Opinia, decembrie 1909 (Anul 6, nr. 883-907)

1909-12-01 / nr. 883

X 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un* an . . . B .uni . o e • a Redacţia şi Administraţia­ IAŞI, Str. Primăriei 27 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. III, 50 Bani IV, 40 „ Anul VII. No 883 Marți I Decembrie \%m a,.*'! a-T: - ■ GHEORGHE LASCAR Partidul conservator-democrat din Iaşi a desemnat pe unul din cei mai de samă fruntaşi ai săi, pe George Lascar, pe numele căruia solicită voturile alegătorilor colegiului al doilea de Senat din acest judeţ. Despre personalitatea celui astfel desemnat s-au spus multe. Adver­sarii au vorbit de rău, partizanii au opus vorbelor de rău, fapte. Soco­­tesc însă, că ori cît s’ar vorbi de mult despre persoana candidatului, arătînd temenicile lui însușiri, tot mai rămîne ceva de zis. Dacă trecutul server te da mijloc pentru a ști despre ce va putea da cineva în viitor, apoi în trecutul lui Lascar găsim elemente, cari vor servi ca un criteriu spre a arăta că nu greşesc toţi cei ce pun speranţa în reuşita lui. Cîtă vreme Lascar s’a învîrtit în­­tr’un cerc anumit, nu avea de cit simpatii, cari i se spuneau pe faţă, din moment însă, ce el s’a manifes­tat ca om public, şi a dovedit că prin activitatea şi inimosul seu caracter poate aduce umbră unora, de atunci adversarii i se arată pe faţă, iar din cei ce au rămas încă prietenii lui, unii nu îndrăznesc să­­ o spună as­­tă­zi de-a dreptul. Dar nu apa asta trebue să ne mire, căci în politică nu se va putea zice, ca în alte ma­nifestări ale vieţii noastre: „ferice de cei ce n’au adversari, ferice de cei despre cari nu se zice de cit bine“. Adversarii naturali, am zis pe cei de alte nuanţe politice, de­şi unii o fac cu regret, sunt datemi a nu-i agreia. De­sigur că şi în manifesta­rea aceasta, ar trebui să fie o mă­sură. Politica, cel puţin aşa cum se va înţelege la noi, nu ştia iasă de ase­­mnenea r­ăsunăr­i Deviza ei este: „calomniez, calom­niez, il en restera toujours quelque chose“. De aceea, în dezlănţuirea a­­ceasta de patimi, nu trebue să pară nimărui curios, că omul care pînâ ieri era cal mai de treabă şi mai bun, a devenit astă­zi şi necin­stit şi pe­riculos. Cu toate acestea, la atîtea vorbe de rău puse in socoteala lui, Lascar opune fapte, şi acestea sunt viaţa lui de pina acum ca cetăţian, ca profe­sor şi ca om public, Intru îndeplinirea sarcinilor cu care concetăţenii lui l’au onorat pînă acum, voesc să zic ca Primar, a des­făşurat atîta activitate şi energie, că nu puţini sunt acei cari au rămas cu o amintire plăcută despre Primaria­­tul lui Lascar. Mulţi, văzînd cele ce se petrec acum, regretă timpul cînd dînsul stătea veşnic strajă pentru a se aduce la îndeplinire o sumă de lucrări, toate în scopul de a îmbună­tăţi condiţiile c­e traia ale oraşului în fruntea căruia a fost adus. Să mai înşir aici stăruinţele lui pentru adu­cerea apei şi canalizare, pentru cu­răţenia oraşului, pentru înfrumuse­ţarea lui, ar fi de prisos. Despre a­­ceasta s’a vorbit de multe ori, şi apoi care e locuitorul din Iaşi, care sa nu le fi simţit la vremea lor. Ca profesor, prin mînele căruia au trecut atîtea generaţiuni, Lascar s’a făcut datoria punînd inimă în în­deplinirea ei. Această parte e prea intimă, prea profesională, pentru ca să insist asupra ei.—Și apoi e şi des­tul de cunoscută. Ca om public, Laspar ştie că nu trebue să promită de alt­ceia ce e sigur că poate da. Ca şi partidul al cărui membru da valoare este, ştie că nu trebue să dea mîna nici cu demagogia, linguşind şi aprobînd toate pasiunile, chiar cele mai puţin nobile, dar de asemenea nici nu poate fi alături cu o oligarhie, care am vrea să ţină seamă d­e ideile timpului. Democraţia lui, ca şi cea a parti­dului său, o democraţia sănătoasă, care ţine seamă de legitimile aspi­raţii ale societăţii noastre. Şi socie­tatea noastră are multe nevoi, pentru studiarea cărora Lascar a pus şi pu­ne deosebită rîvnă. Jaso nomiceşte, această a noastră societate nu stă pe roze. Viaţa e scumpă, mijloacele de a ne agonisi cele trebuincioase, nu sunt tocmai multe. Trebue fâcut ceva pentru o îmbunătăţire a lucrurilor, trebue găsite mijloace cu care să repurtăm succese în lupta pentru traiu şi un Lascar, omul stăruitor la muncă, va fi acel care se va da în­dărăt de a aduce contingenţă­ său de lumină în această grea, dar şi frumoasă operă. Nu e nevoe să-l punem pe Laspar, faţă de adversarii lui în lupta ce se va da la 10 ianuarie. Fie-care din cei doi adversari reprezintă cîte un prin­cipiu, fie-care reprezintă cîte un par­tid. Alegătorul conştient va şti însă să distingă şi să dea fie-căruia ceea ce merită. Laspar reprezintă princi­piul ordinar, al progre­ului, al luptei pentru îmbunătăţirea traiului şi mai ales al marei mulţimi, care suferă mai tare de greutăţile vieţii. El ştie să muncească şi munca rânduită, munca inteligentă, ca cea depusă de dînsul pînă acum, am credinţa că va fi răsplătită. V. 1. Rada D. Take Ionesfifl a acuzat In şedinţa de Sâmbătă a Camerei, banca ministerială a fost prefăcută In banca acuzaţilor. In dosul băncii ace­leia nu stăteau soldaţi ca baionetele scoase, dar înâuntrul Cantorei luase loc ceva mai puţin convenţional decit soldatul de pază, stătea aprobarea ţarei întregi, conştiinţa naţională era de faţă, ca să aprobe pe acuzator. Take Ionescu a fost acel acuzator. El a citit pagini sângeroase din cartea plină de păcate a guvernului actual, a guvernului tolerat, care prea a abuzat de toleranţa opoziţiei. Acuzatorul a luat-o de la început. A aratat că guvernul de astăzi a ră­pit puter­ea în toiul focului din 1307, foc pe care 11 pusese agenţii mari şi mici ai partidului liberal; că sub pre­textul îndrăzneţ de a reaşeza lucru­rile la sate, a încărcat budgetul cu zeci de milioane pentru slujbe nefolo­sitoare ; a aratat ridicolul islazurilor, pericolul legei sanitare, îndrăzneaţă tentativă de a desfiinţa contenciosul şi a insistat, în special, asupra actelor fără precedent făptuite de ministrul Instrucţiei. Cine a fost de faţă, sîmbăta, la Ca­meră, a asistat la una din cele mai singeroase executări ca unui govern fără pereche anarhic, fără pereche îndrăzneţ. Un asemenea guvern, o a­­semenea bandă de anarhişti, n’a meri­tat, de sigur, să aibă un acuzator de genialitatea d-lui Take Ionescu, dar şe­ful nostru a trebuit s’o facă in Inte­resul ţârei, căci este in Interesul ime­diat al ţarei ca guvernul de astăzi să fie alungat, ca să-l împedice de a mai săvîrşi crinţele pe care le are gata făptuite sub formă de proiecte de legi. Prin acuzarea sa, d. Take Ionescu a deschis adevăratul proces între ţară şi guvern. Nu se mai poate tolera ca anemiaţii succesori ai lui I. Brătianu, fericiţi prin căsătorii şi prin moşteniri, să facă pe anarhiştii în ţara aceasta; budgetul ţarei nu mai poate fi dat pra­dă mulţi-neguţitorului; biciul de foc al lui Haret nu trebue lasat să ope­reze şi la Universitate; chelarul lui Fischer să nu mai fie Excelenţă ln ţa­ra aceasta, nu feciorul soponarului de la Craiova are chemare să zdruncine instituţii de mare folos. Ajunge! în trei ani aproape de ciaci nu guvernează o bandă de inchizitori, cari a făcut total ca să sugă ţara şi să căpătuiască pe ai lor. Cind Titu Maiorescu, părăseşte Uni­versitatea, în condiţiunile ştiute nu e­­ste oare un act de insolentă bravare, că Rarei abia se reaşează pe banca an­m­atcerială ? Cind ţara şi cea mai su­premă a ei instituţie judecătorească se pun deacurmezişul actului criminal al lui Stelian, nu este oare cea mai semeaţă din îndrăzneli, ca ministrul şi nefastul seu proiect să persiste incă? Rămas-a ţara aceasta in aşa grad sleită de puteri, ci să fie măi­ tare de­cît dinsa şi Vintilă Brătianu, care co­mite legi industriale şi nebunul-doctor, care comite legi sanitare ? Dacă nici după acuzarea d-lui Take Ionescu nu va urma prăbuşirea acestui guvern, vom şti că în ţara aceasta există ceva ascuns, ceva tainic, neştiut, mai tare de­cît ţara. Pentru zdrobirea şi a acelei taine, se va uni opoziţia. In patriotismul ei, o­­poziţia nu se va gîndi la ziua de mîine, numai la acea de astăzi, şi ziua de azi, în semnul ţarei, în numele ei, zice foarte clar: ,,jos guvernai, jos bandiţii! CATE­­VA NOTE Probabil în semnul bulevardului Par­don care ilustrează gentilul Cîmpul-Lung, medicii de acolo s’au certat cu avo­caţii tot de acolo. Medicii au luat hotă­­rîrea ca, în r­ici un caz, probabil nici în caz de deces, să nu dee ajutor avoca­ţilor. Aceştia n’au luat încă nici o hotă­rîre, nici nu vor putea lua, cu succes, una la fel, de­oare­ce ie mai des ca a­­vocaţii să se îmbolnăvească, de­cît ca medicii să aibă daraveri la tribunal. Nu cunoaştem cauzele boicotului me­dical. De altmintreli ele nu in­dresează atît, cît interesează hotârîrea. Esculap contra Themis - speţa­ie in­teresantă. Demult ce ie legată la ochi—Themis, ea ar fi avut nevoe, din contra, să se împrietenească cu medicii. Trebuie să se fi ivit ceva conjunctivită granuloasă la sim­patica zeiţă, mai ales de cînd cu moda concursurilor confirmărilor, stagiarilor şi justiţiei ambulante. Apropos de Themis, de cît­va timp a re­început să se ivească la noi odiosul Ha­­limangiu. Ce caută el în fostul prof­. al opera­ţiunilor sale scabroase? C. Halimangiu predă unde­va cursuri de drept maritim, din punct de vedere pur j­iridic al pes­căriei. OAMENI ŞI LUCRURI LUME NOUA Trupe ruseşti!... lată cuvinte cari la prima rostire trezesc înfiorări, nu de artă, ci de altă natură. Pe urma lor au sufe­rit ţările române şi Moldova cu deose­bire : epoca lui Kissereîf e încă în min­tea unora din contemporani; anul 77 e încă proaspăt în amintirea multor iaşani. Ceea ce însă n’am avut pînă,­ aseară, e o trupă de artă rusească. Sa ştie ce u­­riaşă desvoltare au luat, mai ales de cîte­­va decenii încoace, drama şi muzica în Rusia, fără a mai vorbi de dezvolta­rea enormă a simţului artistic şi musical la naţiunea rusă ca atare. E o produc­­ţiune colosală, ca pentru un popor de a­­tîtea zeci de milioane şi emulaţiunea e recompensată ca nicăiri aiurea. Talentul de asemenea, graţie vecinităţii noastre cu Rusia avem în fiece stagiune un în­semnat număr de trupe străine, franceze, germane, uneori italiana. Nici o singură ocaziune de aceste n’a fost a noastră proprie, ci numai datorită trecerei în ora întoarcerei din Rusia Se cuvine dera să avem oare­care recunoştinţă cătră puţin simpatica şi mult temuta Rusie, lată bună­oară : tot vecinătăţei sale vom datori mîne seara plăcerea de a putea admira pe a­­cea fermecătoare artistă! Madeleine Dol­­ley, care e—zice-se—una din cele mai frumoase pariziane, ce qui n’est pas peu dire. Dar arta rusă ? opereta rusă ori malo­­rusă ? Un drăguţ, foarte drăguţ ansam­blu, în multe privinţi absolut superior tru­pelor nemţeşti de asemenea genuri tea­trale , un cor admirabil şi mai cu seamă dansuri cu desăvîrşire originale. Nu sunt dansurile noastre apusane, nu sunt farme­cele valsului blond,­ci ale semi-orientului expresiuni primitive, dar­ armonioase ale luptelor şi instinctelor populare în jurul aceluiaşi etern sentiment—iubirea. Fe­meile dansează cu timiditate şi cu graţie, cîntă cu acea temere delicată a fiinţelor cari de abia au căpătat dreptul la a­ceasta favoare­a cîntecului , căci nici a­­cest „drept“ nu­­au avut pînă nu de mult femeile în Orient. In schimb bărbaţii pun toată patima, toată izbucnirea, tot focul în ale lor supreme încercări făcute întru cucerirea femeei, în jurul căreia ei luptă, se întrec, se încaieră, în mişcări tot mai stranii, într’o îmbinare de artă şi de por­niri mistice. Iar toate aceste expresiuni fie lirice, fie acrobastice, au în ele ceva din parfumul exotizmului rar, ceva din farmecul depărtatelor stepe de cari­ne au vorbit romancierii şi poeţii ruşi­, Rodion. Solemnitatea de ieri In onoarea Profesorului TITU MAIORESCU Oarele 10 fără un sfert. Din stradă se distinge lumina albă—lumină de zi— a policandrelor în salonul cel mare, e­­tagiul de jos, al primăriei. In curte, un automobil și cite­va trăsuri. — E multă lume ? întreb pe gardis­tul de la uşă, în aşteptare că poate nu voiu găsi un loc. —­ Nu e nimeni, cucoane. Şi fără să mai aştepte, îmi deschise uşa, ca şi cum gestul acesta corespun­dea unei dorinţe lăuntrice ca să vadă şi el sala umplîndu-se mai degrabă. Sala cea vastă e aproape goală. In jurul mesei lungi, căptuşită cu pînză roşie, d. Titu Maiorescu, pe fotoliu, as­­cultînd cu satisfacţie şi cu luare aminte pe primarul Iaşului, d. N. Gane cetin­­du-i călduroasa cuvîntare de bună so­sire. Pe scaune cîţi­va profesori univer­sitari, d. Dr. Bogdan, P. Rişcanu, Dr. Riegler,Demetriadeşi...cam atît, împrejur cîţi­va ziarişti. încolo nimeni,—nimeni în vasta sală, afară de o mamă din din popor, cu două copile, lucrătoare, îmbrăcate în haine duminicale. Fusese oare această recepţiune atît de improvizată ? E oare în publicul nostru o aşa de mare lipsă de curiozi­tate ? E oare indiferenţa ieşanului atît de proverbială,d incit un singur cetă­ţean, ori profesor, ori funcţionar să nu fie vizibil la o recepţiune matinală de acest feniu ? Ori a fost răceala oficială dusă la extrem, de frica ministrului în contra căruia se putea crede îndreptată ori­ce manifestaţie pentru Maiorescu? Căci nu încape îndoială : d. N. Gane şi a scris şi rostit cuvîntarea nu ca pri­mar liberal al Iaşilor, ci ca fost juni­­­mist, ca unul dintf© cei dintâi şi mai devotaţi membri ai „Junimei“—primul primar junimist, care a funcţionat în 1873—împreună cu primul prefect ju­nimist,—Leon Negruzzi—şi în această calitate s’a îmbrăţişat sincer şi căldu­ros, cu şeful foastei „Junimi“ literare care a răspuns printr’o mică şi spiri­tuală cuvîntare, amintind data de 10 Februarie 1803, cînd şi-a inaugurat pre­legerile populare aci, în foasta sală a „Băncii Naţionale“. Printr’o întmplare fericită ft. Maiorescu a păstrat programa originală „anunciul“ celor 12 prelegeri şi cinci scoate din buzunar acea veche fiţuică, de acum 46 de ani, e o înfio­rare de sinceră emoţiune în rindurile rare, p­­ atît de rare, ale micei asis­­tenţe... Luminile becurilor devin tot mai de prisos în sala împodobită de cadre, dar fără de lume şi înainte de zece oare primul act al solemnităţii e terminat, restringe pe aula daurită, in murmurul acesta viciu, e atîta cerinţă de viaţă şi atîta caldă sociabilitate, în cit pentru el trebue să se fi absorbit ca printr’o vrajă neînțeleasă toată acea jumătate de secol care i-a nins podoaba frumoasă de fire argintii !... * Și acum cuvîntările încep. Cuvîntă­­rile, în genere potrivite cum se cere unei ocaziuni festive,—fiecare silindu-se să îmbine nota veselă, hazlie, tînără cu reflexiunile grave şi inspirătoare de meditări. ....Iată rectorul universităţii reîm­pro­a­spătînd afeptul vechiu de 45 de ani, prin care Maiorescu anunţă că „Joia fiind o zi fără friguri“—profesorul suferia atunci de această boală intermitentă—va fi prezent la curs... Iată o cuvîntare cu măiestrie cizelată, acea a d-lui profesor Rişcanu îmbrăţoşind activitatea întreagă, măreaţă, variată şi neobosită a mestru­­lui cugetării române. lată cuvîntarea colorată a profesorului Găvănescul, frumos rostită, deşi nu atît de plastic precum ne obişnuise conferenţiarul cînd a vorbit pentru întâia dată în aulă despre „Nietzsche“. Iată cuvîntarea pli­nă de gîndiri profunde şi de remini­scenţe glumeţe a profesorului Riegler, sintetizînd într’o introducere abilă lupta lui Maiorescu pentru cugetarea liberă, dezrobită de dogmele suprana­turalului, pentru a evocă apoi spiritul de disciplină infiltrat de acelaşi Maio­rescu pînă şi unor temperamente re­fractare disciplinei cum erau Pogor, bu­el­lustul şi Ianov, famistul... E aproape, o doctrină, o întreagă riistemă filosofică rezumată în această improvizaţie care proclamă în lumina aulei unica reli­­giune cuprinsă în versul lui Goethe : „O­­mul trebue să fie milostiv, bun şi drept“ —şi care cere pentru“ religia ateismului“ —ce împarechere paradoxală, dar justă —dreptul la viaţă, ridicînd certitudinea materialistului mai presus de speranţa credinciosului.* Iată în fine pe încărunţitul, dar pu­ruri tînărul Xenopol, elevul de odini­oară, care foarte repede a devenit co­legul de conferinţi al lui Maiorescu în primii ani ai „Junimei“ şi ale cărui lucrări din 1807 le citează Titu Maio­rescu în articolul—program de luptă „Direcţia Nouă“. E poate singurul ia­şan care, prin fecunditatea şi varieta­tea studiilor poate sta alături de crea­torul „Junimei“ pe care l-a secondat, pînă să se oprească la specialitatea pe care a ilustrat-o fără rival, acea a is­toriei. Dar astăzi istoricul nu se ocupă decit de însuşirile sufleteşti ale jubi­­larului şi, menţinîndu-se într’o notă li­rică, îşi încheie cuvîntarea cu o pero­raţie în versuri frumoase şi mult aplau­date. Iar după cel mai în vrîstă,—iată cel mai tînăr orator,—reprezentantul gene­raţiei de mîine şi a cărui inimoasă cu­vîntare pare a fi înduioşat mai cu deo­sebire pe septuagenarul Maiorescu. * ...E rîndul lui acum, al serbătoritului însuşi, care într’o duioasă „causerie“ re­capitulează o parte din luptele eroice şi din debuturile rodnice ale „Junimei“. Profitind de ocaziune, dezminte aserţi­unea că ar fi pesimist, dovadă activita­­tea-i neobosită, cea proprie şi cea a Ju­nimei. Declară, în treacăt, că nu e nici pesimist, nici antireligios, ci recu­noaşte că toţi factorii, în măsură dife­rită, conlucrează pentru a făuri progre­sul : credinţa pentru mulţime, sen­timentul frumosului pentru minoritate ; filosofia pentru cei mai puţini şi ideea naţională pentru cîţi­va. Iar des­pre serbarea intelectualităţii ieşene, a­­cum la a doua şi definitiva despărţire de oraşul Iaşi simte că după cum poe­tul dintr’o lacrimă face un mărgăritar, tot astfeliu din momentul despărţirii, ni s’a făcut o mare mulţumire sufletească ...E lumină, multă lumină şi multă e­­moţiune în privirile tuturor, pe cînd e­­coul salvelor de aplauze umple spaţiul vastelor încăperi, răsunînd în larg, pă­­trunzînd departe, răsfrîngîndu-se de zi­durile albe ale palatului universitar... Rodion Ce contrast între această şedinţă şi impunătoarea serbare din aula univer­sitară ! In sala paşilor perduţi lumea sa a­­dună din vreme şi marile uşi laterale care duc în aulă sunt păzite de un pu­blic tot mai numeros. Aţi văzut în vr’o capitală mare, la un curs senzaţi­onal, ori la un spectacul atrăgător cum lumea vine, răbdătore,să facă„la queue“ ? Ieri la uşele aulei se vedea pentru în­tâia dată o asemenea mulţime aşteptând să cucerească locuri la aulă. Iar în aş­teptare, grupuri, grupuri se formau, se desfăceau ; chipuri tinere, sprintene, ne­răbdătoare se desprindeau; studentele mai cu seamă se deosebiau prin agili­tatea cu care străbateau culoarele, ori urcau şi scoborau scările. Erau în casa lor şi conştiinţa faptului acestuia le dă­dea siguranţă şi mulţumire. ...Dar iată uşile deschise, larg de­schise. Ca prin farmec aura se umple ; nici un colţişor nu rămîne neocupat şi în curînd,odată cu intrarea corpului profesoral, încunjurînd pe acel sărbă­torit, cînd numeroase becuri şi globuri electrice vor arde cu lumina lor clară şi abundentă,—vom avea cel mai ma­­iestos decor viu, cea mai pitorescă pri­velişte ce poate incinta privirea cuiva. Mîndră trebue să­ i se pară, mai cu seamă, priveliştea aulei festive bătrînu­­lui dascăl, care cu aproape cinci decenii în urmă văzuse pentru întăia dată ti­neretul iaşan de ambele sexe venind să-l înconjoare, să-l audă, să-l încurajeze şi că­re vede acum o generaţie cu totul nouă, adunată in juru-i cu acelaş dor de cultură, cu acelaş sentiment de a­­dmiraţiune. In­ lumina aceasta care se .

Next