Opinia, noiembrie 1909 (Anul 6, nr. 859-882)
1909-11-26 / nr. 879
V I .T Clasele de mijloc Să examinăm numai o parte a chestiunei, ce mi-am propus a atinge aici şi anume pe aceia privitoare la deosebitele clase sociale. Legea, o ştim, nu recunoaşte asemenea clase, de fapt însă ele există. Domnul din clasa de sus, căreia i se zice încă privilegiată, nu priveşte ca egal pe negustorul ori meseriaşul, care nu e din societatea frequentată de el. Nici nu e de pomenit macar de răceala cu care se privesc doamnele, făcind parte din clase sociale diferite. Vor dispare vreodată aceste deosebiri? Aşa fiind lucrurile, avem o clasă mijlocie, clasă formată din mici patroni de industrie, mici comercianţi, mici proprietari, trăind mai cu seamă la oraşe şi cărora suntem deprinşi cel puţin noi cărturarii, să-i zicem clasă burgheză. Ea e destul de numeroasă şi în cumpeneala vieţii de toată ziua are rostul ei. De altfel conştiinţa, că aşa se prezintă astăzi lucrurile e aşa de vie, că în congresele ţinute zilele acestea de comercianţii debitanţi de băuturi spirtoase, ei nici nu se recunosc altfel decit că formind clasa mijlocie. Care e situaţiunea acestei clase în stat şi faţă de stat? Cu această ocaziune îmi vine în minte propunerea ce făcea un mare economist, de a se da un premiu aceluia care va ști să descurce enigma: ce e statul? Fără a face alte digresiuni, trebue să concedem că pe de o parte statul fiind o persoană morală, are interesele sale, cami de multe ori vin în colisiune cu cele ale particulărilor, iar de alta, că el fiind quintessenţa naţiunii, interesele acesteia, interese comune, sunt şi trebue să fie şi ale lui. Or, Statul acesta modern, în alcătuirea lui de astăzi, n’a încetat a se preocupa de aceste interese. Să considerăm un moment ce s’a făcut la noi în această ordine de idei. Astfel statul nostru s’a gîndit întăi la unii muncitori intelectuali. Şi minat pe de o parte de interesul societăţei, iar pe de alta de cel al acestor lucrători, a organizat corporaţiunile de avocaţi şi medici. Mai tîrziu el se scoboară la muncitorii manuali, organizîndu-i şi pe aceştia în corporaţiuni, prin legea meseriilor. Şi această lege merită o deosebită atenţiune. In felul cum dinsa organizază munca, nemulţumeşte pe mulţi şi cîteodată chiar pe cei, pe cari e chemată a’i apara. De aici întocmirea sindicatelor de muncitori, întocmire ce se socoteşte ca subversivă ordinei sociale, dar pe cari unii muncitori o consideră ca mijlocul cel mai eficace pentru apărarea drepturilor lor. Dacă aceste sindicate ar fi reglementate prin lege, desigur că n’ar mai putea fi învinovăţite ca acum. E destul să ne amintim că în 1899, pe timpul cînd ministru al Domeniilor era An. Stolojan, camera noastră a votat legea sindicatelor agricole. Intr’o ţară ca Franţa, unde nu există corporaţiuni, acţiunea sindicatelor e explicabilă. Francezii, în adevăr, în loc de a organiza pe muncitori în corporaţiuni, s’au mulţumit a se ocupa de muncă prin legea asupra asociaţiunilor, prin asigurări contra accidentelor, pentru invaliditate şi bătrîneţă. Sindicatele sunt recunoscute prin legea asociaţiunilor. In ce priveşte legea noastră asupra meseriilor, pe lîngă unele critici de detaliu, i se aduc unele de principiu. Astfel se susţine că rău şi fără cale această lege a lăsat pe de o parte pe muncitorii din fabrici, ocupîndu-se numai de meseriaşi. Socotesc că la mijloc a fost o imposibilitate de fapt. In adevăr, e greusă consideri ca meseriaş, cizmar, pe cel ce lucrează într’o fabrică şi să recunoşti că el are interese identice de apărat alături cu adevăratul cizmar. Apoi în alte ţări ca Austro-Ungaria şi Germania, unde de asemenea sunt corporaţiuni, acestea nu se ocupă decît tot de meseriaş, iar nu de lucrătorii din fabrici. Aceştia sunt supuşi unei serii de dispoziţiuni, cari privesc munca în fabrici şi ateliere mari. Munca acolo e reglementată cu ora. Apoi o serie de legi îi asigură în mod obligator pentru cazurile de bătrîneţe, invaliditate şi accidente. De aceia nici nu se aude pe aici de vreo acţiune a sindicatelor de lucrători. Un alt defect de principiu al acelei legi e că organizarea corporaţiunilor nu e obligatorie. Şi astfel e uşor de înţeles că întră în corporaţiuni cine vrea. Cei ce nu se împacă cu ele întră în sindicate. In ţările germane, pe cari am voit să le imităm prin legea noastră a meseriilor, corporaţiunile pentru meseriaşi sunt obligatoare, precum tot obligatoare sunt toate celelalte măsuri ca asigurările, cari privesc mai de aproape pe muncitorii din fabrici. Măsura luată de noi e o jumătate de măsură, de aici o serie întreagă de neajunsuri. Marea majoritate a funcţionarilor publici, tot clasă mijlocie, stă de asemenea sub legi speciale. Legea meseriilor lasă în afară de cadrul său industria mare şi comerţul, în toată accepţiunea lui. Şi e curios de observat cum aceste două ramuri de muncă, cari au atîtea puncte comune, se deosebesc totuşi în revendicările lor. Astfel astăzi vedem petrecîndu-se sub ochii noştri faptul, că pe cînd meseriaşii reuniţi în corporaţiuni se ocupă de interesele lor, şi în marea lor majoritate se împacă cu aceste aşezeminte, găsind legi care le creiază numai oarecare mici defecte, pe atunci comercianţii în cluburile comerciale şi industriale, reclamă pentru comerţ libertatea cea mai desăvîrşită. Să fie oare aceasta un ecou al mişcărei care voeşte a reactiva contra prea marelui amestec al Statului în ordinea economică? Merită în adevăr a fi notată o împrejurare ce se petrece în Franţa, unde tendinţa Statului pentru astfel de acaparare e în progresiune constantă. S-a ţinut la Paris, în cursul lunei aceştia, un congres al claselor mijlocii la care au luat parte reprezentanţi ai micului comerţ, micii industrii şi agricultură, delegaţi ai 20 camere de comerţ şi a 15 societăţi de credit mutual şi cooperative. Cu toţii sunt constituiţi în asociaţie pentru apararea intereselor lor. S-au discutat unele chestiuni foarte interesante ca : organizarea creditului popular, organizarea creditului claselor mijlocii urbane, cumpărare în comun. Cu această ocaziune s’au spus lucruri bune, că de exemplu, superioritatea marilor magazine nu vine atît de la reducerea cheltuelilor generale, pe cît dela marea lor putere de a cumpăra. Iar toate acestea se cer nu de la Stat, ci de la iniţiativa particulară, care prin asociaţie poate face minuni. De altfel fostul Preşedinte al Republicei, Emile Loubet, s’a aratat cu ocaziunea acelui congres, partizan convins al acelei iniţiative, recomandînd congresiştilor a se inspira de la ea, a nu recurge mereu la Stat, ori administraţii publice, încărcate cu atribuţii, pentru care ele nu sunt nici preparate, nici nu sunt destinate la aceasta. Să fim şi noi oare în aceiaşi situaţiune ca Francezii ? Nu o cred. Noi avem încă multă nevoie de sprijinul Statului. Viaţa noastră de toată ziua, activitatea noastră se desfăşoară încă în limitele trase de el. Ziua de emancipare n’a sosit încă. E drept însă a se observa că pentru comerţ, Statul se arată cam vitreg. Mai multe măsuri de mărginire şi stînjenire a lui decît de ocrotire. Legile privitoare la exerciţiul comerţului de băuturi spirtoase, taxele vamale etc., intră de bună samă în categoria citatelor măsuri. Dacă corporaţiunile sunt în spiritul legiuitorului nostru, un mijloc de protejare a meseriaşilor, căci ele îi chiamă a se ocupa de interesele comune ale lor, ne putem întreba dacă asemenea măsuri n’ar fi bune şi pentru comerţ ? E drept că acesta e mai capriţios, se împacă bine cu o mai mare libertate, dar e neîndoios că comercianţii au interese comune de debitat şi apărat. Camerile de comerţ au în adevăr menirea a se ocupa de acestea, dar ele sunt reprezentantele comerţului şi industriei în general, şi trebue să observăm că diferitele categorii de comercianţi pot avea interese ale breslei cari nu pot fi acele ale comerţului în întregime. V. I. Rada V 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . 6 luni . Redacţia şî Administraţia slASS, Str. Primăriei 27 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. III, 50 Bani » *» »» »» rv» ?f / ss&m Anul VII. No 879 Joi 26 Noembrie isoq V, " m "m MEDICUL DE CASĂ El face parte integrantă din familia unde funcţionează ca medic de casă. El te cunoaşte mai bine, pe tine al cărui doctor este, de cît te cunoşti singur. Iţi cunoaşte firea temperatura normală, bătăia pulsului şi cordul. Tu, care nu eşti medic, fără de care n’ai avea nervoe de medic de casă, tu nu cunoști toate acestea. Medicul de casă este şi prietenul casei tale, el devine o rudă a ta, una din acele rare rude la care ţii mult. Cu timpul te suggestionează. Nimeni decît el nu te poate căuta, numai el este în stare să-ţi potrivească doctoriile, să-ţi inspire încrederea. Sunt oameni, cari se îmbolnăvesc cînd se afla în alt oraşele cît acel al lor. I îmbolnăveşte teana, că dacă, întîmplător, s’ar imbolnăvi în oraş străin, n’ar veni medicul de casă să caute. Dacă s’ar îmbolnăvi într’un centru mare, într’o capitală a Europei apusene, în care s’ar afla cele mai mari somităţi medicale, încă ar prefera să fie medicul de casă. Era o vreme, cînd medicul de casă figura în testamentele oamenilor, cari aveau rost să facă testament. Numele lui venea imediat după acel al copiilor mortului care mai cerea ca medicul seu de casă să treacă în aceeaș calitate la erezi. Astăzi lucrul se întîmplă mai rar, fiindcă şi testamentele au devenit mai rare. Şi d. Stere are medic de casă. II caută d. profesor Manicatide. Cu intrarea d-lui Stere la şefia partidului liberal, a intrat şi medicul seu de casă în acel partid. S’ar zice că d. Stere a presimţit că nu se va afla bine la şefie. L’a luat şi la „Viaţa Romînească“ şi acum ar dori să-l iee şi în Senat. D. Stere îl ia şi d. Manicatide merge. Dacă n’ar fi fost medic de casă, dacă nu s’ar fi stabilit între amîndoi acea caldă prietenie dintre client şi medic, doctorul nu s’ar fi înscris la liberali şi n’ar fi fost rugat să candideze la senatorie. D. profesor Manicatide este mai mult naţionalist. Naţionalist pasager şi evreofil cronic : odată pe lună predică mîntuirea neamului de elemente străine, predică la „Casa di ceilie“ a d-lui Iorga; şi de foarte multe ori pe zi este chemat la bolnavi evrei. Naţionalist, evreofil şi medic de casă al d-lui Stere, d. Manicatide a devenit şi liberal-naţional, şi va deveni—crede clientul seu—şi senator. Dar d. Manicatide este şi medic de casă la naţionalişti: aceia l-au atras la casa de citire. Este şi medicul multor case evreești, acei evrei îl vor atrage la congresul evreesc. Noroc, zeu, că corpul electoral al colegiului II de Senat din Iași, este perfect sănătos. Chestii politice Obrazul d-lui Haret Ioan Roată eşise întru întimpinarea lui Vodă Cuza la Adjud, cu jalba în proţap. Vodă cunoscu pe dată în moşneagul dinainte:, pe fostul coleg de Cameră, pe Ion Roată, îşi spuse bâtrinul toată jălania lui, şi cîte a avut să tragă pentru afurisitul ceala de adhoc. Vodă răsplăti cu un fîşic de galbeni paguba; cînd însă veni vorba la stupitul şi palmele boerului aplicate pe obrazul bătrînului, Vodă se aplecă şi sărută în faţa lumei pe moşneag pe ''amîndoi obrazii, zicînd: «Du-te de spune la ai tăi că unde te-a stupit boerul, te-a sărutat Vodă.“ Scena se repetă supt altă formă şi în alte împrejurări. La 8 oct. a. c. ministrul Haret răspundea demisionatului Tit Maiorescu următoarele: „Voi sunteţi deci obligat să primiţi acum, fiindcă aţi primit de a fi ales astă primăvară; la din contra ar fi un refuz de serviciu. Pustiul ceala de adhoc a scos din sărite pe* Ministrul El, Haret, care n'a catadixit să figureze într’o comisie de examen, ca orice alt coleg al său de Universitate, numai pentru motivul că era numit de ministrul M Vlădescu; el, Haret, care și-a formulat demisia în mod necuviincios pentru autoritatea şcolară ; el, Haret, care a îngrămădit pe capu-i tot ce e anarhie în ţară şi la departamentul său, călcînd dreptatea, ştirbind drepturile, îmbuibînd cu favoruri pe ai săi, făcînd ca ministrul să fie al unora, nu al şcolilor publice; el, în autocratismul lui oriental a tratat cu acea necuviincioasă adresă pe un magistru al catedrei, zicîndu-i că e refuz de serviciu demisia sa. O nouă demisie a urmat. Tit Meiorescu s’a retras din învăţămînt, silit acum spre pragul bătrîneţei. De la opincă la Vodă, şi de la Vodă la opincă toată suflarea cultă românească s’a strîns să protesteze contra atentatului săvîrşit de ignobilul ministru. Şi în acest elan al conştiinţei publice asupra ofensei şi nedreptăţii aduse magistrului, cele 2 Universităţi fiind în capul serbătorirei profesorului retras la pensie, ministrul pătimaş a dispărut, fugind peste hotar, căci nu i-ar fi dat mîna ca tot el să iscălească o adresă ca cea cetită de ad-interim-ul său d. V. G. Morţun. Iar la strigătul unanim al intelectualităţii române a venit însuşi Vodă şi prin act spontaneu a răsplătit cum se cuvine munca atît de rodnică depusă de magistru pentru şcoala românească. In numele aceluiaşi guvern, care a silit demiterea lui Tit Maiorescu, acelaşi ministru, prin organul suplinitorului său, a trebuit să transmită serbătoritului marele insigne al ordinului Carol I, cu o adresă care a trebuit să pălească de ruşine obrazul d-lui Haret. Şi acum ca şi Ion Roată, cel aşa de bine zugrăvit de elevul d-lui Maiorescu, am numit pe Ion Creangă, magistrul Tit Maiorescu a primit de la Vodă răspunsul: „Du te de spune ministrului Haret că pe grumazii ce veninosul meu sfetnic a voit să-i încovoaie, Măria sa Vodă a atîrnat colanul de ofiţer al ordinului Carol I, drept pilduire pentru viitorime.“ Nu se poate o mai mare palmă aplicată pe obrajii d-lui Haret, decît aceasta. Și cu toate acestea...! *** OAMENI ŞI LUCRURI ARTIŞTII D-LUI DAVILLA • Despre toţi, fără excepţiune—şi tocmai aceasta e caracteristica cea mai de laudă—despre toţi artiştii cari înconjoară pe d. A. Davilla trebuie vorbit şi nu se poate vorbi decît bine. Pentru că tuturor li se datoreşte impresiunea esenţială cu care în amîndouă sălile de pînă acum a plecat lumea din sala teatrului Sidoli, impresiunea unui ansamblu desăvîrşit, un ansamblu concertat astfel cu încît să nu se ivească vreo notă discordantă ori disgraţioasă. Totul e muncit, e studiat, sunt puse la contribuţie şi talentele şi puterea de muncă şi tragerea de inimă şi amorul artei. Căci, nu mai încape îndoială: gestul d-lui Davila, iniţiativa de a crea un teatru pe seama sa proprie, are ceva din acele trăsături de revoluţionar şi de mistic, cărora nu le poate sta nimic în cale şi care birue toate greutăţile, toate piedicile, după cum pe de altă parte, prin mărimea operei şi a reuşitei, dezarmează toate criticile, toate ironiile şi toate profeţiile scepticilor. Dar pentru aceasta o voinţă—şi mai cu seamă în materie de teatru,—nu e de ajuns. Ci se cere—şi aşa fu cazul şi cu întreprinderea Davilla—ca iniţiatorul să fie secondat de entuzîasme, de temperamente, de voinţi şi de vigori. Nu o mînă de nemulţumiţi, ci un grup de apostoli pare că s’a strîns în jurul noului director, după cum fu cazul odinioară cu un Antoine, cu un Lugné Poe, la Paris. Iar d. Davilla nu e numai directorul teoretic sau administratorul financiar, dar este însuşi exemplul viu al unei arte dramatice distinse, care a renunţat la mijloacele unei şcoli învechite, biruind prin o manieră simplă, dar naturală pe care o impune mediului său, trupei sale. Dovadă, — cîtă lipsă de exagerare şi cită corectitudine a ştiut pune d. Bulandra în rolul lui Gerard din „Refugiul“, cîtă cumpătare în violenţă, cîtă măsură în izbucniri. D-na Sturza—o cunoştinţă mai de mult a Iaşilor — în ambele seri a apărut cu mult prestigiu, cu multă demnitate şi plasticitate: e poate ceva de zis asupra rostirii la d-sa, dar jocul e de sigur ireproşabil. O apariţie extraordinar de simpatică pe scenă e d ra Voiculescu, despre care ar fi păcat să scriem numai atît de puţin cît ne îngăduie spaţiul aci. De aceea vom vorbi mai pe larg de însuşirile d-sale artistice după spectacolul de astă seară cu „Stane de piatră“, comparînd-o şi admirînd-o în expresiuni sufleteşti cît mai variate. Vom face acelaşi lucru cu semi-concetăţeanul nostru d. R. Bulfinsky, pe care nu-l judecăm doară după gravul dar prea epizodicul rol al d-lui Lacroix din „Refugiul“, după cum nu după rolul lui Hubert Charles putem ghici calităţile distinse ce pare să aibă d. I. Manolescu. Dacă d-nei Sturza îi s’ar putea reproşa că în cele două seri şi-a prea sămanat sieşi, artistului Bulandra îi s’ar imputa contrariul, că în „prostul“ de Briand s’a s’a prea deosebit de rafinatul şi inteligentul şi pasionatul Gerard de Volmieres. Despre d. Davilla am spune azi numai atît: că a fost admirabil prin jocul firesc de semi-burghez şi de semi „URMĂRILE“ .------1 Se împlinesc zece ani de cînd Mişu Verbescu, medic savant, cu reputaţie de invidiat, s’a însurat pentru a doua oară, după ce avuse o căsnicie tulburată cu Zoe Rîureanu, femee cu înclinări şi acte aventuroase. E sărbătoare o asemenea zi, mai ales cînd viaţa soţilor a fost tihnită, cînd se iubesc, cînd vîntul nici unei nemulţumiri nu pătrunde pe fereastra prin care dînşii privesc viaţa cu atîta plăcere. Aşa ar fi, aşa ar trebui să fie, dacă Marta n’ar fi adînc jignită în demnitatea de femee cinstită şi în sentimentul ei de mamă bună, cum vrea să fie, cum este, pentru copii din prima căsătorie ai lui Veriescu. A ! dar nu , aceştia n’o respectă ; nu-i pot măcar ascunde dispreţul lor; o vorbă dulce a ei primeşte un răspuns scurt; o observaţie a Martei provoacă o insolenţă revoltătoare ; o continuă sfidare din partea lui Lilly şi Mişu o deprimă, îi umple sufletul de amărăciune. Nici în ziua din care Verbeştii îşi fac o sărbătoare, dinşii nu -şi stăpînesc pornirile : băiatul fuge la mama lui, nu pentru că se prăpădeşte cu dragostea, dar ca să lipsească de dincolo; fata provoacă o nouă scenă cu Marta, iar in timpul cînd invitaţii dansează ea are un moment de flirt vecin cu căderea, cu Ernest Fluturescu, moment surprins de d-na Fluturescu şi de Marta. La observaţiunea ce-i face între patru ochi d-na Vericescu, copila lui Vericescu duce insolenţa la extrem. Şi Marta, desnădăjduită, găseşte alinare, o slabă alinare în raport cu suferinţele ei morale, numai în braţele soţului său, fericit de crîmpeiul de viaţă de anii de alungul cărora ea l-a făcut să uite viaţa dusă cu svănturata mamă a copiilor lui. în casa Zoei Rîureanu se joacă poker, se mînîncă, se bea,—intrarea liberă fără să fie nimeni întrebat cine este, ce vrea, din ce trăeşte. Aşa fiind, cînd fata vine să-şi vază mama se întîlneşte cu amantul acesteia, de la care cu puţin mai înnainte primise citeva mii de lei—„recompensa“ graţiilor cam trecute dar totuşi atrăgătoare—iar băiatul, după ce-a perdut la cărţi şi s’a îmbătat, cere mamei bani şi la refuzul ei, sparge scrinul, fură „recompensa“ de adineaori şi fuge. Fuge, deci dezerteasă, căci este voluntar. Dar ca să evite scandalul, ca să împiedice pe d-na Rîureanu să denunţe furtul, lasă un bilet unde explică dispariţia prin nevoia de a ocoli o crimă : e amorezat de mama lui vitregă. D na Rîureanu nu se emoţionează prea mult de furtul acesta : are şi dreptate— nu sunt bani cîştigaţi cu greu. Din potrivă, faptul îi procură ocazia că atunci cînd Vericescu îşi calcă pe inimă şi vine în casa foastei sale soţii, pentru ca să-şi ia copila refugiată aci după scena cu Marta, să zică : Ai cerut divorţ! Ai crezut că aşa vei pune copii la adăpost de influenţa actelor mele. Şi totuşi astfel le-ai luat conducătorul cel mai apropiat lipsindu-i de mine: iată ce a făcut fiul d-tale ! Ceva mai mult, iată şi de ce... Nu e nefirească starea sufletească a lui Vericescu din actul al III. Obsedat de motivul dispariţiei băiatului, de ideia că pasiunea lui o fi fost dacă nu încurajată cel puţin determinată de o imprudentă purtare a Martei, el se răceşte din ce în ce de ea. Din ce în ce dă mai multă dreptate fetei, pornită acum pe o pantă rea, îndrăgostită de Fluturescu, căruia i-a şi cedat în schimbul promisiunei că o va lua de soţie. bohem, şi sobru şi emoţionant şi Muuî»;î. şi cinic, — un rol complect şi suggestiv într’un cuvînt şi o interpretare exemplară prin naturaleţa ei simpatică. Cine a învinuit pe d-ra Giurgea de imitaţiune? Credem că d-sa a luat mult de la ilustra ei profesoară, d-na Romanescu, şi ne-a reamintit strălucirea şi desăvîrşirea acesteia în rolurile acele de o scînteietoare ingenuitate a primilor ani. „Michelina“ e o creaţiune delicioasă şi prin graţie şi prin temeritate, după cum tot graţia şi îndrăzneala l-u făcut succesul franc al d-rei Culiţa. Să nu se vorbească de imoralitate, ea nu stă în frivolitatea unor momente de expansiune și vioiciune a unui rol realist. Cu atît mai mult cu cît artista știe să recompenseze „neajunsul“ acesta prin daruri proprii, — darurile unui trup superb și marmorean. In trupa d lui Davilla sunt nu numai costume, sunt briliante, dar sunt și femei fermecătoare. Cine nu-i va face dintr’aceasta un merit ? Rodion.