Opinia, septembrie 1908 (Anul 5, nr. 524-547)

1908-09-02 / nr. 524

/ 5 bani Exemplarul M4W 5 bani Exemplara! A B 0 N A MENTE Un an . . . . 20 lei 6. luni . . . . 10 • ANUKȚUEl Un rinel In pag. DI* 50 Bani ■ » • * W.“ A r n-ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT IWrth—Hurri'1!r 1 Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mars, 38. Anul V.—Ma. 524.—IAŞI, Marți 2 Septembrie 1908 Respunderea avocatului Cuza — Profesiune şi profesionist.— Incompatibilităţi.— Roluii avocatulm.— Calcarea jurămîntului.— (Jltragiarea magistrătulor, calomniarea avo­caţilor.—Rolul baroului. — D. Cuza are diferite ipostase—nu-i vorbă mai mult aparente. După cum este profesor de economie politică și nu predă nici­odată la Universitate această materie, tot astfel d-sa este avocat fără să pledeze vre­odată. Or­cît de aparente, însă, sunt aceste ipostase, noi nu putem să nu le con­siderăm pe toate, din cauza creditu­lui social ce se acordă acestui minu­nat meşter în a se arăta că este ceea ce în realitate nu este. D. Cuza apare şi în ipostasa de a­­vocat. Să analizăm clar respunderea d-sale în această calitate. De­sigur că există o strînsă legă­tură între demnitatea personală a pro­fesionistului şi acea a corpului din care face parte. In unele cazuri legea declară expres care anume fapte sunt incompatibile cu exerciţiul unor a­­numite profesiuni. Şi dacă chiar nu există prohibiţiunea desăvîrşitâ pen­tru alte cazări, nu mai puţin profe­sionistul este respunzător pentru fap­tele sale, pe care le face sub propria sa respundere. * Acuzatorul magistraturei ieșene este membru al baroului. D-sa are și în această calitate a respond­e de cele publicate prin Neamul Romînesc. Intr’adevăr, dacă d. Cuza nu va putea face dovada acuzărilor aduse, dacă, deci, se vor dovedi de calomni­oase invinuirile aduse magistraturei ieşene, atunci d-sa şi-a calcat datoria şi cătră magistraţi şi cătră corpul avocaţilor. ♦ Fără să facă cuvenita probă, d. Cuza se va fi făcut vinovat de a fi calomniat pe avocaţi, atunci cînd a afirmat că în loc ca aceştia să fie ajutătorii jus­tiţiei, ei o compromit, primind ono­rarii, nu pentru ca să lumineze pe magistraţi, cu talentul şi cunoştinţele lor, ci pentru ca să intervie la ma­gistraţi şi să facă presiuni asupra conştiinţei lor. Noi, ca vechiu organ de publicitate, care cunoaştem, mai tot ce se petrece în diferitele sfere de activitate socială, putem afirma —cel puţin despre magistraţii Curţei de Apel—că nu s’a născut încă avocatul, care ar avea îndrăzneala să vorbească altfel de cît în public şi în pretoriu unui magistrat, despre decizia pe care urmează să o ştie. Dacă există la ştiinţa d-lui Cuza astfel de avocaţi, cari intervin sau măcar care se angajează cătră clienţi să intervie, d-sa va fi la largul său înaintea consiliului de disciplină să-i dovedească pe aceşti avocaţi, care com­promit şi magistratura şi profesiunea avocaţilor şi de­sigur că d. Cuza va fi achitat, iar avocaţii vinovaţi chemaţi la răspundere şi pedepsiţi. Dacă din contra, d-sa nu va putea face dovada afirmărilor calomnioase, va primi la rîndul său pedeapsa cuvenită pentru grava atingere adusă corpului avo­caţilor. * Discuţie nu încape asupra faptu­lui că avocaţii au datoria cătră jus­tiţie, nu numai de a ajuta cu lu­minile lor pe magistraţi, ci şi a a­­juta la prestigiul celor ce împart justiţia pentru ca justiţiabilii să pri­mească cu încredere deciziile magis­traţilor şi pentru ca ast­fel această instituţie să-şi poată face opera de pace socială. Cînd un avocat—cu rea credinţă, cum bănuim noi pe d. Ouza—afirmă că magistraţii nu se conduc în de­ciziile lor, nici de luminile trase din a­naliza faptelor, nici nu iau în con­sideraţie probele ce se produc şi nu judecă în propria lor conştiinţă ci rezolvă afacerile pe baza de interese personale, acel avocat lucrează la compromiterea justiţiei pe care a ju­rat s’o respecte şi s’o ajute, jurămînt solemn pe care trebuie să-l facă ori­ce avocat atunci cînd își face intrarea în barou. D. Cuza dar, dacă nu va putea face dovada acuzațiunilor produse, se va fi făcut vinovat de calcarea jurămîntului şi a datoriei sale de a­­vocat şi prin urmare consiliul de dis­ciplină, pus ca să veghieze la înde­plinirea datoriilor avocaţilor, va tre­bui să-l înfiereze. * Am terminat cu cercetarea juris­dicţiilor înaintea cărora ar putea fi tras la răspundere d. Cuza, în caz de se va fi dovedit din anchetă că n’a făcut alt­ceva de­cît să lucreze, cu vădită rea credinţă, la compromite­rea magistraturei, să calomnieze pe magistraţi şi avocaţi. De mîine vom începe cercetarea fondului însuşi al acuzaţiilor produse de celebrul economist şi profesor U­­niversitar. Pentru VIITORUL Cu toată lămurirea ce am dat-o In Nou trecut, asupra faptului, cu­ Inse­rarea din Opinia, cu privire la scri­soarea magistratului din Iaşi, care a anunţat pe ministrul justiţiei asu­pra unor neregularităţi, ce s’ar fi făcut de către unii magistraţi ieşeni, nu constitue o schimbare a atitudi­­nei noastre, Viitorul se Incăpăţinează In a susţine contrarul. Viitorul este de o vădită rea credinţă. Pe lingă lămuririle din No. nostru trecut mai putem adăoga—şi aceasta pentru ultima dată. Remarcind faptul trimeterii scriso­rii magistratului în chestiune către mi­nistrul justiţie, încă de acum aproape trei luni, noi am vizat neglijenţa d-lui Tom­a Stelian, care, in loc să anche­teze şi să constate, ce este adevărat sau fals în acel denunţ, a contribuit in­direct prin aceasta la agravarea situ­­aţiunii d eşi la atacul vehement al pro­­fesorului Cuza. Să facă bine Viitorul şi să recunoas­că, că In chestiunea acuzărilor a­­duse magistraturei leşane de­­ Cuza n’are ce căuta ulei patima politică, nici Interesele de partid, şi că un ziar, care se pretinde ă 11 serios, are datoria de a avea o atitudine o­­biectivă. Să sperăm că Viitorul Îşi va recu­­noaşte eroarea? Proceduri anarhice Intre sătenii din plasa Prut-Mijloc din judeţul Fălciu domneşte o mare agitare pro­vocată de o „lămurire“ placardată la toate primăriile şi împrăştiată pe la toţi sătenii, lămurire anonimă, dar emanată de la pre­fectura de Fălciu. In acea lămurire se vorbeşte că sătenii pot cumpăra moşiile Ruşiţei, Bocenii şi Bărboşii, după ce vor vărsa pînă la Ziua Crucei, între 300—450 Ui, garanţia nece­sară pentru începerea tratativelor cu Cassa Rurală şi cu proprietara. Proprietara acestei întinse moşii e prin­cipesa Moruzi din Iaşi. Dorinţa proprietăţii era de a satisface c­uuţ­le satelor megieşe, căci din jur îm­prejurul domeniului Bărboşi sunt sate de răzeşi, care in parte ar putea cumpăra pe sama lor părţi din moşie. In­formă însă procedura era de a se sonda Casa Rurală. dacă ar fi dispusă să acorde împrumutul necesar. MC­W. Cum însă Casa Rurală nici nu s'a cons­tituit, nici capitalul nu-l omi pe deplin văr­sat, lămurirea anticipează asupra acestei dorinţe a proprietarei, căci lumea chemată a depune garanţia întrun timp aşa scurt, fie că va putea sau nu depune garanţia, va provoca un resentiment în masa popu­­laţiunii dacă transacţia nu se va putea face.­­ Pentru a se strînge asemenea bani,­po­pulaţia nevoieşă va fi nevoită să-şi vinză boii şi recolta cu ce preţ se va găsi, şi cum e graba şi sila, preţurile vor fi mai scăzute, iar banii depuşi fără procent, iarăşi altă pagubă, înainte de a rupe preţul cu proprietara, căci s'a răspîndit vestea că falcea va fi numai 700 lei, ceia ce nu-i adevărat; îna­inte de a se sonda Căsa rurală dacă va putea acorda asemenea sumă, căci celor 3000 fălci, teren de arătură, va trebui acordat un credit de peste 2 milioane, ceta ce nu e puţin lucru; fără aceste prealabile lucrări, lămurirea profedurei de Fălciu e o încer­care anarhică, care va strica şi liniştii populaţiunei şi prestigiului proprietăţii, în caz cînd tratativele nu vor avea succes. De alt­fel lămurirea are măsura de a preveni pe săteni, ca să se ferească di toţi acei cari fac zizanii şi iscodise contra lu­crurilor bune din sat. Schimbînd rolul, credem că procedura prefecurei de Fălciu, face parte din lanţul atîtor atitudini anarhice, care fac parte din temperamentul prefectului Dr. N. Lupu cum și din felul d-sale de a face adminis­trație. CÂTE­VA NOTE La somaţiunea pe care Ordinea a adresat-o partidului liberal, de a-şi schimba firma, întru­cît graţie evo­­luţiunii ce a suferit, fondul nu mai corespunde firmei, Viitorul răspunde negativ. Suntem de acord cu Viitorul. Căci, la urma urmei, ce interes prezintă fondul ideilor partidului de la pu­tere, întru cît firma salvează apa­renţele ? Şi-apoi, cum să expropiezi partidul liberal de la istoricul său titlu? — Rezon!... * Conservatorul neştiind care este sem­nificaţia termenului Cahal, întrebuin­ţat de d. Cuza în articolul calom­nios din Neamul Romînesc, a recurs la dicţionarul Larousse fără nici un re­zultat însă. Conservatorul în dorinţa de a fi util cetitorilor săi, a făcut apel la un „con­frate“. De astă dată a fost mai no­rocos. Se vede, că oficiosul d-lui Carp vrea să popularizeze cunoştiinţele ebraice ale d-lui Cuza. Dar d. Cuza mai vorbeşte adesea şi de Tob sebegoim harog. Ar putea Construtorul să ne dea înţelesul acestei expresii? Noi credem, că trebue să-şi facă datoria pînă la capăt, dacă vrea să fie cu adevărat util ţării romîneşti. Ceva asupra agriculture! ţăranului Una din necesităţile cele mai simţite pentru îmbunătăţirea stărei ţăranului, este ca ei să facă de cu toamnă arătă­rile pentru popuşoiu şi să le facă în bune condiţiuni, adică îndestul de adinei pen­tru ca la prăsila a doua să poată aduna în jurul fiecărui strujan moşinoiul nece­sar pentru susţinerea şi sporirea roa­delor. Alături de toamnă ţaranii nu fac, a­­fară de­cît acei cari samănă puţin grîu. Ei ară numai în primăvară, cînd atunci sgîrie pămintul la 5 c.m. adîncime şi dacă’i întrebi pentru ce nu adună moşi­­noaie la cei care prăşesc a doua oară, ei răspund că n’au de unde trage ţă­rână. Ei ară prost din cauză că boii le sînt foarte slabi în primăvară. Eşind din iarnă, hrăniţi numai cu paie, ei pierd orice vlagă. Tot din această cauză ară şi ţăranul aşa ; de aceia adeseori nu ajung a se coace pănă ce dă toamna. Al doilea viciu mare al culturei popu­­şoiului ţărănesc este că cei mai mulţi se mulţumesc a-i prăsi o singură dată, ceia ce este absolut neîndestulător şi dacă’i întrebi pentru ce o fac, ei îţi respund: „că dacă o vrea Dumnezeu s’o face şi aşa“. TAr^trebui să b© ia măsuri severe pen­tru a obliga pe ţărani că­ are de cu toam­ă cînd atunci şi arătura pot s’o facă în mai bune condiţiuni şi să fie şi ei siliţi a prăşi de două ori. Cum am spus’o de mai multe ori, ţă­ranii nu muncesc pămtntul, ci numai cît îl părăduesc. A le da pămînt necontenit în condiţiunile de cultură, pe care le practică ei, însemnează nu mai puţin de­cit a ruina ţara, fără a le veni lor în ajutor. E foarte bine să ne îngrijim de pă­tura de temelie a ţărei noastre, însă a­­ceastă îngrijire nu trebuie să treacă cu vederea şi ridicarea modului de cul­tură a pământului din partea acestei pă­turi. Şi dacă ţaranii nu vor să înţăleagă de sfaturi şi de îndemnări, ei trebuesc cons­­trînşi prin măsurile ce se vor găsi de cuviinţă, ştiind bine că nici odată o mă­sură constrîngătoare nu va fi adus mai mult bine de­cit aceia ce se va lua pen­tru a sili pe ţărani să’şi pună o muncă serioasă în scoaterea hranei din mănosul pămănt al ţărei noastre. A- D. Xenopol OAMENI ŞI LUCRURI „D­E­J­A” Intre locuţiunile străine care au inva­dat în ultimii ani în proza romînească şi cu deosebire în graiul nostru orăşe­nesc şi care enervează cu drept cuvînt pe d. A. D. Xenopol, este şi frumosul „deja“ franţuzesc. Ba, mi se pare, d-sa d­in articolul publicat acum două zile In Opinia“—se arată prea puţin enervat de abuzul ce se face cu această ridiculă vorbă, de­oarece e de părere că în unele împrejurări ea trebue tolerată şi nu se poate înlocui sau suprima. Mulţumită contactului din ce în ce mai mare cu graiul francez, mulţumită în bună parte şi presei, care se inspiră şi se educă la izvoarele celei franceze, ne-am trezit cu încetăţenirea acestui extrem de puţin simpatic adverb care cere dreptul de viaţă, ba se crede... deja stăpîn în proza noastră de unde, cu toate acestea va trebui eliminat mai curînd sau mai tirziu, căci—diformează, sluţeşte, dis­truge ori­ce pagină de proză unde se gă­seşte adăpostit, abuzează întru’un cuvînt de amabilitatea şi ospitalitatea noastră ca un parazit netrebnic ş’ îndrăzneţ. E ciudat însă cum acest cuvînt­ extrem de inestetic, furişat ca un „intrus“ peste ho­tare a ajuns un... rău necesar, a ajuns să pară indispensabil şi ne terorizează. In actele oficiale el abundă. Cetiţi colecţia monitorului oficial. E de speriat. Nu nu­mai în desbaterile deputaţilor—nu mai vorbim de senatori—ne întimpină la tot pasul. D. Spiru Haret, poporanist şi ţărănist îl rosteşte în discursurile d-sale, la tot pasul. Academia Romînă publică, bună­oară, condiţiunile de arendare a domenii­lor şi veţi găsi numai decit: „Ţăranii însă cari vor fi închiriat deja pămînturi...“ In acte, în circulări, în contracte, pre­tutindeni e vîrît. Se credea că numai stră­inii îl propagă. Lucrul e drept, dar nu­mai în parte ; dar cetiţi „Viaţa Romî­­neaseft“,—veţi număra de sute de ori cu­­vîntul. Ba, ce e mai nostim, corespon­dentul bucovinean al Revistei—un demn emul al evreofobului Cuza—scrie cel pu­ţin de zece ori in fiece pagină : „deja“... Dovada există în colecţia citatelor arti­cole“. Şi acum însuşi scriitorul nostru cel mai intransigent şi mai nemilos, D. A. D. Xenopol, ,îngăduie să se rostească : „Am mîncat deja“—drept: „J’ai deja mange“. Ne permitem s crede că d-nul Xenopol e prea milos şi că aci ca şi în ori­ce altă propoziţie rostită ori scrisă ad­verbul „deja“ e de prisos şi neromînesc, şi mi se pare mult mai suggestiv, mai concis şi mai corect: „Am mîncat“—fără nici o determinare, chiar dacă nu ne-ar plăcea popularul: „Am mîncat de-acum“. Locuţiunea, odată ce s’a abuzat de dînsa, ne va face numai încurcături şi trebuie eliminată, fără nici-o indulgenţă şi fără nici-o reticenţă. Dacă în vorbire— din cauza franţuzomaniei inerente şi poate a cetirii multe—nu-l putem evita uneori, e însă necesar a se decreta o lege aspră în ce priveşte scrisul. In nici-o împreju­rare şi în nici-o construcţiune nu se poate întrebuinţa ridiculul „deja“ care nu a fă­cut şi nu va face parte din vocabularul romînesc. Rodion Cerinţele şcoalei moderne Şcoala noastră nu este la înălţimea la care trebue să fie astăzi. Ea nu dă roa­dele pe care trebue să le dea, nu poate pregăti tinerile generaţii pentru noua viaţă care începe. Şcoala este aşezată pe baze tradiţio­nale. Ea creşte pe copilul unei clase so­ciale pentru o anumită situaţie ; se ocupă mult de unele eleve şi lasă în părăsire pe celelalte ; formează oameni de lume, de petrecere, de paradă şi nici­de­cum oameni de acţiune şi capabili a trăi prin propriile lor mijloace. Şcoala desvoltă inteligenţi pasive, gata de a primi din cărţi ori­ce cunoştinţi fără cercetare. Educatorul stătue din răs­puteri să cultive în copii una sau mai multe facultăţi ale spiritului, în special memoria.­­Nămolul de cunoştinţi teoretice, cari se cer celor ce se destină carierelor sta­tului şi iuţeala cu care ele se predau, istovesc puterile fizice şi moralul şi nu lasă timp ideilor generale să se aştearnă în minte, lucru la care şcoala ar trebui să aspire în primul loc. Copilul nu se cunoaşte. El este soco­tit ca o substanţă plastică, căreia i se poate da ori­ce formă, şi după un tipar dinainte pregătit. Aceasta este greşala pedagogiei vechi, de a considera pe copii ca pe un ins­trument care se poate mânui după vo­inţa educatorului şi nu ca pe o fiinţă vie care vine de la naştere cu germenii u­­nor calităţi sau defecte. Copilul este crescut, nu pentru el, ci pentru societate. Educaţia avea de scop de a forma pe copil după idealul oame­nilor însărcinaţi cu creşterea lui. Cel mai bun elev este acela care pri­meşte mai cu bunăvoinţă regulele de con­duită pe care i Ie impune educatorul, iar cel mai bun educator este acela, care isbuteşte să strivească în copil ori­ce spirit de iniţiativă şi să-l formeze după idealul lui. In goana noastră ,de a forma pe copil după un ideal dinainte croit, călcăm peste el şi-l strivim sub greuta­tea ştiinţei şi a autorităţii noastre. Acest­fel de educaţiune convenia poate pentru o societate veche. Astăzi însă, bazele societăţii fiind altele în urma pro­greselor ştiinţilor, trebue să operăm o schimbare şi în sistemul de educaţie care să corespundă la nevoile condiţiilor de viaţă. * In trecut viaţa era mai simplă. Lupta pentru existenţă nu era aşa de îndîrjită. Cele două clase , bogaţii şi sărăcii îşi primeau rolurile, unii de conducători şi stăpîni şi alţii de supuşi, din poruncă divină. Pentru această formă de viaţă nu se cerea prea mare pregătire. De la şcoală nu se cerea mare lucru, pentru că copi­lul nu era la propriile lui puteri. Fami­lia li venea în ajutor toată viaţa, iar de unde aceasta nu mai putea, statul îşi lua sarcina. Cînd nu mai ajungeau func­ţii pentru cei cari au trecut pe la şcoală, se inventau altele pentru cei cari nu în­căpuseră. Statul avea grijă să nu se în­­mulţască numărul nemulţămiţilor, căci a­­ceştia ar fi putut la un moment dat să pericliteze existenţa lui însuşi. Progresele ştiinţifice însă au prefăcut cu totul societatea de astăzi. Aburii şi electricitatea au schimbat şi schimbă ne­contenit şi faţa pămîntului şi cond­i­u­­nile de muncă. Munca braţelor a fost înlocuită cu acea a maşinelor, mica in­dustrie casnică, prin cea mare din fabrici. Proprietatea şi capitalul au scăzut preţu­rile, ele nu mai înseamnă nimic în mîi­­nele celui care nu ştie să le facă să pro­ducă. întreg edificiul social ameninţă cu ruina. O societate nouă tinde să se clă­dească pe ruinele celei vechi. Frumuseţa vieţei nu mai stă în risipă şi desfrău. Acestea rămîn bunuri pentru trândavi şi laşi. Idealul vieţei adevărate este astăzi munca producătoare. Astăzi viaţa este mai complexă. Ca­drele rigide ale vieţei, în care se găseau cuprinşi strămoşii noştri, au început a se rupe. Apariţia democraţiei arată tot mai mult că, baza societăţii moderne este ma­rele număr al indivizilor. Individul însuşi a început să cîştiga importanţă mare ca fiinţă aparte, scos din societate. Trecutul, prin urmare, a fost şi un vii­tor cu o altă formă de viaţă, cu o formă mai interesantă dar mai grea. Pentru a­­ceastă nouă formă de viaţă se cere din partea individului, o mare desfăşurare de energie, de voinţă, şi cere forţă fizică şi spirituală. Toate graţiile spiritului şi ale trupului: inteligenţa, imaginaţie, inimă bună... nu mai au mare valoare.

Next