Opinia, septembrie 1908 (Anul 5, nr. 524-547)
1908-09-02 / nr. 524
/ 5 bani Exemplarul M4W 5 bani Exemplara! A B 0 N A MENTE Un an . . . . 20 lei 6. luni . . . . 10 • ANUKȚUEl Un rinel In pag. DI* 50 Bani ■ » • * W.“ A r n-ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT IWrth—Hurri'1!r 1 Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mars, 38. Anul V.—Ma. 524.—IAŞI, Marți 2 Septembrie 1908 Respunderea avocatului Cuza — Profesiune şi profesionist.— Incompatibilităţi.— Roluii avocatulm.— Calcarea jurămîntului.— (Jltragiarea magistrătulor, calomniarea avocaţilor.—Rolul baroului. — D. Cuza are diferite ipostase—nu-i vorbă mai mult aparente. După cum este profesor de economie politică și nu predă niciodată la Universitate această materie, tot astfel d-sa este avocat fără să pledeze vreodată. Orcît de aparente, însă, sunt aceste ipostase, noi nu putem să nu le considerăm pe toate, din cauza creditului social ce se acordă acestui minunat meşter în a se arăta că este ceea ce în realitate nu este. D. Cuza apare şi în ipostasa de avocat. Să analizăm clar respunderea d-sale în această calitate. Desigur că există o strînsă legătură între demnitatea personală a profesionistului şi acea a corpului din care face parte. In unele cazuri legea declară expres care anume fapte sunt incompatibile cu exerciţiul unor anumite profesiuni. Şi dacă chiar nu există prohibiţiunea desăvîrşitâ pentru alte cazări, nu mai puţin profesionistul este respunzător pentru faptele sale, pe care le face sub propria sa respundere. * Acuzatorul magistraturei ieșene este membru al baroului. D-sa are și în această calitate a responde de cele publicate prin Neamul Romînesc. Intr’adevăr, dacă d. Cuza nu va putea face dovada acuzărilor aduse, dacă, deci, se vor dovedi de calomnioase invinuirile aduse magistraturei ieşene, atunci d-sa şi-a calcat datoria şi cătră magistraţi şi cătră corpul avocaţilor. ♦ Fără să facă cuvenita probă, d. Cuza se va fi făcut vinovat de a fi calomniat pe avocaţi, atunci cînd a afirmat că în loc ca aceştia să fie ajutătorii justiţiei, ei o compromit, primind onorarii, nu pentru ca să lumineze pe magistraţi, cu talentul şi cunoştinţele lor, ci pentru ca să intervie la magistraţi şi să facă presiuni asupra conştiinţei lor. Noi, ca vechiu organ de publicitate, care cunoaştem, mai tot ce se petrece în diferitele sfere de activitate socială, putem afirma —cel puţin despre magistraţii Curţei de Apel—că nu s’a născut încă avocatul, care ar avea îndrăzneala să vorbească altfel de cît în public şi în pretoriu unui magistrat, despre decizia pe care urmează să o ştie. Dacă există la ştiinţa d-lui Cuza astfel de avocaţi, cari intervin sau măcar care se angajează cătră clienţi să intervie, d-sa va fi la largul său înaintea consiliului de disciplină să-i dovedească pe aceşti avocaţi, care compromit şi magistratura şi profesiunea avocaţilor şi desigur că d. Cuza va fi achitat, iar avocaţii vinovaţi chemaţi la răspundere şi pedepsiţi. Dacă din contra, d-sa nu va putea face dovada afirmărilor calomnioase, va primi la rîndul său pedeapsa cuvenită pentru grava atingere adusă corpului avocaţilor. * Discuţie nu încape asupra faptului că avocaţii au datoria cătră justiţie, nu numai de a ajuta cu luminile lor pe magistraţi, ci şi a ajuta la prestigiul celor ce împart justiţia pentru ca justiţiabilii să primească cu încredere deciziile magistraţilor şi pentru ca astfel această instituţie să-şi poată face opera de pace socială. Cînd un avocat—cu rea credinţă, cum bănuim noi pe d. Ouza—afirmă că magistraţii nu se conduc în deciziile lor, nici de luminile trase din analiza faptelor, nici nu iau în consideraţie probele ce se produc şi nu judecă în propria lor conştiinţă ci rezolvă afacerile pe baza de interese personale, acel avocat lucrează la compromiterea justiţiei pe care a jurat s’o respecte şi s’o ajute, jurămînt solemn pe care trebuie să-l facă orice avocat atunci cînd își face intrarea în barou. D. Cuza dar, dacă nu va putea face dovada acuzațiunilor produse, se va fi făcut vinovat de calcarea jurămîntului şi a datoriei sale de avocat şi prin urmare consiliul de disciplină, pus ca să veghieze la îndeplinirea datoriilor avocaţilor, va trebui să-l înfiereze. * Am terminat cu cercetarea jurisdicţiilor înaintea cărora ar putea fi tras la răspundere d. Cuza, în caz de se va fi dovedit din anchetă că n’a făcut altceva decît să lucreze, cu vădită rea credinţă, la compromiterea magistraturei, să calomnieze pe magistraţi şi avocaţi. De mîine vom începe cercetarea fondului însuşi al acuzaţiilor produse de celebrul economist şi profesor Universitar. Pentru VIITORUL Cu toată lămurirea ce am dat-o In Nou trecut, asupra faptului, cu Inserarea din Opinia, cu privire la scrisoarea magistratului din Iaşi, care a anunţat pe ministrul justiţiei asupra unor neregularităţi, ce s’ar fi făcut de către unii magistraţi ieşeni, nu constitue o schimbare a atitudinei noastre, Viitorul se Incăpăţinează In a susţine contrarul. Viitorul este de o vădită rea credinţă. Pe lingă lămuririle din No. nostru trecut mai putem adăoga—şi aceasta pentru ultima dată. Remarcind faptul trimeterii scrisorii magistratului în chestiune către ministrul justiţie, încă de acum aproape trei luni, noi am vizat neglijenţa d-lui Toma Stelian, care, in loc să ancheteze şi să constate, ce este adevărat sau fals în acel denunţ, a contribuit indirect prin aceasta la agravarea situaţiunii d eşi la atacul vehement al profesorului Cuza. Să facă bine Viitorul şi să recunoască, că In chestiunea acuzărilor aduse magistraturei leşane de Cuza n’are ce căuta ulei patima politică, nici Interesele de partid, şi că un ziar, care se pretinde ă 11 serios, are datoria de a avea o atitudine obiectivă. Să sperăm că Viitorul Îşi va recunoaşte eroarea? Proceduri anarhice Intre sătenii din plasa Prut-Mijloc din judeţul Fălciu domneşte o mare agitare provocată de o „lămurire“ placardată la toate primăriile şi împrăştiată pe la toţi sătenii, lămurire anonimă, dar emanată de la prefectura de Fălciu. In acea lămurire se vorbeşte că sătenii pot cumpăra moşiile Ruşiţei, Bocenii şi Bărboşii, după ce vor vărsa pînă la Ziua Crucei, între 300—450 Ui, garanţia necesară pentru începerea tratativelor cu Cassa Rurală şi cu proprietara. Proprietara acestei întinse moşii e principesa Moruzi din Iaşi. Dorinţa proprietăţii era de a satisface cuuţle satelor megieşe, căci din jur împrejurul domeniului Bărboşi sunt sate de răzeşi, care in parte ar putea cumpăra pe sama lor părţi din moşie. Informă însă procedura era de a se sonda Casa Rurală. dacă ar fi dispusă să acorde împrumutul necesar. MCW. Cum însă Casa Rurală nici nu s'a constituit, nici capitalul nu-l omi pe deplin vărsat, lămurirea anticipează asupra acestei dorinţe a proprietarei, căci lumea chemată a depune garanţia întrun timp aşa scurt, fie că va putea sau nu depune garanţia, va provoca un resentiment în masa populaţiunii dacă transacţia nu se va putea face. Pentru a se strînge asemenea bani,populaţia nevoieşă va fi nevoită să-şi vinză boii şi recolta cu ce preţ se va găsi, şi cum e graba şi sila, preţurile vor fi mai scăzute, iar banii depuşi fără procent, iarăşi altă pagubă, înainte de a rupe preţul cu proprietara, căci s'a răspîndit vestea că falcea va fi numai 700 lei, ceia ce nu-i adevărat; înainte de a se sonda Căsa rurală dacă va putea acorda asemenea sumă, căci celor 3000 fălci, teren de arătură, va trebui acordat un credit de peste 2 milioane, ceta ce nu e puţin lucru; fără aceste prealabile lucrări, lămurirea profedurei de Fălciu e o încercare anarhică, care va strica şi liniştii populaţiunei şi prestigiului proprietăţii, în caz cînd tratativele nu vor avea succes. De altfel lămurirea are măsura de a preveni pe săteni, ca să se ferească di toţi acei cari fac zizanii şi iscodise contra lucrurilor bune din sat. Schimbînd rolul, credem că procedura prefecurei de Fălciu, face parte din lanţul atîtor atitudini anarhice, care fac parte din temperamentul prefectului Dr. N. Lupu cum și din felul d-sale de a face administrație. CÂTEVA NOTE La somaţiunea pe care Ordinea a adresat-o partidului liberal, de a-şi schimba firma, întrucît graţie evoluţiunii ce a suferit, fondul nu mai corespunde firmei, Viitorul răspunde negativ. Suntem de acord cu Viitorul. Căci, la urma urmei, ce interes prezintă fondul ideilor partidului de la putere, întru cît firma salvează aparenţele ? Şi-apoi, cum să expropiezi partidul liberal de la istoricul său titlu? — Rezon!... * Conservatorul neştiind care este semnificaţia termenului Cahal, întrebuinţat de d. Cuza în articolul calomnios din Neamul Romînesc, a recurs la dicţionarul Larousse fără nici un rezultat însă. Conservatorul în dorinţa de a fi util cetitorilor săi, a făcut apel la un „confrate“. De astă dată a fost mai norocos. Se vede, că oficiosul d-lui Carp vrea să popularizeze cunoştiinţele ebraice ale d-lui Cuza. Dar d. Cuza mai vorbeşte adesea şi de Tob sebegoim harog. Ar putea Construtorul să ne dea înţelesul acestei expresii? Noi credem, că trebue să-şi facă datoria pînă la capăt, dacă vrea să fie cu adevărat util ţării romîneşti. Ceva asupra agriculture! ţăranului Una din necesităţile cele mai simţite pentru îmbunătăţirea stărei ţăranului, este ca ei să facă de cu toamnă arătările pentru popuşoiu şi să le facă în bune condiţiuni, adică îndestul de adinei pentru ca la prăsila a doua să poată aduna în jurul fiecărui strujan moşinoiul necesar pentru susţinerea şi sporirea roadelor. Alături de toamnă ţaranii nu fac, afară decît acei cari samănă puţin grîu. Ei ară numai în primăvară, cînd atunci sgîrie pămintul la 5 c.m. adîncime şi dacă’i întrebi pentru ce nu adună moşinoaie la cei care prăşesc a doua oară, ei răspund că n’au de unde trage ţărână. Ei ară prost din cauză că boii le sînt foarte slabi în primăvară. Eşind din iarnă, hrăniţi numai cu paie, ei pierd orice vlagă. Tot din această cauză ară şi ţăranul aşa ; de aceia adeseori nu ajung a se coace pănă ce dă toamna. Al doilea viciu mare al culturei popuşoiului ţărănesc este că cei mai mulţi se mulţumesc a-i prăsi o singură dată, ceia ce este absolut neîndestulător şi dacă’i întrebi pentru ce o fac, ei îţi respund: „că dacă o vrea Dumnezeu s’o face şi aşa“. TAr^trebui să b© ia măsuri severe pentru a obliga pe ţărani că are de cu toamă cînd atunci şi arătura pot s’o facă în mai bune condiţiuni şi să fie şi ei siliţi a prăşi de două ori. Cum am spus’o de mai multe ori, ţăranii nu muncesc pămtntul, ci numai cît îl părăduesc. A le da pămînt necontenit în condiţiunile de cultură, pe care le practică ei, însemnează nu mai puţin decit a ruina ţara, fără a le veni lor în ajutor. E foarte bine să ne îngrijim de pătura de temelie a ţărei noastre, însă această îngrijire nu trebuie să treacă cu vederea şi ridicarea modului de cultură a pământului din partea acestei pături. Şi dacă ţaranii nu vor să înţăleagă de sfaturi şi de îndemnări, ei trebuesc constrînşi prin măsurile ce se vor găsi de cuviinţă, ştiind bine că nici odată o măsură constrîngătoare nu va fi adus mai mult bine decit aceia ce se va lua pentru a sili pe ţărani să’şi pună o muncă serioasă în scoaterea hranei din mănosul pămănt al ţărei noastre. A- D. Xenopol OAMENI ŞI LUCRURI „DEJA” Intre locuţiunile străine care au invadat în ultimii ani în proza romînească şi cu deosebire în graiul nostru orăşenesc şi care enervează cu drept cuvînt pe d. A. D. Xenopol, este şi frumosul „deja“ franţuzesc. Ba, mi se pare, d-sa din articolul publicat acum două zile In Opinia“—se arată prea puţin enervat de abuzul ce se face cu această ridiculă vorbă, deoarece e de părere că în unele împrejurări ea trebue tolerată şi nu se poate înlocui sau suprima. Mulţumită contactului din ce în ce mai mare cu graiul francez, mulţumită în bună parte şi presei, care se inspiră şi se educă la izvoarele celei franceze, ne-am trezit cu încetăţenirea acestui extrem de puţin simpatic adverb care cere dreptul de viaţă, ba se crede... deja stăpîn în proza noastră de unde, cu toate acestea va trebui eliminat mai curînd sau mai tirziu, căci—diformează, sluţeşte, distruge orice pagină de proză unde se găseşte adăpostit, abuzează întru’un cuvînt de amabilitatea şi ospitalitatea noastră ca un parazit netrebnic ş’ îndrăzneţ. E ciudat însă cum acest cuvînt extrem de inestetic, furişat ca un „intrus“ peste hotare a ajuns un... rău necesar, a ajuns să pară indispensabil şi ne terorizează. In actele oficiale el abundă. Cetiţi colecţia monitorului oficial. E de speriat. Nu numai în desbaterile deputaţilor—nu mai vorbim de senatori—ne întimpină la tot pasul. D. Spiru Haret, poporanist şi ţărănist îl rosteşte în discursurile d-sale, la tot pasul. Academia Romînă publică, bunăoară, condiţiunile de arendare a domeniilor şi veţi găsi numai decit: „Ţăranii însă cari vor fi închiriat deja pămînturi...“ In acte, în circulări, în contracte, pretutindeni e vîrît. Se credea că numai străinii îl propagă. Lucrul e drept, dar numai în parte ; dar cetiţi „Viaţa Romîneaseft“,—veţi număra de sute de ori cuvîntul. Ba, ce e mai nostim, corespondentul bucovinean al Revistei—un demn emul al evreofobului Cuza—scrie cel puţin de zece ori in fiece pagină : „deja“... Dovada există în colecţia citatelor articole“. Şi acum însuşi scriitorul nostru cel mai intransigent şi mai nemilos, D. A. D. Xenopol, ,îngăduie să se rostească : „Am mîncat deja“—drept: „J’ai deja mange“. Ne permitem s crede că d-nul Xenopol e prea milos şi că aci ca şi în orice altă propoziţie rostită ori scrisă adverbul „deja“ e de prisos şi neromînesc, şi mi se pare mult mai suggestiv, mai concis şi mai corect: „Am mîncat“—fără nici o determinare, chiar dacă nu ne-ar plăcea popularul: „Am mîncat de-acum“. Locuţiunea, odată ce s’a abuzat de dînsa, ne va face numai încurcături şi trebuie eliminată, fără nici-o indulgenţă şi fără nici-o reticenţă. Dacă în vorbire— din cauza franţuzomaniei inerente şi poate a cetirii multe—nu-l putem evita uneori, e însă necesar a se decreta o lege aspră în ce priveşte scrisul. In nici-o împrejurare şi în nici-o construcţiune nu se poate întrebuinţa ridiculul „deja“ care nu a făcut şi nu va face parte din vocabularul romînesc. Rodion Cerinţele şcoalei moderne Şcoala noastră nu este la înălţimea la care trebue să fie astăzi. Ea nu dă roadele pe care trebue să le dea, nu poate pregăti tinerile generaţii pentru noua viaţă care începe. Şcoala este aşezată pe baze tradiţionale. Ea creşte pe copilul unei clase sociale pentru o anumită situaţie ; se ocupă mult de unele eleve şi lasă în părăsire pe celelalte ; formează oameni de lume, de petrecere, de paradă şi nicidecum oameni de acţiune şi capabili a trăi prin propriile lor mijloace. Şcoala desvoltă inteligenţi pasive, gata de a primi din cărţi orice cunoştinţi fără cercetare. Educatorul stătue din răsputeri să cultive în copii una sau mai multe facultăţi ale spiritului, în special memoria.Nămolul de cunoştinţi teoretice, cari se cer celor ce se destină carierelor statului şi iuţeala cu care ele se predau, istovesc puterile fizice şi moralul şi nu lasă timp ideilor generale să se aştearnă în minte, lucru la care şcoala ar trebui să aspire în primul loc. Copilul nu se cunoaşte. El este socotit ca o substanţă plastică, căreia i se poate da orice formă, şi după un tipar dinainte pregătit. Aceasta este greşala pedagogiei vechi, de a considera pe copii ca pe un instrument care se poate mânui după voinţa educatorului şi nu ca pe o fiinţă vie care vine de la naştere cu germenii unor calităţi sau defecte. Copilul este crescut, nu pentru el, ci pentru societate. Educaţia avea de scop de a forma pe copil după idealul oamenilor însărcinaţi cu creşterea lui. Cel mai bun elev este acela care primeşte mai cu bunăvoinţă regulele de conduită pe care i Ie impune educatorul, iar cel mai bun educator este acela, care isbuteşte să strivească în copil orice spirit de iniţiativă şi să-l formeze după idealul lui. In goana noastră ,de a forma pe copil după un ideal dinainte croit, călcăm peste el şi-l strivim sub greutatea ştiinţei şi a autorităţii noastre. Acestfel de educaţiune convenia poate pentru o societate veche. Astăzi însă, bazele societăţii fiind altele în urma progreselor ştiinţilor, trebue să operăm o schimbare şi în sistemul de educaţie care să corespundă la nevoile condiţiilor de viaţă. * In trecut viaţa era mai simplă. Lupta pentru existenţă nu era aşa de îndîrjită. Cele două clase , bogaţii şi sărăcii îşi primeau rolurile, unii de conducători şi stăpîni şi alţii de supuşi, din poruncă divină. Pentru această formă de viaţă nu se cerea prea mare pregătire. De la şcoală nu se cerea mare lucru, pentru că copilul nu era la propriile lui puteri. Familia li venea în ajutor toată viaţa, iar de unde aceasta nu mai putea, statul îşi lua sarcina. Cînd nu mai ajungeau funcţii pentru cei cari au trecut pe la şcoală, se inventau altele pentru cei cari nu încăpuseră. Statul avea grijă să nu se înmulţască numărul nemulţămiţilor, căci aceştia ar fi putut la un moment dat să pericliteze existenţa lui însuşi. Progresele ştiinţifice însă au prefăcut cu totul societatea de astăzi. Aburii şi electricitatea au schimbat şi schimbă necontenit şi faţa pămîntului şi condiunile de muncă. Munca braţelor a fost înlocuită cu acea a maşinelor, mica industrie casnică, prin cea mare din fabrici. Proprietatea şi capitalul au scăzut preţurile, ele nu mai înseamnă nimic în mîinele celui care nu ştie să le facă să producă. întreg edificiul social ameninţă cu ruina. O societate nouă tinde să se clădească pe ruinele celei vechi. Frumuseţa vieţei nu mai stă în risipă şi desfrău. Acestea rămîn bunuri pentru trândavi şi laşi. Idealul vieţei adevărate este astăzi munca producătoare. Astăzi viaţa este mai complexă. Cadrele rigide ale vieţei, în care se găseau cuprinşi strămoşii noştri, au început a se rupe. Apariţia democraţiei arată tot mai mult că, baza societăţii moderne este marele număr al indivizilor. Individul însuşi a început să cîştiga importanţă mare ca fiinţă aparte, scos din societate. Trecutul, prin urmare, a fost şi un viitor cu o altă formă de viaţă, cu o formă mai interesantă dar mai grea. Pentru această nouă formă de viaţă se cere din partea individului, o mare desfăşurare de energie, de voinţă, şi cere forţă fizică şi spirituală. Toate graţiile spiritului şi ale trupului: inteligenţa, imaginaţie, inimă bună... nu mai au mare valoare.