Opinia, iulie 1910 (Anul 7, nr. 1050-1075)

1910-07-01 / nr. 1050

6 bani Exemplarul 5 bani Exemplarul ANUNŢURI Un rând în pag. III, 50 Bani »­r­a. IV, 40 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: IAŞI, Str. Gh. MIrzescu 27 Sub direcţiunea unui Comitet Anul VII.— No. 1050 Joi I Iulie 1910 ..■ — -------^ - —■— ■■ -» Inutilitatea partidului liberal Se va părea curios titlul acesta! Cum, cel mai mare partid din ţară, cel mai cu trecut istoric în desfăşu­rarea istoriei contemporane, tocmai partidul liberal să fie inutil pentru desvoltarea mai departe a ţării ? Dar asta nu se poate! este o utopie! este a arunca vălul asupra puterii ideilor, este a ignora o mare parte din na­ţiune ! Nu vom face doctrină. Europa în­treagă asistă la îngroparea liberalis­mului clasic. Cerinţele sociale de astă­zi sunt aşa de complexe, că pen­tru a le rezolva nu­­­ai e de ajuns for­mula seacă, a doctrinarului, ci cunoaş­terea de aproape a lucrurilor. Şi în fapt s’au văzut legi democrate votate de conservatori şi legi reacţionare votate de liberali. Deci nu discutăm ca doctrină; liberalismul e condem­nat din principiu. De altă ceva ne ocupăm acum. Liberalismul romînesc în specie e în decadenţă. Burghezia întrată pe portiţa largă a lui 2 Maiu 1864 şi a­­poi consfinţită prin constituţia de la 1806, astă­zi s’a îmbogăţit; curat vor­ba d-lui Jorj Diamandi „s’a ciocoit“. Liberalii au avut de şefi boeri. Şi Brătianu şi Sturdza sunt boeri, ce prin instinct, nu la clasa lor. In ju­rul boerismului lor, toţi acţionarii creditelor, băncilor, etc, s’au îmbo­găţit; şi din ficiorii de spălătorese, de meseriaşi s’a ajuns azi la clasa de burghezi ciocoi liberali, cari nu se mai uită înapoi, ci tot în sus cată. Ciocoirea aceasta a statului major liberal e un semn al timpului, şi aici stă de fapt şi în mod instinctiv apro­pierea sufletească ce de ani întregi s’a stabilit între cea mai reacţionară parte a conservatorismului— Carpiştii şi liberalismul ciocoit al d-lor Sturdza şi Brătianu. Contra păturei tinere şi culte, ridicată prin muncă şi dornică de a răsbate sus la cîrmă s’a dat mîna instinctiv de boerii deposedaţi şi de ciocoii parveniţi. Cei dinţii—boerii—au rămas repre­zentanţii naturali ai latifundiilor te­ritoriale. Expresia cea mai clasică a acestei stări politice ne-a dat’o şi ne-o dă ridicarea în raza partidului a per­soanei şi familiei Nababului, cum şi în formularea doctrinară a d-lui Carp că cine n’are rentă terestră de 50.000 lei pe an să nu facă politică. Cei de al doilea—liberalii clasici— au acaparat instituţiile de bancă şi de credit şi prin cupoane realizează aceleaşi beneficii, ca şi cei cu renta terestră. Şi cine nu vede este că setea cea nebună, că ori­ce act politic ce­­ fac să-l transforme în rentă, în cupon, în acţiuni de bancă! E un strigăt ascuns al conştiinţei liberalului cio­­coizat de a se asigura în dosul ren­tei de stat. Expresia clasică a acestei stări de lucruri e familia Brătianu şi toţi în­rudiţii ei. Dacă ar fi să se facă bi­lanţul îmbogăţirei teritoriale a Na­babului prin politică ar fi cu mult mai pe jos de­cît al îmbogăţirei fa­miliei Brătianu prin politică în rente şi tantieme. De aceea, întăia consecinţă a unei asemenea stări sufleteşti este că în dosul grijei persoanelor d­epare in­teresul maselor, iar dacă de formă îi preocupă, nefiind preparaţi de­cît pentru ei, legiferează şi rău şi prost pentru obşte. Cei 3 ani de guvernare liberală brătenistă stau dovadă. Cînd dai o mînă de oameni, cari diriguesc un aşa zis partid, s’au a­­ratat şi se arată incapabili de a cu­prinde în cercul luminos al conştiin­ţei lor altceva de­cît rentă, tanttemă, beneficii, pentru sine şi ai lor şi transformă în bani ori­ce v­ie în a­­tingere cu ei, pot cel mult furniza directori de credite şi bănci, membri în consiliile de administraţie, sluj­başi financiari cît poftiţi, dar oameni de stat nu, oameni de pus în slujba naţiunii nu. S’ar putea chiar legifera pentru o perioadă de vreme, că avîndu-se în vedere şi considerînd, că pentru bu­nul mers al întreprinderilor romî­­neşti se cer oameni speciali, în lipsă de ori­ce şcoală specială tehnică, fa­milia Brătianu şi acoliţii ei se oferă a furniza slujbaşi buni, pentru ori­ce afaceri de comerţ şi bancă, dar să nu mai fie puşi în trebile politice, să li se înch­idă drumul şi cărarea. Revendicările maselor poporului nostru aci cine să le ceară şi să le îndeplinească? Democraţia romînă n’are ce căuta în rîndurile liberalilor ciocoiţi a la Brătianu. Chiar din ge­neroşi, numai aceia s’au aclimatizat la liberalii ciocoi, cari, ori erau cio­coi de rasă şi instinct, ori aveau în­clinări native cătră asemenea lucruri. Idealiştii, teoreticienii au stat de o parte, căci la liberalii ciocoizaţi nu ideile joacă în cumpănă, ci interesele. Şi acum la întrebarea pusă la În­ceput, mai este o utopie, o imposi­bilitate faptul dispariţiei partidului liberal, ori o necesitate neaparată a ciocoizării oamenilor, cari au moște­nit liberali­zmul, dar nici l’au înţeles, nici l’au practicat ? Gh. Ghibănescu ..... ... n­r 11 'ii nflBTTTiif ....... ..... Cheful asasinilor , casă specială din Miinicr, a fost angajată să facă instalaţii de inhala­ţii şi de aer comprimat, la Slănicul din Moldova şi acest fapt divers banal, acest eveniment absolut ridicol, a fost sărbătorit prin un mare banchet pe care eforia l-a plătit cu mii de lei. Eforii au chefuit, cheltuind mii de lei, iar la Iaşi spitalul central se închide, căci pănă acolo au mers eforii cu ri­sipa, cu mania de a instala şi de a clădi, că astă­zi nu mai sunt fonduri pentru a întreţinerea spitalului central. Porţile acestui spital se vor închide de la 1 iulie pe timp nedeterminat. Bol­navii acum aflători acolo, vor fi tri­mişi să se căznească cum vor putea, iar alţi bolnavi nu vor mai fi primiţi. Steagul negru ar trebui arborat la poarta spitalului din Iaşi, căci este un adevărat doliu pentru a doua Ca­pitală, ca el să fi rămas fără a fi gazdă pentru suferinzi. In anul 1899, ţara fiind împrejmuită de spectrul falimentului, ţara nevoită să se dee vîndută Băncei Naţionale, nevoită să ducă birnia de­ ţigară ama­net la Berlin, in acel an dezastruos şi afacerile Spiridoniei mergeau prost.— Aşa de prost, că epitropii, ca să nu chipuiască bani pentru bolnavi, pusese amanet, la bancheri, efectele de stat ce se aflau depuse ca garanţii de a­­rendaşi. Dar spitalul n’a fost Închis ! Acum, însă, el se Închide, lăsînd la­şul fără spital, pîngărînd şi caritatea moldovenească şi mormintele acelor nemuritori, cari au luat de la copiii lor, d­e partea cuvenită acestora—făcînd dar celui mai scump odor, sănătăţei publice. Glasul nostru resună în pustiu, noi ştim. Noi nu vedem nici un protest de nicăieri. Consiliul sanitar al comunei, primarul, prefecţii, mandatarii liberali, nimeni nu se mişcă. Asasinii, epitropii, au chefuit la Slă­nie, în şampanie şi-au înecat nepăsa­rea sau inconştienţa. Şi Iaşul rămîne fără spital şi acea­stă crimă va însemna încă o crim­­ă a regimului liberal, a gheşeftarilor libe­rali. Dar în şiretenia ministrului lucrărilor publice a fost o notă importantă, după cum n’a fost nici o notă importantă în şiretenia vulpoiului de la Letea, care a băut pentru descalificatul de la Răteşti. Nota importantă a fost, că d. Morţun a vorbit despre spiritul foarte puţin stă­ruitor al Moldoveanului, despre lipsa lui de insinuanţă. Şoseaua sărbătorită, spre pildă, n’a fost obţinută de epitropi, de deputaţi, senatori din Bacău şi din Iaşi ci de locuitori, cari s’au plîns probabil, că nu mai pot circula pe şoseaua stricată. D. Morţun a vorbit despre indolenţa moldovenilor din partidul liberal, cari cum voiţi să poată fi insinuanţi, să răsbească, dacă ei nu deschid uşile ministerelor, de­cît pentru a cere hatîruri. Moldoveanul conservator-democrat sau conservator este cu totul altfel şi dacă nici un deputat sau senator liberal al Iaşului, n’ar putea dovedi că a făcut ceva pentru oraşul seu, apoi alimentarea Iaşului cu apă, în primul rînd, atîtea mari îmbu­nătăţiri şi clădiri, făcute toate sub con­servatori, sunt martore ale dragostei con­servatorilor pentru Iaşi. Cînd sufletul cui­va este stăpînit de prea mult altruism, cînd, spre a exista, trebue să faci pe jălbarul la ministere—nu mai ai nici chip, nici fason, să vorbeşti celor de sus în chestii importante. Acesta este, perfect cazul liberalilor din Iaşi şi, foarte probabil, şi al acelora din restul Moldovei. Indolenţa Moldoveanului Un ziar din Bucureşti numeşte pe d. V. O. Morţun „singurul moldovean în actualul calinei“. Nici d. Costinescu, care este iaşan, nici d. Al. Constantinescu, care este din Ba­cău, nici d. Orleanu, care este gălăţean— nici unul nu este moldovean, ’ci numai d Morţun, care, pe lingă că este romaş­­can, a mai făcut şi şoseaua Trg.-Ocna- Slănic. Monumentul acesta extra­ordinar, lucrarea aceasta gigantică : refacerea unei şosele pe o distanță de 16 sau 18 kilometri, au reînviat obârşia de moldovean în d. Mor­ţun, după cum ceilalţi moldoveni, mai sus citaţi, nefăcînd nimic, in resorturile lor, pentru Moldova, trec acum ca fiind, ei, sărmani moldoveni, ca fiind de peste Mil­­cov. Dar d. Morţun, la banchetul ce i-a fost oferit pentru gigantica sa operă,a făcut şi moldovenizm. Noi nu suntem pentru a se face Mol­dovenizm şi el ni se pare o joacă de co­pil, cînd cine­va îr face—cum l’a făcut d. Morțun—la un pahar cu șampanie. ----- ■ ■—rr — Chestii estetice Expoziţia de la Şcoala de Bele-Arte S’a publicat mai zilele trecute lista de clasificaţie a elevilor acestei şcoale. Ce­titorul a observat da sigur bogăţia me­daliilor de bronz şi de argint clasa III şi II şi foarte multe menţiuni. Dărnicia asta nouă în darea medaliilor se dato­­reşte noului regulament, care a crezut că schimbînd titlul calificării a izbutit deja să creeze artişti. Toţi cei cu menţiune sunt de fapt repetenţi, ca neapţi şi numai cei cu medalii sunt promovaţi. Consiliul profesorilor de la Iaşi in timp de 27 ani a crezut că elevii Bele-Arte­­lor ca începători ce sînt nu merită de­cît menţiuni şi nu medalii, căci la concursuri nu se pot încumeta de­cît cu slabi suc­cese, şi că dar regulamentul nu se poate aplica în litera lui, nefiind croit după sta­rea de lucruri de la noi. Se vede că practica de 27 ani n’a fost o raţiune goală de a se preceda aşa, şi că vechii di­rectori ca Panaiteanu, Stahi, artişti re­cunoscuţi au ştiut ce fac, cînd s’au mul­ţumit cu menţiunile şi nu cu medaliile. Pentru a vedea cu ochii sporul artis­tic al elevilor trebue vizitată expoziţia. Destul s’a vorbit în ziar de profesori ; acum era locul de a ne ocupa de elevi. In adevăr expoziţia a umplut 4 săli , unde erau expuse lucrări de sculptură în ghips, marmoră şi pămînt (maestru Bă­­lăcescu), lucrări de perspectivă (profesor Atana­siu), desemnuri (maestru Artachino) şi pictură (maestri Popovici şi Bardasare. Catedra de perspectivă e nouă şi era o necesitate de a se înfiinţa ; lucrările e­­levilor arată metoda profesorului, atît de cunoscut prin frumosul examen trecut cît şi prin dragostea cu care ss’a înconjurat din partea cazacilor d-lui Haret Secţiunea desemnului arată un vădit spor la cursul d-lui Artachino, de cît foarte multe lucrări sînt comune cu a li­ceelor şi gimnaziilor, fără să arate ele­vii mai multă aplicare nici lucrările o mai deosebită technică. Secţia picturei variată în pînze, variată în talente, de la cele mai rudimentare pînă la cele mai alese. Aici e terenul cel larg al alegerii talentelor, care mi­jesc supt iscusitele îndrumări ale maeş­trilor. Mi s’a părut prea mult nud din cel mai obscen, luat după tipuii, cari nu întrunesc nici frumuseţa formelor nici es­teticul trăsăturilor. Este cred, un exces de şcoală mai mult de­cît de utilitate practică. Nici ca profesor public, nici ca artist cu clientelă în piaţă nu va face uz de trivial în poziţie, şi fără a face altă ob­servare sala de expoziţii şcolară nu co­respunde cu nici o sală de pinacotecă din lume. De alt­fel am observat unele pînze bine executate şi elevii făgăduesc ceva pen­tru viitor dar fără debuşeu. Pinzele de compoziţii sunt la început, şi acolo e crea­rea, acolo e arta. In secţia sculpture­ semnalăm cîte­va lucrări de talent. Elevul Haulică, absol­vent laureat, a prezintat mai multe piese : pe gînduri, (după natura) un nud de copil ce se deşteaptă, Copilul cu pisica, O bătrînă (cap de expresie), o jumătate nud cu minele legate de un copac, compozi­ţie (concurs), Dasaratas din Gh. Coşbuc, privind o floare (după natură).­­ Elevii Simionescu Gh., Boambă Horia Grigorovici Alex., şi Hette Richard au expus iarăşi lucrări destul de reuşite şi anume : Gh. Simionescu (an V): Cap de ex­presie (concurs) un nud de copil ce doarme aruncînd bila (studiu de nud) Boamba Horia (an III): Al. Teodorini (bust), tip de negru, (după natură), studiu de mimică Grigorovici Alexandru (an III): Frica (nud, concurs), 5 busturi după natură. Hette Richard (an III) : Frica (nud, concurs), 4 busturi după natură, 2 baso­reliefuri, un studiu de anatomie. Pe cînd maeștrii discută și se discută elevii lucrează și cu vădit spor.* * * CÂTE­VA NOTE Afurisenie dedicată firului telefonic şi special Iaşi-Bucureşti. De cînd ai fost creiat de geniul fos­tului director Cerkez—mai mult ai fost stricat şi beteag. Aşa să rămîi toată viaţa ta. Să te îndrepţi, cînd se vor în­drepta Brătianii de boala îmbogăţitului, cînd se vor împăca toate elementele con­servatoare, cînd va umbla bine ceasor­nicul Mitropoliei din Iaşi şi cînd va deveni Nababul mînă spartă. Amin de trei ori! * Brătieniii vor să pună mîna de toate acţiunile Govorei. Dacă Govora a fost mistuită de focul cerului, acţiunile Go­vorei vor fi mistuite de Brătieni. * Confratele Brănişteanu se arată scan­dalizat de moda cea nouă a rochiilor damelor. Aceste rochii ar avea menirea să pună en vedette formele —ceea ce face lui Brănişteanu impresia unei porno­grafii. Brănişteanu greşeşte: forma ie toată chestia femenină—fond n’a existat nici cînd rochiile se purtau ca pe vremea noastră, nici după moda de astă­zi. * Un prieten scrie gazetei: „deplasaţi-mă, vă rog, la Biarritz. Spuneţi, că amicul vostru se va repauza toată vara în acea încintătoare localitate de pe golful Gascogniei. Dar dacă veţi avea nevoe de mine, să ştiţi că sunt la via din Pocreaca, unde am fost şi anul trecut. Voesc să fac faţă mam­ei anotimpului ! * Citim într’un ziar de provincie la rubrica... „deplasări“ : „Pe ziua de ieri amicul nostru a ciş­­tigat un nou născut. Atît d-na cît şi noul născut sunt în perfectă sănătate. Să le trăiască şi cu noroc“. Iată un nou gen de deplasare: ea nu priveşte trenul, ci moaşa. OAMENI ŞI LUCRURI ZIUA DE MÎNE ...De sus, de la fereastră privesc cum se deschide şi se adînceşte tot mai mult şanţul îngust, în linie dreaptă. Pâmîntul, muiat şi înegrit de ploi, cedează uşor, se dă în lături, par’că de bună voie, ca şi cum ar fi conştient că ajută îndepli­nirea unei opere bune, ca şi cum are senzaţia vie şi binefăcătoare că va adă­posti în sinul său apa cea dătătoare de roade, dătătoare de sănătate şi de viaţă. Şi oamenii lucrează cu drag şi dînşii. La rîndul lor, ei ştiu că înfăptuiesc o­­pera cea mare, dusă în curînd la bun capăt. Căci in aceste mici şi repezi lu­crări de instalaţiune se rezumă, de fapt, toată acea lucrare uriaşă care se apro­pie de sfîrşit, opera herculiană ce în­­samnă aducerea de la mari depărtări a unei ape bune şi mîntuitoare. Iar în fie­care tub ce se coboară pe braţele gro­parilor în sinul pămîntului revedem toate acele mii, sute de mii de tuburi cari se îmbină ca într’o reţea Infinită,c artere în care peste puţin va prinde să circule şi lichidul de viaţă al anul organizat, să pulseze vigoarea şi speranţa unui oraş, prea mult sacrificat vremii şi nepăsării. La un moment dat cazmaua groparului se împiedică de nişte olane vechi. Scoa­tem cîteva din ele, le privim de aproape, sunt urmele unei vechi instalaţiuni de apă,­­veche de secole şi astăzi nefolo­sitoare, pentru că fuse insuficientă şi în­ trucîtva primitivă. Dar urmele fac dovada că, în urmă cu veacuri, domnitori bine­voitori — ca Gr. Ghica și Moruzzi — au luptat pentru rezolvirea acelei vitale pro­bleme a apei potabile. Nu e de sigur vina lor că le-au lipsit mijloacele teh­­nice, într’o vreme cînd legăturile noastre cu lumea europeană aproape nu existau şi cînd marile întreprinderi mondiale pen­tru executări de uriaşe lucrări de insta­­laţiune—cum sunt astăzi—erau încă ne­cunoscute. Şi astfel şanţul lung, de mai multe zeci de metri, se umple; tuburi de canal şi tuburi de apă în cap, de­opotrivă adăpos­tite şi se lasă uşor acoperite de movilele de ţârînă care aşteaptă. Iar pe marginea şanţului rămîne, ca o mărturie a zilei de eri, fîntîna din curte, tăcută şi tristă ca şi mai înainte. In curînd nu va mai a­­vea nici un rost, ci va sta tot mai stin­gheră, tot mai de prisos, tot mai dispre­ţuită, seculara fîntînă care în lunile de vară, cînd cişmelele secau, atrăgeau sute de braţe şi de guri, dornice de apa ei proaspătă, rece şi abundentă. ...Iată acum, trecind şi oprindu-se în dreptul şanţului, —­aparul curţii, cu jugul între umeri şi balansînd căldările goale. El priveşte lung lucrarea pe sfîrşite; se uită în fundul şanţului şi măsoară cu tristeţe adîncimea şi lungimea lui, întin­derea tuburilor. îşi dă bine seama că toate aceste insamnă peirea lui,—căci el e frate bun cu fîntîna, el e un produs al vremei de eri, care se duce odată cu sosirea apei trebuitoare şi mîntuitoare. Soarta lui e pecetluită şi nu înduioşează pe nimeni. Ziua de eri trebuie oricînd sacrificată zilei de mini. Rodion Naţionalism-Gregarism Deşi în toiul verei, cînd senzaţiile pu­blicistice sunt rare, revista bucureşteană „Facla“ a reuşit să pună mîna pe o chestiune care pare a pasiona publicul într’un grad înalt. E vorba de mult delicata chestiune a „originei d-lui N. Iorga“, cunoscutul profesor, academician şi — last not least — deputat al colegiului al doilea de Iaşi, ales pe tema naţionalismului. Se ştie că expresia cea mai viguroasă a luptătorilor naţionalişti iaşani este şi un alt profesor universitar iaşan, preşedintele ligei culturale, fost candi­dat liberal naţional la ultima alegere de senator în Iaşi. Dl. N. Iorga s’a impus prin... lungi­me, celalalt prin... o virtute contrarie. Dar nimeni n’a putut prevedea că va veni vremea ca să se poată imputa şe­fului suprem, d­lui Iorga, — sub­etul însuşi al naţionalismului — ceea ce s’a imputat celuilalt, pe care­­ trădează nu­mele chiar: originea străină. Şi cu toate aceste faptul e peremp­toriu. L’a mărturisit cu multe ocoluri şi reticenţe, însu­şi d. N. Iorga. C’a mărturisit că sudălmi, cu scrişnici de dinţi, cu injurii, — dar nu mai puţin l’a mărturisit şi diferite ziare şi reviste au înregistrat, au comentat mărturisirea. Iată bună­oară ce reflecţiuni inspiră „cazul“ Iorga, unui redactor al „Nouei Reviste Române“ : „In timpul din urmă adversarii d-lui Iorga au pus în discuţie origina aces­tuia şi au şi descoperit, zice-se, că d. Iorga ar fi după tată bulgar şi după mamă grec. După o aşa descoperire bucuria ad­versarilor a fost foarte mare. Ei ne re­petă de atunci într’una : Iată ce naţi­onalist sincer este d. N. Iorga : com­bate pe străini şi el se trage singur din părinţi străini !! Deşi suntem adversari ai d-lui Iorga, nu putem cu toate acestea să împărtă­şim această bucurie, fiind­că ea ni se pare fără rost. Origina după neam nici nu adaogă şi nici nu scade din valoa­rea ideilor pe care cine­va le exprimă. Logica ideilor începe de unde încetează influenţa ancenstrală. Bulgar, Grec, sau neaoş Roman, d. Iorga, ca gînditor (nu ca muncitor), are pentru noi aceiaşi valoare, adică prea puţină. De altfel descoperirea pe care au fă­­cut-o adversarii d-lui Iorga, nu numai că nu ne îndritueşte să ne schimbăm judecata faţă de aceasta din urmă, ci din potrivă ea ne confirmă părerea pe care cetitorii noştri au găsit-o adese­ori exprimată în coloanele acestei re­viste asupra naţionalizmului aşa cum se înţelege la noi. Iată ce scria d. Rădulescu-Motru în No. 21 de la 14 Marte trecut, adică pe vremea cînd nici nu se pusese în dis­

Next