Opinia, ianuarie 1908 (Anul 5, nr. 328-351)

1908-01-01 / nr. 328

— Te primesc cu multă plăcere, mi-a zis d-sa, dar tot cu atîta hotărîre refuz orice interwiew. Şi fac aceasta, în primul loc ca o chestie de principii—nu acord niciodată interwiewuri—şi apoi chestiunea cu greu ar putea fi discutată în formule laconice şi concise impuse de spaţiul restrîns de care ai putea dispune. Las că sunt foarte ocupat, am foarte mult de lucru şi chiar de aş voi încă n’aş putea dispune de timp... — Atunci ?... — Uite tot ce pot să fac spre a-ţi fi agreabil, lată o pagină, scrisă de mine, deşi nesemnata—poţi să spui aceasta şi la gazetă—şi în care chestiunea care te preocupă este în treacăt atinsă. Dacă te mulţumeşte n’ai de cit s’o publici. Se înţelege că am fost bucuros şi am primit imediat. Şi acum iată acea pagină, care poartă ca titlu „Ştiinţă şi Religie“ şi este scrisă în Noémime 1906. Toată lumea din îşi cunoaşte discuţia, cam prea înflăcărată, iscată în lumea universitară relativ la raporturile dintre ştiinţă şi religie, cu prilejul conferinţei inaugurale ţinută de d. prof. A. C. Cuza în Aula Universităţei noastre. Chiar pînă la publicarea făgăduită a acestei conferinţi ne simţim datori să spunem cîteva cuvinte asupra fondului discuţiunei. E învederat că omul nu este numai un aparat pentru aglomerare de cunoştinţi pozitive, ci mai ales o fiinţă activă. Ştiinţa, ca un sistem de cunoştinţi, organizate şi generalizate, asupra lumei, vădit ne poate da numai mijloacele de acţiune, iar scopul acţiunei e determinat totdeauna de un ideal. Idealul însă întră în sfera „raţiunei practice*, cum spune Kant, nu în sfera ştiinţei ca sistematizare şi generalizare a cunoştinţelor pozitive. Aceasta explică rolul istoric al religiunilor, în care popoarele au căutat întruparea idealurilor lor morale, în forma care corespundea ideilor timpului asupra lumei şi vieţei, nu numai în sfera „raţiunei practice“, ci şi a „raţiunei pure“ ca să întrebuinţăm tot terminologia lui Kant Dacă progresul ştiinţilor, cu timpul, modifică aceste idei, nu trebue să uităm că atunci când o religie nouă se naşte şi îşi întinde stăpînirea asupra minţilor omeneşti, pentru adepţii sei nu e admisibilă vre-o contrazicere între această religie şi ştiinţă; pentru ei, din potrivă, religia cuprinde şi utilizează toată ştiinţa timpului. (Altfel nici o religie nouă nu s’ar fi putut prinde). Religie, în înţelesul cel mai general al cuvîntului, putem chiar numi ori ce sistem de gîndire care uneşte într’o singură concepţie armonioasă asupra lumei şi vieţei (Welths-und Lebensanschaung) şi datele ştiinţei şi năzuinţile ideale ale omenirei. „Credo quia absurdum“ apare numai în acele epoci, cînd un sistem religios începe să se clatine. Dar la începutul religiunilor credinţa, de pildă, în minuni, în „concepţia imaculată“ sau în „învierea morţilor“, nu numai că nu e în contrazicere cu ştiinţa timpului, dar apare ca bazată pe inducţiuni sau deducţiuni ce par contemporanilor cu desăvîrşire legitime ştiinţificeşte, izvorîte din tot materialul acumulat şi sistematizat al cunoştinţelor pozitive. Ar fi interesant de analizat metodul prin care religiunile utilizează şi complectează materialul ştiinţei pentru a da o bază morală acţiunelor omeneşti,—metod, în fond, identic cu acel întrebuinţat de metafizică, — însă nu putem face această analiză aici. Dar mersul evolutiv al ştiinţei e cu mult mai repede decît al concepţiunilor morale. Acestea din urmă dăinuesc milenii, fără schimbări radicale, pe cînd ştiinţa adesea se revoluţionează de la o generaţie la alta. Atunci ştiinţa debordează cadrul vechiului sistem religios, se ivesc conflicte între „ştiinţă“ şi „religie“. Omul însă nu poate trăi fără „religie“ în sensul general al cuvîntului, nu poate renunţa la baza morală a vieţii şi activităţii sale. Preţuind în religie mai ales elementul ei moral, şi pătruns de respect şi recunoştinţă pentru rolul istoric al religiunii naţionale, el caută să se „acomodeze“, şi „On trouve toujours avec le ciel des accommodements“... De aci pe de o parte—„credo quia absurdum“, încercări de interpretare sofistică a textelor şi a dogmelor, spre a le da un înţeles pe care nu l-au putut concepe întemeetorii religiunii, dar care pare mai potrivit cu datele ştiinţii (d. p., pentru „concepţia imaculată“ sau „învierea morţilor“), speculaţiuni metafizice asupra delimitării sferelor „religiei“ şi a „ştiinţii“ (adesea numai pentru a apara dreptul de cercetare ştiinţifică împotriva atacurilor „religiunii"), etc.,iar pe de altă parte pornirea, în diferite „ţări decadente“, de a proclama „falimentul ştiinţii“,—şi totdeauna se găsesc doritori, în numele zeilor naţionali, de a întinde unui Socrate cupa de cucută... In ce priveşte, în special,creştinismul, orice absolvent de liceu are destule cunoştinţi pentru a putea combina o „compoziţie“ foarte judicioasă asupra însemnătăţii rolului său istorie şi a concepţiunii sale morale. Dar şi acest sistem religios, pe lingă concepţii morale, cuprinde şi alte elemente, care nu numai că n’au fost în contrazicere cu ştiinţa de acum aproape două mii de ani, dar sunt aproape pe dintregul luate din metafizica Alexandrinilor (Plotin, de pildă), şi care nu mai sunt compatibile cu starea ştiinţii de astăzi. Nu ne-ar mira deci, dată fiind pornirea noastră de a urma „ultima modă din Paris“ (şi totdeauna a o exagera), dacă cineva s'ar simţi chemat să facă pe Brunetière-ul român şi chiar ar simţi nevoia să apere de la înălţimea catedrei Universitare „sf. aghiasmă“. Asemenea exerciţii sunt foarte nevinovate în fond. Dar în ţara aceasta, în care cerul n’a fost niciodată roşit de rugurile intoleranţii, dacă voeşti să-ţi dovedeşti „falimentul ştiinţii“ şi-ţi place să datezi un factum „în ziua cuvioasei Paraschiva“, ce aevoe este să acoperi—învocînd „tradiţia nţională“ (!)—cu vestita deviză a ordinului iezuiţilor „ad majorem Dei gloriam“ (care a acoperit atîtea lucruri urîte ce au creat faima acestui ordin) fulgerele împotriva „eterodoxiei“ colegilor de la Universitate, şi—dacă nu primesc ideile d-tale asupra sf. aghiesme—să le arunci învinuirea de „cosmopolitism, scepticism şi materialism“ (toate acestea, bineînţeles, în sensul cel mai urît al cuvîntului, să se îngrozească „Nea Titircă—inimă rea“) lucruri, ce n’au nici în clin nici în mînecă cu rolul istoric şi cu concepţiile morale ale creştinismului şi nici măcar cu sf. aghiasmă?.. ERIGRAMATRE ~ GÎND ȘI FAPTĂ Cine n’a făcut un copil și n’a clădit o casă, acela nu se poate numi om. PROVRBB Adesea gîndul cel mai bun Se’ntîmpla rău să iasă Ca să pot face un copil Eu am stricat o casă. CRÎMPEE ...Speranţa înşelătoare, mirajul vechilor iluzii, misterul atrăgător al lucrurilor care nu se cunosc, iată ce serbătoreşte lumea în fiecare an care începe. Pentru cel care se închie, nici o lacrimă însă, nici o umbră de părere de rău, ca şi cum ceea ce a adăugat în povara vieţei a fost numai durere şi amărăciune. De ce ? Cu anul care trece, zilele frumoase scai, viaţa ni se întunecă, mormîntul se apropie. Viaţa omului nu e ca viaţa omenirei. Fericirea nu ni se ascunde în ceaţa vremilor care vin, îndeobşte ea ne surîde numai din trecut. Şi în anul care trece, am suferit—cum vom suferi şi în cel care vine. Dar şi în acela am iubit, am rîs, am cîntat, am sperat, şi cu deosebire şi în el —ici colo—am prins cîte un adevăr mai mult din învăţătura adîncă a vieţei. m: De ce să uităm dar ceea ce am fost ? De ce să uităm că în zbuciumul trecut, am avut şi zile senine, am cunoscut şi mulţumirea, am găsit şi minute de odihnă a sufletului? Ce preţ poate avea tot ce va fi, tot ce nu ştim cum va fi, în faţa a ceea ce a fost—a ceea ce ştim cum a fost ? Ce preţ poate avea haina zilei de mine, în faţa—chiar a suferinţei de em ? Suflete zbuciumate ce suntem! Nu noi toţi, oare, suntem acei cari am grăit prin gura lui Faust, atunci cînd adîncul bătrîn spunea lui Mephistofel: „dacă sub farmecul unei minute de mulţumire, voi zice timpului să se oprească, eşti slobod sa mă pui în lanţuri şi să mă prăbuşeşti în genunea adîncă...*? E. Herovanu- Critica uruii Prezumpţios Cu ocazia articolului Medicina Socială, iscălit de d. dr. Manicatide, apărut în ultimul număr al „Vieţei Romîneşti Ultimii cîţiva ani însamnă, orce s’ar spune, o trezire a laşului cultural şi cugetător din amorţirea în care căzuse. Cugetarea Moldovei, a laşului, care în lungul timp al mişcărei noastre literare, a însemnat atit de mult,—dacă nu cumva a imprimat chiar caracterul definitiv al literaturei romîneşti—părea că renunţase la supremaţia aceasta atit de însemnată şi că Bucureştii, după ce au concentrat—lucru fatal—activitatea întreagă a ţării, urma să predomine şi din punct de vedere al mişcărei literare. Spre mai marea bucurie a iubitorilor de artă s’a observat, însă, o reacţie: laşul cugetător s’a trezit şi din nou îl vedem în fruntea publicităţei române; revistele şi publicaţiile s’au înmulţit, având, aproape toate, caracterul serios şi senin al gîndirei moldoveneşti; revistele au ajuns la progrese enorme, necunoscute pănă acum la noi în ţară; unele ziare au realizat şi ele progrese mari şi prezintă acea variaţie, seriozitate şi conştiinţiozitate, care le fac apreciate, şi învederează că oricit de multe şi de telefonie s’ar cere unui ziar modern, el tot poate trata toate chestiunile la ordinea zilei, cu talent şi fără superficialitate, cu conştiinţiozitate şi fără patimă, cu pasiune şi fără denaturare. Revistele ieşene au reuşit să grupeze aproape pe toţi scriitorii de talent; unele au făcut chiar ca marii publicişti ce n’au mai produs ani de zile, să ia din nou condeiul în mână. Şi desigur că în fruntea tuturor stă „ Viaţa Romînească“ al cărei program, care n’a fost încă formulat în mod concret ci acum începe să se întrezărească din articolele d-lui Stere, după cum înainte putea fi ghicit din felul cum erau scrise unele cronici interne—poate să nu fie acceptat de unii, dar în orce caz nu poate fi nesocotit. * Indiferent dacă programul „ Vieței Romîneşti“ întră sau nu în vederile noastre—ne bucură succesul revistei, precum ne bucură succesul oricărei publicaţiuni ieşene, pentru că în acest mod vedem că Iaşul îşi recâştigă singura-i supremaţie rămasă şi care un moment părea ameninţată. De aceea orice fapt, cit de mic, care este de natură a ştirbi reputaţia acestor publicaţiuni sau nu cadrează cu felul cum revista este scrisă, ne mâhneşte. Şi în această categorie se află articolul d-lui dr. Manicatide, intitulat Medicina Socială, apărut în ultimul număr al „Vieţei Romîneşti“. Nu cercetăm de ce acest număr cuprinde atîtea articole de ordin sanitar şi nu voim să vedem în acest fapt o coincidenţă că unul din directorii revistei este şi directorul serviciului sanitar. Ceea ce susţinem însă cu convingere este că articolul d-lui dr. Manicatide n’are ce căuta intr’o revistă de valoarea „Vieţei Romîneşti“. N’are ce căuta — pentru că nu e permis ca într’o revistă, ce voeşte—şi va reuşi probabil—să tragă brazdă pe ogorul literilor romîneşti, să se publice fraze ca acele semnate de profesorul de clinică infantilă. Ascultaţi cum scrie romîneşte d. dr. Manicatide. După ce îşi propune să definească „Medicina socială“, ceea ce în treacăt fie zis, nu reuşeşte de loc, d-sa scrie: „Astfel precizat înţelesul medicinii ca ştiinţă socială, întrucît, din studiul împrejurărilor în care se desvoltă, se agravează, omoară sau dispare o boală sau o tulburare a sănătăţii, rezultă că trebuie schimbări ale acestor împrejurări sociale pentru a împiedeca dezvoltarea, agravarea sau a înlesni dispariţia acelor tulburări ale sănătăţei, să vedeau cum şi de cînd medicina apare ca ştiinţă socială“. Aţi înţeles ceva ? Eu mărturisesc că nu. Şi cetind această frază n’am putut să nu regret existenţa principiului diviziunei muncei. Ce păcat că directorul literar al unei reviste nu supraveghiază şi partea pretinsă ştiinţifică! Căci autorul splendidei cronici interne n’ar fi permis desigur că acelaş număr al revistei să cuprindă o frază ca cea mai sus citată. * Dar nu are ce căuta articolul în chestiune şi pentru fondul celor ce susţine. Unei reviste ca „Viaţa Romănească“ nu-i este permisă publicarea unor articole vădit superficiale—cu titluri pompoase şi fără urme de miez. Chestiunea atinsă de d. dr. Manicatide este o chestie vastă şi foarte importantă şi ea nu poate fi adusă în discuţie numai şi numai spre a împrăştia săgeţi şi a ponegri. Paradoxul că locul juriştilor în alcătuirea socială ar trebui să-l ia medicii care au mai bună pregătire, de un non-senz,spre a nu întrebuinţa decît un eufemism. Iar critica aspră perde din valoare cînd ea este făcută în scopul unor anumite concluzii. * Şi acum, apropos de concluzii. D. dr. Manicatide vorbeşte cu multă asprime de insuficienţă, de vădita nepregătire, a celor puşi în înalte poziţiuni sociale. D-sa vorbeşte — toată lumea vorbeşte astfel astăzi — de incapacitatea celor ce ne conduc. Dar uită autorul că acea constatare se poate întoarce cu succes unui cenzor de categoria d-sale? Şi îi se poate spună atunci — şi poate cu mai multă dreptate — că nu este suficientă presumţiozitatea, nu este de ajuns pretenţiunea, pentru ca cineva să devie criticul stărei de lucruri şi să indice remedii. Şi se mai poate spune că dacă mulţi la noi nu corespund menirei, apoi nici d-sa n’are chemarea pentru a ataca probleme atit de mari. Cunoştinţele dobîndite cu muncă — şi se pare că era nevoe de multă muncă — te pot servi foarte bine pentru rolul la care eşti chemat prin natura profesiunei tale. Ele nu sunt esenţialul însă, cînd e vorba de probleme ca acele atinse în articolul în chestiune, căci pentru aşa ceva se cer concepţiuni mari, extraordinară putere de analiză, profundă pătrundere a fenomenelor — şi pentru acest scop, cunoştinţele ajută — dar nu primează. Şi s’ar mai putea spune — şi iarăşi cu multă dreptate—că dacă avem mulţi nechemaţi şi nepregătiţi care ocupă diriguirea noastră socială, apoi şi d. dr. Manicatide nu are pregătirea şi chemarea de a fi criticul neîndurător şi propovăduitorul leacurilor sociale. C. Sorin OPINII Struna... Strunei Acum la sfirşitul anului cînd se face obişnuitul bilanţ de activitate a fiecării rubrici se cuvine să înregistrăm şi un succes al acestei modeste rubrici aproape cotidiane,„Struna“. Cetitorii îşi amintesc că a doua zi după festivalul organizat de studenţii universitari în onoarea maestrului Caragiale, am publicat următoarele la: ZILEI / y -i „ , r l., i r, ,... “h. Aseară la teatru a avut -■ v ( „r .TTTgcrS” in festival în onoarea B.C.U. „M. EMINES '"maestrului I. L. Cara-I A S t rial 5. Muzici, mns^rsuri triumfale Si discursuri si urale hepturi (n’am zis inimi) goale, Pline însă—loji și stale. Morală La Berlin stai, Caragiale Dar la Iași tot... faci parale. Iar maestrul ne-a retrimes „struna“ după ce a onorat-o cu următoarea nouă Morală Toate bune, Caragiale, Dar pe adresa dumitale Nu prea vin din Iași parale... — Am destule... festivale ! Morala moralei Ce păcat că nu se poate.... Cu de toate. Sperăm că pănă s’ajungă în public — contra dorinţei autorului — această justă morală, cei în drept îşi vor fi făcut datoria în privinţa tantiemelor mai vechi şi mai noui.Arxfc Şi sfârşitul, cagîale ? Struna e ou.... trei morale. Noutăţi literare Elena Văcărescu, clasificată de multă vreme printre marii poeţi ai Franţei contemporane, dărueşte numai din cînd în cînd cîte un mărgăritar poetic limbei şi literaturei romîneşti. Suntem fericiţi că marea poetă a onorat numărul de anul nou al „Opiniei“ cu un atare mărgăritar literar şi exprimăm recunoştinţa cetitorilor noştri in rîndurile cărora d-ra Văcărescu numără atîţia admiratori. ♦ Carmen Sylva şi România este titlul unei prea interesante lucrări, apărută acum în editura Samitca din Craiova şi datorită d-lui Petre Danilescu. E o lucrare unică în feliul ei în literatura noastră şie menită a aduce mari servicii acelora cari vor voi în viitor să cunoască şi să studieze opera complectă, viaţa şi activitatea marei poete. Dl. Danilescu a depus o muncă conştiincioasă cercetînd numeroase izvoare şi scrieri ale Augustei Suverane şi de aceea cartea a sale va rămînea şi va fi cetită cu drag. Cartea e precedată de o scrisoare a d-lui Angelo de Qubernatis care exprimă mult entuziasm pentru geniul Carmen Sylvei. * Năzuinţi şi la lingă vatră sunt două volume noi ale d-lui Ioan Adam, apărute în editura „Minerva“ din Bucureşti. Primul cuprinde o serie de frumoase nuvele aşternute într’un stil elegant şi în acea limbă bogată care au caracterizat totdeauna proza d-lui Adam. Al doilea volum conţine o foarte hazlie şi bogată culegere de bucăţi uşoare şi anecdote, cunoscute în parte din volumul de „Poznaşii“ apărut cu cîţiva ani în urmă. Vom reveni într’un număr asupra nuvelelor din volumul „Năzuinţi“. EPIGRAME MENAGERIE „Eu sunt rege peste fiare“ Leul falnic îmi şopteşte: —Dar eu văd că peste oameni Tot un feliu de... leu domneşte. PE USCAT Nu te aprinde, dacă-ţi place O guriţă, ochi, sprincene... Şi pămintul e o mare. Te fereşte de sirene. Giordano Informaţii 9 Facem călduroase urări de fericire, prietenilor şi cititorilor, cu prilejul schimbărei de an. In jurul preşidenţiei clubului liberal — O declaraţie a d-lui Const. Stere — Invălit în blana-i rusească, deputatul colegiului al II-lea de Iaşi cobora tocmai din trăsură, grăbit să pătrundă in redacţia „ Vieţei Romîneşti L’am acostat şi n’a avut cum să-mi scape. ti — Devii preşedinte şi de nume fi fectiv sau numai efectiv ? — Preşedintele clubului liberal? — Da!— Nici una, nici alta. Nu râvnesc la această demnitate pentru că cred că activitatea o cheltuesc mai cu folos la revistă. Nici prin gînd nu mi-ar trece, şi nici n’aşi putea să mă gîndesc la aşa ceva. Voi uni votul meu cu acel al majorităţei întru alegerea preşedintelui. — Sunt autorizat să public această declaraţie ? — Da. # In chestiunea agitaţiunii ce domneşte în rîndurile comercianţilor de băuturi faţă de inspecţiunele şi confiscările d-lui chimist Şumuleanu, vom publica în numărul viitor o lămurire a d-lui dr. Şumuleanu şi comentariile ce vom crede necesare în interesul însuși al chestiunei. ^ Numărul viitor al ziarului nostru va apare Mercuri, 2 Ianuarie 1908, la orele obicinuite. # Un mare număr de fruntaşi evrei au semnat o adresă către autoritățile iaşane comunicînd că pe viitor pentru tot ce priveşte chestiunile de rabinat, precum jurămintele şi altele, vor avea să uzeze de serviciile domului doctor I. Niemirower în locul decedatului rabin F. Taubes. Această decisiune se va aduce şi verbal la cunoştinţa autorităţilor prin o delegaţiune compusă din d-nii A. Daniel, M. Schnürer şi L. Juster. # Din lipsă de spaţiu amînăm pentru numărul viitor continuarea articolelor asupra teatrului din Iaşi şi a di- recţiunei artistice a d-lui H. G. Lecca. • Seria de articole „Cuzismul şi profesarea lui de pe catedră“ va continua în numărul nostru de la 2 Ianuar. # D. general Tătărescu a trecut ieri în inspecţie pe acei ofiţeri din comandamentul corpului IV, cari nu erau presenţi cu prilejul inspecţiunilor ce le-a făcut în timpul din urmă. #D maior doctor Tiron îşi va regula drepturile la pensie pe ziua de 1 octombrie 1908. # Domnii C. N. Paraschivescu şi A. D. Handoca, vechi membri ai partidului liberal din Iaşi, vor demisiona, zilele acestea, din club. # Liga culturală din Iaşi va fi desfiinţată din cauza inactivităţei sale. # De mîine intră în aplicare regulamentul întocmit de administraţia comunală pentru controlul laptelui. Fiecare laptar va purta o tăbliţă pe care va fi scris N o. autorizaţiunei, tăbliţă care se procură de la serviciul veterinar al comunei şi pentru care lăptarii plătesc 1 leu. Serviciul sanitar va începe de mine un riguros control asupra lăptăriilor’. # Serata de la Cercul militar. — Sîmbătă seara a avut loc la cercul militar o frumoasă serată dansantă a ofiţerilor din garnizoana locală. Această serată a fost una din cele mai reuşite, organizate la cercul militar. Din cei de faţă am observat: D-nele, general Tătărăscu, colonel Moşeaţă, lt.-colonel Boian, lt.-colonel Gerescu, lt.-colonel Lupan, Maior Cătunea maior Văitoianu, general Tassian, Mavcordat, dr. Anghel, Alexandrescu, Cacuzino, Ressim, Georgescu, lambadi, creţia Cristodulo, căp. Gherculescu, căt . . Neculau, Paleologlu, locot, Canluni Teodorescu, lt. Danielopol, Dobias, Zo Carp, Heiban, Cernătescu, Buşilă. D-soarele : Tatarascu, Lupan, Tassi Kessim, Jeana Catargi, Heiban, Catai Mavrocordat, Tzoni, Cantacuzino, Iamai Paleologlu, Carp, Cerchez, Teodores Zotta. Fracul era reprezentat prin d-nii: O. Buzdugan, C. Negruzzi, Chirilă, V. Amandi, Cristodulo, Mavrocordat, Tăuu. căpit. Carp, general Scheletti, A. D. Hoban, Gh. Dobias, Cerchez, Wurzian. Epoletul: General Tătărăscu, coloi Musteață, lt.-colonel Lupan, lt.-coloi Cernătescu, lt.-colonel Baranga, lt.-culorei Boian, Maior Cătuneanu, Maior Iral Maior Văitoianu, căpitanii: Chiriţesi, Şerbescu, Belloiu, Dumbravă, Nicol Balmez, Aritonovici, Gheredescu, Cotantinescu ; locotenenţii: Glenovici, Ca,turnari, Mărculescu, Panfilicheletti, Glculescu, Linteş, Slăniceanu, Diamand sublocotenenţii: Popazu, Al. Teodori, Antoniu, Carp, Lăzărescu, Manolache, Măritescu, Mavrocordat, Stroja, Andriev' . Simpaticul poet şi preţiosul colaborator literar al „Opiniei” d. Ct cinat Paveliscu a fost ern oaspet oraşului Dostru, cu ocazia căsător d-lui Virgiliu Pavelescu, din administraţia financiară şi frate cu poe Cincinat Pavelescu, cu d-ra Artem Milic. Alexandru Ernest Teodor, ruia prietinii îi ziceau Sândică, promitea să se ridice ca publicist. Nenorocul a vroit ca o crudă boală să trudească, 4 ani de-a rindul, mintea apreciatului tinăr, care s’a căznit în timpul acesta—trăind mereu în plină noapte. Moartea, care, de mult*» o mare salvatoare, pe nenorocit”1 măsiţi ^ ’