Opinia, decembrie 1909 (Anul 6, nr. 883-907)
1909-12-01 / nr. 883
X 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un* an . . . B .uni . o e • a Redacţia şi Administraţia IAŞI, Str. Primăriei 27 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. III, 50 Bani IV, 40 „ Anul VII. No 883 Marți I Decembrie \%m a,.*'! a-T: - ■ GHEORGHE LASCAR Partidul conservator-democrat din Iaşi a desemnat pe unul din cei mai de samă fruntaşi ai săi, pe George Lascar, pe numele căruia solicită voturile alegătorilor colegiului al doilea de Senat din acest judeţ. Despre personalitatea celui astfel desemnat s-au spus multe. Adversarii au vorbit de rău, partizanii au opus vorbelor de rău, fapte. Socotesc însă, că ori cît s’ar vorbi de mult despre persoana candidatului, arătînd temenicile lui însușiri, tot mai rămîne ceva de zis. Dacă trecutul server te da mijloc pentru a ști despre ce va putea da cineva în viitor, apoi în trecutul lui Lascar găsim elemente, cari vor servi ca un criteriu spre a arăta că nu greşesc toţi cei ce pun speranţa în reuşita lui. Cîtă vreme Lascar s’a învîrtit într’un cerc anumit, nu avea de cit simpatii, cari i se spuneau pe faţă, din moment însă, ce el s’a manifestat ca om public, şi a dovedit că prin activitatea şi inimosul seu caracter poate aduce umbră unora, de atunci adversarii i se arată pe faţă, iar din cei ce au rămas încă prietenii lui, unii nu îndrăznesc să o spună astăzi de-a dreptul. Dar nu apa asta trebue să ne mire, căci în politică nu se va putea zice, ca în alte manifestări ale vieţii noastre: „ferice de cei ce n’au adversari, ferice de cei despre cari nu se zice de cit bine“. Adversarii naturali, am zis pe cei de alte nuanţe politice, deşi unii o fac cu regret, sunt datemi a nu-i agreia. Desigur că şi în manifestarea aceasta, ar trebui să fie o măsură. Politica, cel puţin aşa cum se va înţelege la noi, nu ştia iasă de asemnenea răsunări Deviza ei este: „calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose“. De aceea, în dezlănţuirea aceasta de patimi, nu trebue să pară nimărui curios, că omul care pînâ ieri era cal mai de treabă şi mai bun, a devenit astăzi şi necinstit şi periculos. Cu toate acestea, la atîtea vorbe de rău puse in socoteala lui, Lascar opune fapte, şi acestea sunt viaţa lui de pina acum ca cetăţian, ca profesor şi ca om public, Intru îndeplinirea sarcinilor cu care concetăţenii lui l’au onorat pînă acum, voesc să zic ca Primar, a desfăşurat atîta activitate şi energie, că nu puţini sunt acei cari au rămas cu o amintire plăcută despre Primariatul lui Lascar. Mulţi, văzînd cele ce se petrec acum, regretă timpul cînd dînsul stătea veşnic strajă pentru a se aduce la îndeplinire o sumă de lucrări, toate în scopul de a îmbunătăţi condiţiile ce traia ale oraşului în fruntea căruia a fost adus. Să mai înşir aici stăruinţele lui pentru aducerea apei şi canalizare, pentru curăţenia oraşului, pentru înfrumuseţarea lui, ar fi de prisos. Despre aceasta s’a vorbit de multe ori, şi apoi care e locuitorul din Iaşi, care sa nu le fi simţit la vremea lor. Ca profesor, prin mînele căruia au trecut atîtea generaţiuni, Lascar s’a făcut datoria punînd inimă în îndeplinirea ei. Această parte e prea intimă, prea profesională, pentru ca să insist asupra ei.—Și apoi e şi destul de cunoscută. Ca om public, Laspar ştie că nu trebue să promită de altceia ce e sigur că poate da. Ca şi partidul al cărui membru da valoare este, ştie că nu trebue să dea mîna nici cu demagogia, linguşind şi aprobînd toate pasiunile, chiar cele mai puţin nobile, dar de asemenea nici nu poate fi alături cu o oligarhie, care am vrea să ţină seamă de ideile timpului. Democraţia lui, ca şi cea a partidului său, o democraţia sănătoasă, care ţine seamă de legitimile aspiraţii ale societăţii noastre. Şi societatea noastră are multe nevoi, pentru studiarea cărora Lascar a pus şi pune deosebită rîvnă. Jaso nomiceşte, această a noastră societate nu stă pe roze. Viaţa e scumpă, mijloacele de a ne agonisi cele trebuincioase, nu sunt tocmai multe. Trebue fâcut ceva pentru o îmbunătăţire a lucrurilor, trebue găsite mijloace cu care să repurtăm succese în lupta pentru traiu şi un Lascar, omul stăruitor la muncă, va fi acel care se va da îndărăt de a aduce contingenţă său de lumină în această grea, dar şi frumoasă operă. Nu e nevoe să-l punem pe Laspar, faţă de adversarii lui în lupta ce se va da la 10 ianuarie. Fie-care din cei doi adversari reprezintă cîte un principiu, fie-care reprezintă cîte un partid. Alegătorul conştient va şti însă să distingă şi să dea fie-căruia ceea ce merită. Laspar reprezintă principiul ordinar, al progreului, al luptei pentru îmbunătăţirea traiului şi mai ales al marei mulţimi, care suferă mai tare de greutăţile vieţii. El ştie să muncească şi munca rânduită, munca inteligentă, ca cea depusă de dînsul pînă acum, am credinţa că va fi răsplătită. V. 1. Rada D. Take Ionesfifl a acuzat In şedinţa de Sâmbătă a Camerei, banca ministerială a fost prefăcută In banca acuzaţilor. In dosul băncii aceleia nu stăteau soldaţi ca baionetele scoase, dar înâuntrul Cantorei luase loc ceva mai puţin convenţional decit soldatul de pază, stătea aprobarea ţarei întregi, conştiinţa naţională era de faţă, ca să aprobe pe acuzator. Take Ionescu a fost acel acuzator. El a citit pagini sângeroase din cartea plină de păcate a guvernului actual, a guvernului tolerat, care prea a abuzat de toleranţa opoziţiei. Acuzatorul a luat-o de la început. A aratat că guvernul de astăzi a răpit puterea în toiul focului din 1307, foc pe care 11 pusese agenţii mari şi mici ai partidului liberal; că sub pretextul îndrăzneţ de a reaşeza lucrurile la sate, a încărcat budgetul cu zeci de milioane pentru slujbe nefolositoare ; a aratat ridicolul islazurilor, pericolul legei sanitare, îndrăzneaţă tentativă de a desfiinţa contenciosul şi a insistat, în special, asupra actelor fără precedent făptuite de ministrul Instrucţiei. Cine a fost de faţă, sîmbăta, la Cameră, a asistat la una din cele mai singeroase executări ca unui govern fără pereche anarhic, fără pereche îndrăzneţ. Un asemenea guvern, o asemenea bandă de anarhişti, n’a meritat, de sigur, să aibă un acuzator de genialitatea d-lui Take Ionescu, dar şeful nostru a trebuit s’o facă in Interesul ţârei, căci este in Interesul imediat al ţarei ca guvernul de astăzi să fie alungat, ca să-l împedice de a mai săvîrşi crinţele pe care le are gata făptuite sub formă de proiecte de legi. Prin acuzarea sa, d. Take Ionescu a deschis adevăratul proces între ţară şi guvern. Nu se mai poate tolera ca anemiaţii succesori ai lui I. Brătianu, fericiţi prin căsătorii şi prin moşteniri, să facă pe anarhiştii în ţara aceasta; budgetul ţarei nu mai poate fi dat pradă mulţi-neguţitorului; biciul de foc al lui Haret nu trebue lasat să opereze şi la Universitate; chelarul lui Fischer să nu mai fie Excelenţă ln ţara aceasta, nu feciorul soponarului de la Craiova are chemare să zdruncine instituţii de mare folos. Ajunge! în trei ani aproape de ciaci nu guvernează o bandă de inchizitori, cari a făcut total ca să sugă ţara şi să căpătuiască pe ai lor. Cind Titu Maiorescu, părăseşte Universitatea, în condiţiunile ştiute nu este oare un act de insolentă bravare, că Rarei abia se reaşează pe banca anmatcerială ? Cind ţara şi cea mai supremă a ei instituţie judecătorească se pun deacurmezişul actului criminal al lui Stelian, nu este oare cea mai semeaţă din îndrăzneli, ca ministrul şi nefastul seu proiect să persiste incă? Rămas-a ţara aceasta in aşa grad sleită de puteri, ci să fie măi tare decît dinsa şi Vintilă Brătianu, care comite legi industriale şi nebunul-doctor, care comite legi sanitare ? Dacă nici după acuzarea d-lui Take Ionescu nu va urma prăbuşirea acestui guvern, vom şti că în ţara aceasta există ceva ascuns, ceva tainic, neştiut, mai tare decît ţara. Pentru zdrobirea şi a acelei taine, se va uni opoziţia. In patriotismul ei, opoziţia nu se va gîndi la ziua de mîine, numai la acea de astăzi, şi ziua de azi, în semnul ţarei, în numele ei, zice foarte clar: ,,jos guvernai, jos bandiţii! CATEVA NOTE Probabil în semnul bulevardului Pardon care ilustrează gentilul Cîmpul-Lung, medicii de acolo s’au certat cu avocaţii tot de acolo. Medicii au luat hotărîrea ca, în rici un caz, probabil nici în caz de deces, să nu dee ajutor avocaţilor. Aceştia n’au luat încă nici o hotărîre, nici nu vor putea lua, cu succes, una la fel, deoarece ie mai des ca avocaţii să se îmbolnăvească, decît ca medicii să aibă daraveri la tribunal. Nu cunoaştem cauzele boicotului medical. De altmintreli ele nu indresează atît, cît interesează hotârîrea. Esculap contra Themis - speţaie interesantă. Demult ce ie legată la ochi—Themis, ea ar fi avut nevoe, din contra, să se împrietenească cu medicii. Trebuie să se fi ivit ceva conjunctivită granuloasă la simpatica zeiţă, mai ales de cînd cu moda concursurilor confirmărilor, stagiarilor şi justiţiei ambulante. Apropos de Themis, de cîtva timp a reînceput să se ivească la noi odiosul Halimangiu. Ce caută el în fostul prof. al operaţiunilor sale scabroase? C. Halimangiu predă undeva cursuri de drept maritim, din punct de vedere pur jiridic al pescăriei. OAMENI ŞI LUCRURI LUME NOUA Trupe ruseşti!... lată cuvinte cari la prima rostire trezesc înfiorări, nu de artă, ci de altă natură. Pe urma lor au suferit ţările române şi Moldova cu deosebire : epoca lui Kissereîf e încă în mintea unora din contemporani; anul 77 e încă proaspăt în amintirea multor iaşani. Ceea ce însă n’am avut pînă, aseară, e o trupă de artă rusească. Sa ştie ce uriaşă desvoltare au luat, mai ales de cîteva decenii încoace, drama şi muzica în Rusia, fără a mai vorbi de dezvoltarea enormă a simţului artistic şi musical la naţiunea rusă ca atare. E o producţiune colosală, ca pentru un popor de atîtea zeci de milioane şi emulaţiunea e recompensată ca nicăiri aiurea. Talentul de asemenea, graţie vecinităţii noastre cu Rusia avem în fiece stagiune un însemnat număr de trupe străine, franceze, germane, uneori italiana. Nici o singură ocaziune de aceste n’a fost a noastră proprie, ci numai datorită trecerei în ora întoarcerei din Rusia Se cuvine dera să avem oarecare recunoştinţă cătră puţin simpatica şi mult temuta Rusie, lată bunăoară : tot vecinătăţei sale vom datori mîne seara plăcerea de a putea admira pe acea fermecătoare artistă! Madeleine Dolley, care e—zice-se—una din cele mai frumoase pariziane, ce qui n’est pas peu dire. Dar arta rusă ? opereta rusă ori malorusă ? Un drăguţ, foarte drăguţ ansamblu, în multe privinţi absolut superior trupelor nemţeşti de asemenea genuri teatrale , un cor admirabil şi mai cu seamă dansuri cu desăvîrşire originale. Nu sunt dansurile noastre apusane, nu sunt farmecele valsului blond,ci ale semi-orientului expresiuni primitive, dar armonioase ale luptelor şi instinctelor populare în jurul aceluiaşi etern sentiment—iubirea. Femeile dansează cu timiditate şi cu graţie, cîntă cu acea temere delicată a fiinţelor cari de abia au căpătat dreptul la aceasta favoarea cîntecului , căci nici acest „drept“ nuau avut pînă nu de mult femeile în Orient. In schimb bărbaţii pun toată patima, toată izbucnirea, tot focul în ale lor supreme încercări făcute întru cucerirea femeei, în jurul căreia ei luptă, se întrec, se încaieră, în mişcări tot mai stranii, într’o îmbinare de artă şi de porniri mistice. Iar toate aceste expresiuni fie lirice, fie acrobastice, au în ele ceva din parfumul exotizmului rar, ceva din farmecul depărtatelor stepe de carine au vorbit romancierii şi poeţii ruşi, Rodion. Solemnitatea de ieri In onoarea Profesorului TITU MAIORESCU Oarele 10 fără un sfert. Din stradă se distinge lumina albă—lumină de zi— a policandrelor în salonul cel mare, etagiul de jos, al primăriei. In curte, un automobil și citeva trăsuri. — E multă lume ? întreb pe gardistul de la uşă, în aşteptare că poate nu voiu găsi un loc. — Nu e nimeni, cucoane. Şi fără să mai aştepte, îmi deschise uşa, ca şi cum gestul acesta corespundea unei dorinţe lăuntrice ca să vadă şi el sala umplîndu-se mai degrabă. Sala cea vastă e aproape goală. In jurul mesei lungi, căptuşită cu pînză roşie, d. Titu Maiorescu, pe fotoliu, ascultînd cu satisfacţie şi cu luare aminte pe primarul Iaşului, d. N. Gane cetindu-i călduroasa cuvîntare de bună sosire. Pe scaune cîţiva profesori universitari, d. Dr. Bogdan, P. Rişcanu, Dr. Riegler,Demetriadeşi...cam atît, împrejur cîţiva ziarişti. încolo nimeni,—nimeni în vasta sală, afară de o mamă din din popor, cu două copile, lucrătoare, îmbrăcate în haine duminicale. Fusese oare această recepţiune atît de improvizată ? E oare în publicul nostru o aşa de mare lipsă de curiozitate ? E oare indiferenţa ieşanului atît de proverbială,d incit un singur cetăţean, ori profesor, ori funcţionar să nu fie vizibil la o recepţiune matinală de acest feniu ? Ori a fost răceala oficială dusă la extrem, de frica ministrului în contra căruia se putea crede îndreptată orice manifestaţie pentru Maiorescu? Căci nu încape îndoială : d. N. Gane şi a scris şi rostit cuvîntarea nu ca primar liberal al Iaşilor, ci ca fost junimist, ca unul dintf© cei dintâi şi mai devotaţi membri ai „Junimei“—primul primar junimist, care a funcţionat în 1873—împreună cu primul prefect junimist,—Leon Negruzzi—şi în această calitate s’a îmbrăţişat sincer şi călduros, cu şeful foastei „Junimi“ literare care a răspuns printr’o mică şi spirituală cuvîntare, amintind data de 10 Februarie 1803, cînd şi-a inaugurat prelegerile populare aci, în foasta sală a „Băncii Naţionale“. Printr’o întmplare fericită ft. Maiorescu a păstrat programa originală „anunciul“ celor 12 prelegeri şi cinci scoate din buzunar acea veche fiţuică, de acum 46 de ani, e o înfiorare de sinceră emoţiune în rindurile rare, p atît de rare, ale micei asistenţe... Luminile becurilor devin tot mai de prisos în sala împodobită de cadre, dar fără de lume şi înainte de zece oare primul act al solemnităţii e terminat, restringe pe aula daurită, in murmurul acesta viciu, e atîta cerinţă de viaţă şi atîta caldă sociabilitate, în cit pentru el trebue să se fi absorbit ca printr’o vrajă neînțeleasă toată acea jumătate de secol care i-a nins podoaba frumoasă de fire argintii !... * Și acum cuvîntările încep. Cuvîntările, în genere potrivite cum se cere unei ocaziuni festive,—fiecare silindu-se să îmbine nota veselă, hazlie, tînără cu reflexiunile grave şi inspirătoare de meditări. ....Iată rectorul universităţii reîmproaspătînd afeptul vechiu de 45 de ani, prin care Maiorescu anunţă că „Joia fiind o zi fără friguri“—profesorul suferia atunci de această boală intermitentă—va fi prezent la curs... Iată o cuvîntare cu măiestrie cizelată, acea a d-lui profesor Rişcanu îmbrăţoşind activitatea întreagă, măreaţă, variată şi neobosită a mestrului cugetării române. lată cuvîntarea colorată a profesorului Găvănescul, frumos rostită, deşi nu atît de plastic precum ne obişnuise conferenţiarul cînd a vorbit pentru întâia dată în aulă despre „Nietzsche“. Iată cuvîntarea plină de gîndiri profunde şi de reminiscenţe glumeţe a profesorului Riegler, sintetizînd într’o introducere abilă lupta lui Maiorescu pentru cugetarea liberă, dezrobită de dogmele supranaturalului, pentru a evocă apoi spiritul de disciplină infiltrat de acelaşi Maiorescu pînă şi unor temperamente refractare disciplinei cum erau Pogor, buellustul şi Ianov, famistul... E aproape, o doctrină, o întreagă riistemă filosofică rezumată în această improvizaţie care proclamă în lumina aulei unica religiune cuprinsă în versul lui Goethe : „Omul trebue să fie milostiv, bun şi drept“ —şi care cere pentru“ religia ateismului“ —ce împarechere paradoxală, dar justă —dreptul la viaţă, ridicînd certitudinea materialistului mai presus de speranţa credinciosului.* Iată în fine pe încărunţitul, dar pururi tînărul Xenopol, elevul de odinioară, care foarte repede a devenit colegul de conferinţi al lui Maiorescu în primii ani ai „Junimei“ şi ale cărui lucrări din 1807 le citează Titu Maiorescu în articolul—program de luptă „Direcţia Nouă“. E poate singurul iaşan care, prin fecunditatea şi varietatea studiilor poate sta alături de creatorul „Junimei“ pe care l-a secondat, pînă să se oprească la specialitatea pe care a ilustrat-o fără rival, acea a istoriei. Dar astăzi istoricul nu se ocupă decit de însuşirile sufleteşti ale jubilarului şi, menţinîndu-se într’o notă lirică, îşi încheie cuvîntarea cu o peroraţie în versuri frumoase şi mult aplaudate. Iar după cel mai în vrîstă,—iată cel mai tînăr orator,—reprezentantul generaţiei de mîine şi a cărui inimoasă cuvîntare pare a fi înduioşat mai cu deosebire pe septuagenarul Maiorescu. * ...E rîndul lui acum, al serbătoritului însuşi, care într’o duioasă „causerie“ recapitulează o parte din luptele eroice şi din debuturile rodnice ale „Junimei“. Profitind de ocaziune, dezminte aserţiunea că ar fi pesimist, dovadă activitatea-i neobosită, cea proprie şi cea a Junimei. Declară, în treacăt, că nu e nici pesimist, nici antireligios, ci recunoaşte că toţi factorii, în măsură diferită, conlucrează pentru a făuri progresul : credinţa pentru mulţime, sentimentul frumosului pentru minoritate ; filosofia pentru cei mai puţini şi ideea naţională pentru cîţiva. Iar despre serbarea intelectualităţii ieşene, acum la a doua şi definitiva despărţire de oraşul Iaşi simte că după cum poetul dintr’o lacrimă face un mărgăritar, tot astfeliu din momentul despărţirii, ni s’a făcut o mare mulţumire sufletească ...E lumină, multă lumină şi multă emoţiune în privirile tuturor, pe cînd ecoul salvelor de aplauze umple spaţiul vastelor încăperi, răsunînd în larg, pătrunzînd departe, răsfrîngîndu-se de zidurile albe ale palatului universitar... Rodion Ce contrast între această şedinţă şi impunătoarea serbare din aula universitară ! In sala paşilor perduţi lumea sa adună din vreme şi marile uşi laterale care duc în aulă sunt păzite de un public tot mai numeros. Aţi văzut în vr’o capitală mare, la un curs senzaţional, ori la un spectacul atrăgător cum lumea vine, răbdătore,să facă„la queue“ ? Ieri la uşele aulei se vedea pentru întâia dată o asemenea mulţime aşteptând să cucerească locuri la aulă. Iar în aşteptare, grupuri, grupuri se formau, se desfăceau ; chipuri tinere, sprintene, nerăbdătoare se desprindeau; studentele mai cu seamă se deosebiau prin agilitatea cu care străbateau culoarele, ori urcau şi scoborau scările. Erau în casa lor şi conştiinţa faptului acestuia le dădea siguranţă şi mulţumire. ...Dar iată uşile deschise, larg deschise. Ca prin farmec aura se umple ; nici un colţişor nu rămîne neocupat şi în curînd,odată cu intrarea corpului profesoral, încunjurînd pe acel sărbătorit, cînd numeroase becuri şi globuri electrice vor arde cu lumina lor clară şi abundentă,—vom avea cel mai maiestos decor viu, cea mai pitorescă privelişte ce poate incinta privirea cuiva. Mîndră trebue să i se pară, mai cu seamă, priveliştea aulei festive bătrînului dascăl, care cu aproape cinci decenii în urmă văzuse pentru întăia dată tineretul iaşan de ambele sexe venind să-l înconjoare, să-l audă, să-l încurajeze şi căre vede acum o generaţie cu totul nouă, adunată in juru-i cu acelaş dor de cultură, cu acelaş sentiment de admiraţiune. In lumina aceasta care se .