de arătură, secerat, treerat, etc. Dijma varia după localitate, accesoriile cuprindeau: găini, pui, ouă, unt, muşchiu de porc, etc. Oricine înţelege că combinaţiuni aşa de complicate pun pe plătitor în cea mai neplăcută nedumerire. Toate aceste fracţiuni de plată, nereductibile sau greu reductibile la acelaş denuraitor, prezintă inconveniente aproape identice cu alcătuirile pe bani înainte pe mai mulţi ani“. Legea de la 1893 tinde a limpezi valorile preschimbate, obligă în acest scop pe antreprenorul agricol să determine cel puţin care loc se dă pe bani, care pe muncă şi care pe dijmă. Previne cumulul prestaţiunilor şi suprimă condiţiile accesorii. Cu alte cuvinte, se stabileşte un fel de bursă cîmpenească cu cote diferite şi aici vedem o îndrumare spre o valoare unică, ori bani, ori dijmă, ori muncă, cu posibilitatea de-a aprecia valoarea dijmei şi a muncei in raport cu banul (Tănăsescu şi Grigorescu,—op. cit.“ Cu alte cuvinte, legea dela 1893 operează progresul de a aprecia munca în bani, apreciare ce înainte nu se putea face, din cauza lipsei mari de numerar şi din cauza valorii prea rădicate a banului. In adevăr, iată ce zice d. P. P. Carp, legiuitorul de la 1893, în această privinţă în luminoasa expunere de motive, cu cari îşi însoţeşte legea: „înainte cînd numerarul era rar şi dobînzile enorme, cînd lipsa de tranzacţiuni interne şi externe ne forţa să consumăm pe loc mai toată recolta, erau justificate obiceiurile vechi, variabile după împrejurări şi însoţite de felurite prestaţiuni. Nimeni nu plătea în bani pentru că nimeni nu avea bani. Astăzi însă, apucăturile de care vorbim sînt fără îndoială menite a dispare la rîndul lor cum dispar una cîte una, în toate ramurile activităţei umane, formele întrecute de prezent“. Am insistat intenţionat aşa pe larg asupra acestei lăture ,a legei de la 1893, fiindcă ea formează caracterul ei esenţial. Precum, la 1873 legiuitorul s’a văzut nevoit a consfiinţi constrîngerea corporală, din cauza strîmtorărei economice în care se aflau atunci proprietarii; precum, la 1882, C. A. Rosetti a putut să desfiinţeze această măsură a predecesorului său, din cauză că starea economică a ţărei şi în special cea a proprietarilor, permitea atunci aceasta,— tot astfel la 1892, starea economică a ţărei îmbunătăţindu-se şi mai mult, i-a fost cu putinţă legiuitorului de atunci să specifice şi să aprecieze munca ţăranului în raport cu banul. In articolul viitor voi inzista asupra celorlalte dispoziţiuni din legea pentru tocmelile agricole de la 1893, Iaşi, 1907. Sf. Antim EROUL N. IORGA ţară, a început să se amestice şi în politica romînilor de dincolo de hotare. Prima d-sale încercare a fost îndreptată asupra romînilor basarabeni. Rezultatul acestui amestec intempestiv al d-lui lorga, e azi deplin cunoscut la noi. Dar d. lorga e omul care nu se descurajază uşor. Respins de basarabeni, dorga a îndrăgit acum pe romînii transilvăneni şi nu-i mai slăbeşte cu sfaturile. Rezultatul acestei noui tentative a d-lui Iorga e foarte asămănător cu cela pe care deputatul Iaşului l-a obţinut în Basarabia ; răspunsul însă pa care-l capătă d. Iorga de dincolo de Carpaţi, e mult mai drastic şi mult mai categoric „Lupta“, ziarul partidului naţional românesc din Ungaria, răspunde astfel la amestecul d-lui Iorga : „Sfaturile sunt frumoase, dar numai atunci cînd sunt acceptabile. Şi ele nu sunt acceptabile mai ales atunci, cînd se dau tot soiul de insinuări împotriva unor oameni prea serioşi ca să se abată de la datoria lor şi prea buni ca să se supere pe merituoşii sfătuitori, fie ei cît de impulsivi“. Am citat într’adins rîndurile ziarului transilvănean, fiindcă în aceste cîteva fraze d. lorga îşi va găsi cel mai fidel portret al său„Insinuant“ şi „impulsiv“, iată adevărata caracteristică a d-lui lorga. Aceste două defecte alterează întreaga personalitate a profesorului bucureştean. Natura impulsivă a d-lui lorga îi imprimă întreaga sa conduită deşănţată. N’a fost om de ştiinţă în ţara romînească, căruia d lorga să nu-i fi bănuit ştiinţa ; n’a fost literat, căruia d sa să nu-i fi negat talentul; n’a fost om politic, căruia d. lorga să nu-i fi adus cele mai grosolane insulte. Din pricina naturei acesteia impulsive, d. lorga nu şi-a putut cruţa nici prietenii. Sub cele mai mici pretexte şi la cele mai neînsemnate incidente, d. lorga strică prietenii de ani şi jură răzbunări sălbatice. E destul să-şi vadă un prieten vorbind cu un aşa zis adversar, pentru ca o nouă duşmănie să nască. Acesta e eroul,—şi cei de la „Lupta ii cunosc, e impulsiv şi insinuant. ALEGEREA DE LA TECUCIU La 12 August se vor face alegerile pentru colegiul I de senat la Tecuciu. Candidatul nostru este, d. Nicolae Xenopol. Tînăr, încă, d. Xenopol are doar 45 de ani pe care îi poartă viguros şi destoinic,— totuşi el şi-a creat un loc de frunte între personalităţile politice din ţara noastră, atît în partidul conservator cit şi în întreaga activitate politică naţională. Muncitor de temperament, el nu a încetat de a lucra în direcţia pe care şi-a ales-o, economia politică , economist distins el a introdus cunoştinţele sale în toate chestiile politice pe care le-a prezentat în Cameră, arătînd competenţa sa în această materie. Raportor al budgetului pe 1906—1907, al învăţămîntului, al contenciosului administrativ— în toate acele legi d. N. Xenopol a pus ceva din adînca sa cunoaştere a legilor sociale ale ţărei noastre. Amestecat în încheiarea tratatelor noastre de comerţ, el a presidat comisiunea care a negociat anul trecut convenţia cu Franţa— şi putem spune pentru că o ştim bine, că la Paris a fost considerat ca un spirit larg şi deschis tuturor marilor chestiuni. Socotit în străinătate ca un economist de valoare, conferinţele sale de la Viena din Aprilie trecut au fost urmărite cu mare atenţie. Chemat de a face aceste conferinţe de o societate din cele mai vechi şi mai bune de economie politică, d. Xenopol va aveni în curînd cu o mă serie de conferinţe asupra ţărilor balcanice în raport cu Romînia. Corespondent la o mulţime de reviste de sociologie şi economie politică, d. N. Xenopol publică singur, o revistă foarte răspîndită, în limba franceză, „Mişcarea economică“ şi care se bucură de o consideraţie aleasă în toate cercurile ştiinţifice europene. Orator de talent, scriitor de valoare, d.X. Xenopol are toate calităţile unui om de stat. Tecucenii n’au nevoie de a cumpăni multă vreme voturile lor, alegînd pe d. Xenopol; ei vor da dovadă de un bun simţ politic şi de un înalt patriotism, căci aleg în aceste momente de frămîntâri sociale, un om care nu trebue să lipsească dintr’un parlament. Cine altul de cit d. N. Xenopol e mai bine indicat a discuta chestiile de n ... . . .. , economie politică şi a aduce cu cunoştinţele • Nicolae Iorga, nemulţumit se vede sare profunde o contribuţie sinceră la renume CU succesele politice repurtate in solvirea problemei agrare. Tecucenii conservatori vor da Parlamentului un om de valoare şi vor merita de la ţară şi de la partidul conservator toată admiraţia şi stima ce se cuvine unor luptători devotaţi ideei de propăşire naţională Asistenţa publică Intre multe schimbări ce trebuesc introduse în asistenţa medicală cu ocazia reorganizărei serviciului sanitar şi formarea noului minister al sănătăţii publice, prima şi cea mai de seamă remaniare trebue făcută în administraţia eforiilor şi epitropiilor spitalelor civile. Nu e o administraţie mai rea, decât această administraţie a averilor rămase pentru întreţinerea spitalelor şi ajutorarea bolnavilor. Supusă fluctuaţiilor politice, fiecare schimbare de guvern aduce schimbări de la rândaş şi până la sora de caritate în fiecare spital. Dacă în alte administraţii sistemul acesta nu are nici o influenţă, aci această influenţă e dezastruoasă. Un personal inferior medical are nevoie de multă vreme şi multă stăruinţă de a se obicinui cu activitatea unui spital. Inchipuiţi-vă că fiecare regim schimbă tot acest personal şi asta în ce chip. Se aduc protejaţi, fie ei pregătiţi sau nu, au ei sau nu înclinări sufleteşti de a fi folositori acestor instituţii. Se caută numai căpătuiala cîtorva oameni şi atîta tot. Şi cine plăteşte aceste schimbări administrative ? Bolnavul! Pentru ca să poată exista funcţionarul epitropiilor şi pe timpul opoziţiei sale, va lucra în aşa chip in timpul slujbei ca să îşi agonisească un surplus pe lîngă leafa sa. Eforii sau epitropii sunt oameni cu mii de ocupaţii, cari au primit aceste demnităţi ca o sinecură sau ca o onoare. Nu vor sta ei să cîntărească şi să judece fiecare act, fiecare fapt şi socoteala administratorilor inferiori. Şi este un jaf de neertat în aceste administraţii. Credem că ministerul sănătăţii publice va lua în mâni administraţia acestor bunuri spitaliceşti şi că vom avea şi noi o administraţie modernă şi umanitară a spitalelor şi aşezămintelor de sănătate publică. Şi mai este un rău, care datează de mult. E vorba de gratuitatea ajutorului medical. Oricine s’ar presenta într’un aşezământ al Epitropiei are dreptul la gratuitatea îngrijirei. Nu protestăm în potriva acestui act, căci loveşte ln interesele medicilor practicieni, cari nu pot exista din cauza concurenţei ce le fac aşezămintele filantropice, dar protestăm pentru faptul că se servesc de această gratuitate oameni cari pot plăti un medic şi o doctorie şi protestăm pentru că sunt ocupate locurile destinate pentru săraci de oameni cu dare de mână. Şi aci vinovată e administraţia căci mai toţi cei cu dare de mână cari vin în spitale sunt recomandaţii şi protejaţii administraţiei. Medicul e nevoit a se supune acestor insistenţi venite de sus. Din pricina tuturor acestor neajunsuri, cerem ca viitorul minister al sănătăţei publice să ia aceste aşezăminte sub administraţia sa. Numai în chipul acesta ele vor corespunde scopului lor şi vom vedea şi în ţeara noastră cum măcar sănătatea e pusă la adăpostul luptelor politice, conferinţi în sala teatrului, la lecţiile d-lui Cuza în aula universităţei, la luptele electorale. E adevărat că elevul meu a rămas repetent—din cauza absenţelor multe şi eu n’am avut mulţumirea să văd vrun galon galben de caporal pe mânecile mele de stofă neagră. Numai în 1908, după desfiinţarea noastră, şcolarul a devenit din nou băiatul bun de altă dată. Dar frumoase clipe am trăit în vr’o doi ani de zile şi nu-mi pare rău că în loc de a ajunge vr’o petică murdară, tronez în muzeul de Iorga pe care l’am ales deputat şi l’am purtat îa triumf în 1907“. Hodion OAMENI ŞI LUCRURI INTERVIEW... Suntem în anul 1910, în încăperea unui muzeu şcolar înfiinţat în oraşul nostru prin donaţiunile în bani şi anume diurna fostului deputat al Iaşului, N. Iorga, în legislatura 1907—1909. Intr’un colţ al marei săli care conţine interesanta expoziţiune de obiecte şcolare: cărţi aprobate şi... . dezaprobate, memorii, invenţiuni datorite profesorilor sau elevilor, costume şcolare obligatorii şi scoase din uz, şorţuri, corsete, etc. In această atmosferă pur şcolărească am putut lua un scurt interview unei interesante uniforme liciale, atârnată de un cuier, preţioasă religuie scoasă din uzul obligatoriu al şcolilor noastre printr’un ordin al fostului ministru de instrucţiune publică în 1907. „Doreşti să ştii—îmi zise uniforma— ceva din amintirele mele, din trecutul meu ? Ei bine, lucrul nu e aşa de greu şi de misterios; ţi l’ar fi putut spune oricine în târgul acesta. Am aparţinut unui elev bunişor—cei buni de tot nu mai existau în vremea mea—băiatul unui modest funcţionar. Avea sărmanul tată, trei copii la liceu şi cu grele sacrificii, cu vaete şi plânsete, s’a putut supune ordinului direcţiunii de a-şi îmbrăca băeţii în uniforme noui şi costisitoare întocmite după acelaşi model, la unul şi acelaşi maistru, pentru ca nu cumva să se schimbe ceva din uniforma obligatorie, ca să nu fie vr’o deosebire de nasturi sau chiar în culoarea stofei. Bietul funcţionar! Gât s’a văitat şi s’a rugat să fie îngăduit, că avea datorii în târg, plătea camătă, avea o nevastă bolnavă. Dar legea era neînduplecată şi erau puţine zile numai înaintea unui zece Mai. Toţi elevii fără osebire şi fără excepţie aveau să apară şi să defileze în uniforme. Dar, cum am aflat, durerea cea mare a bietului tată nu era hainele, pe cît erau cizmele, acele elegante şi cochete cizme militare a treizeci de lei perechea în care vezi acum înfipţi pantalonii mei! Bietul om care îşi amanetase lucruri de ale casei pentru confecţionarea costumelor, era disperat. Noi, cele trei uniforme aşteptam, atîrnate de perete ; aşteptam să ne adapteze la botforii respectivi. Câte blesteme şi ocări n’am auzit în acest timp, cîte priviri furioase, disperate, înlăcrămate n’am îndurat asupra-ne! Dar însfărşit sosi ziua cea mare. Tustrei elevi căpătară uniformele complete şi putură un rînd ca ceilalţi să iee parte la defilări, la exerciţii. Uniformele se inaugurară în sunetele fanfarei, cu o paradă straşnică şi toată viaţa noastră de apoi—a fost o existenţă de paradă. Nu zic, am stat şi prin clasă, dar puţin. Cursurile se împuţinase prin lege, dar elevii le împuţinase ei singuri, cu de la sine putere. Nu era în adevăr păcat să mocnească în închisoarea claselor, în loc să se înflăcăreze luînd parte o viaţă publică, intensă, mare ? Şi aşa luarăm parte tot timpul la întruniri, la manifestaţii, la escursiuni şcolare, la Răspuns d-lui Caragiale Colaboratorul nostru, vizat prin scrisoarea deschisă apărută în „Liberalul“, aflînd tîrziu, la Herculesbad, despre cele ce cuprinde scrisoarea maestrului Caragiale, răspunde astăzi şi documentează oarecare fapte foarte interesante asupra chestiunei care a provocat polemica şi care după toate probabilităţile, nu poate fi considerată ca închisă. Din ultimul număr al „Liberalului“, unit chiar acum, constat, şi nu cu puţină surprindere, că sunt pus în cauză, în conflictul de paternitate literară a fabulei Duelul, şi aceasta prin chiar scrisoarea deschisă ce maestrul Caragiale îmi adresează. Mărturisesc că nu prea am îndrăzneală —şi trebuie multă—spre a respunde celui mai mare prozator în viaţă. Dragostea de adevăr—şi d. Caragiale înţelege foarte bine acest lucru—constituie, însă, imboldul puternic şi, triumful ei asupra timidităţei, îmi dă caragiul să iau condeiul în mână. D. Caragiale întrebuinţează la adresa mea cunoscuta-i ironie caustică — lucrul nu mă supără, din contra— ; d-sa îmi ciunteşte chiar numele—lucru ce mă feresc a califica, mai cu samă cînd eu n’am nici o vină dacă numele meu nu aminteşte pe vr’un scoborîtor al eroilor care au luptat pentru Patricia, sau al acelor care au dus în numele semilunei lupta contra creştinătăţei— , ceva mai mult, d-ta îmi atribuie un rol ce nu-l am la gazetă, acel de critic literar, lucru ce nu l’am făcut în viaţa mea, d-le Caragiale, pentru considerentele următoare : N’am pregătirea necesară—ceea ce nu vor recunoaşte atât de uşor mulţi din criticaştrii noştri, şi apoi pentru că, artiştii noştri sunt de multe ori de o susceptibilitate atît de exagerată—dacă nu cumva susceptibilitatea şi talentul formează două extreme—încât o astfel de ocupaţie nu poate surâde unui om care doreşte să remite cu totul necunoscut şi pe care, o întâmplare extraordinară ca acea de astăzi, îl poate sili doar să semneze rândurile pe care le scrie. N’am rolul ce mi-l atribui şi deci nu puteam influenţa întru nimica asupra modului cum s’a dus polemica. Ceva mai mult, dacă aş fi fost întrebat, a-şi fi sfătuit ca scrisoarea să fie publicată în întregime, aşa cum ai scris’o, cu toată aluzia răutăcioasă la membrii partidului conservator, pe care, orice s’ar spune, opinia n’are nici un motiv să-i zeflemisească. Scrisoarea trebuia publicată aidoma fiindcă o zeflemea a lui Caragiale este bine primită chiar cînd constituie o vădită nedreptate. Aş putea încheia aci respunsul laei, dacă chestiunea n’ar avea şi o lature de ordin general — partea personalăe atât de puţin interesantă pentru marele public—şi asupra căreia voiesc să inzist puţin.* Este sau nu d. Caragiale autorul celor trei fabule—ultimele două au apărut în numărul de 15 Iulie al Convorbirilor sub titlul Temelia şi Bietul Ion ? Simpla declaraţie a d-lui Caragiale şi orice discuţie ar trebui închisă. Dar chiar de n’ar fi existat o declaraţie categorică a marelui prozator şi încă aş fi fost cel dintăi care să declar că d-sa nu poate fi autorul acelor fabule. Şi nu că d-sa n’ar putea scrie în acest gen şi „într’o formă atît de concentrată, limba bogată, stilul lapidar şi firesc, iar concepţia de o rară simplitate măreaţă şi de o limpezime clasică“, nu, căci chiar acum recitesc o perlă în versuri intitulată Sfînt-Ion—ce coincidenţă de nume—şi al cărei autor e Ion L. Caragiale. Dar aş fi afirmat că d-sa nu poate fi autorul fiindcă cunosc ideile d-lui Caragiale asupra cauzelor ne-