Opinia, august 1910 (Anul 7, nr. 1077-1100)

1910-08-03 / nr. 1077

SIMŢUL REALITĂŢII D-nii P. P. Carp şi general Gh. Manu în interviewurile lor au pus din nou pe tapet chestia: ce însuşiri trebue să poseadă omul politic pen­tru a fi util şie şi ţării sale? Omul politic nu e un om de ca­binet, care să mediteze în abstract asupra tuturor chestiilor la ordinea zilei. In asemenea caz omul politic s’ar confunda cu filosoful, şi filosofii sunt răi politiciani. D. P. P. Carp a­­firma altă dată că omul politic e un fel de doctor al societăţii; societatea e bolnavul, care în cele mai multe cazuri nu-şi ştie nici cunoaşte boala, natura ei, greutatea ei, el ştie atîta, că e bolnav. Datoria omului politic e să facă pe doctorul şi să prescrie reţeta. Cum însă şi în ce fel să se prescrie această reţetă ? Ca să fii bun doctor, trebue să faci diagnosticul bine şi să cunoşti anatomia umană pe degete. Mergînd dar prin asemă­nare, omul politic trebue să facă diag­nostica socială foarte bine, şi să cu­noască anatomia socială foarte bine. Pentru aceasta însă, se cer omului politic alte calităţi de­cît cele ce se cer unui medic, unui filosof. In ade­văr, societatea e un organism viu, complex, cel mai complex în ţesutul său şi pentru a cărui cunoaştere se cere de la cel ce vine să-l cerceteze nu o mentalitate proprie, ci pururi în funcţiune de mediu. Actualizarea minţei, şi a preocu­părilor omului politic de tot ceia ce zace supt ochi, e cerinţa de întâiul ordin. Pentru aceasta se cere dar o­­mului politic circulaţiunea în lume, cunoaşterea reciprocă de oameni şi căpătarea în mod direct de toate stă­rile, de toate cerinţele, de toate ne-Voii©. O© apoia «O incloparfuQa-Q rin la datoriile sale acel om politic, care se cuprinde prea mult în sine, şi face din el centrul de gravitaţie a tuturor evenimentelor sociale. Euismul nu strică nicăiri mai mult ca în politică, căci acest euism are ca urmare in­dispensabilul şi cînd omul politic se crede el indispensabil pentru sine, nu pentru mediul în care lucrează şi-a întervertit rolul. Cam în asemenea situaţie ne apar nouă cei 2 fruntaşi politici şi d. P. P. Carp şi d. general Gh. Manu. D. P. P. Carp n’a avut de la înce­put cunoaşterea exactă a stării su­fleteşti a partidului său, a cărui şef doar era votat la 26 Aprilie 1907. Nu şi-a cunoscut partidul şi nici n’a voit să şi-l cunoască, pentru că nu s’a deprins a cunoaşte prin sine nici ţara nici pe oameni. Urmarea acestei necunoaşteri de oameni, situaţiuni şi împrejurări politice a fost desfă­şurarea tuturor celor ce au urmat după 26 Aprilie 1907. Asupra acestor evenimente, d.­ Carp a păstrat tot calupul său de a privi şi judeca, şi a trecut de la oameni la fapte tot cu acea stîngăcie, ce-i surpă şi autori­tatea şi renumele. In adevăr, cel mai modest om care a ştiut şi a văzut cum s’au de­curs evenimentele politice de la 1908, şi felul cum le-a primit ţara aceasta a noastră legală, a observat că e ceva nou în duhul acestei ţări, care cată să iasă la iveală, şi că dacă s’a fău­rit o nedreptate sus, în clubul cen­tral al partidului, ţara însă vede în partidul nostru conservator-demo­crat o nouă îndrumare, spre un nou ţel, în viaţa noastră politică. Şi atunci clientela acea politică, care a avut situaţiile şi crede în a şi le menţinea, acea clientelă politică bazată pe înrudire, pe afaceri, pe in­terese, zic acea clientelă a rămas cu d. P. P. Carp, luptînd pentru păs­trarea prerogativelor sale, iar ade­văraţii şi sincerii luptători s’au dus cu pieptul deschis în faţa ţării să-şi refacă cadrele, să capete adesiuni şi să descopere ţării putreziciunea a­­celei clientele, care era străină de neam, străină de interesele sale. Şi ţara ne-a dat dreptate. De la un capăt la celalalt s’a manifestat cu toată dragostea şi cu toată încrede­rea pentru şeful nostru, că tocmai el s’a desfăcut de clientela politică şi a rămas în lupta mare, largă şi des­chisă cu devotaţii, cu energiile vii ale partidului. Cît despre d. Gh. Manu, care dacă nu e d-sa nicăiri, nici la dreapta nici la stînga, nici în centrul partidului, crede şi zice că nu mai e partid con­servator, cît de mult se cuprinde în sine şi se îndepărtează de goala rea­litate, cînd se face a nu cunoaşte că în ţara aceasta, de la Dorohoi la Se­verin, ideia conservatoare-democrată şi-a atras simpatia tuturor, a căpătat forma concretă prin organismul ei puternic de partid, şi că omul poli­tic şi tînăr şi cu vlagă şi cu autori­tate, care să adune rămăşiţele con­servatoare, departe de a-l căuta prin nouri, există în carne şi oase, e cu­noscut de ţară, sufletul lui circulă în sufletul ţării şi a izbutit să cucerească lupte, lupte şi iarăşi lupte, şi că dar ideia conservatoare nu poate avea alt campion de­cît pe el. El e Take Ionescu. Take Ionescu nu e stăpîn numai pe gîndul şi voinţa unui judeţ; nu e stăpîn numai pe gîndirea şi voinţa unei regiuni; el e stăpîn pe gîndirea şi voinţa întregei ţări, întregului neam, căci sufletul lui s’a adăpat din sufletul întregului neam şi departe de a se închide ca profeţii în celula sa, a lăsat să circule toată lumea la el, şi el a circulat în toate părţile şi are în clădirea sufletului său acea în­suşire, că ştie să destingă realitatea, n’o ocoleşte, ci o pătrunde, o anali­zează şi-i dă pecetea sufletului său spre îndrumarea sănătoasă a ţării. De aceia se observă la el pururea nota dreaptă a aprecierii evenimen­telor ; şi ori cine l’ar auzi, ori l’ar ceti cele ce spune şi gîndeşte, zice şi are convingerea că acesta este un om, nici apucat, nici căpchiu, ci cu minte şi ştie să prindă actualul. Societatea noastră actuală are aşa de multe lipsu­ri şi nevoi, are aşa de multe de îndreptat, că cine altul le-ar pu^uu v/gv/x J. Xu.1 -fi Jjl TXxx, cl P. P. Carp, care face pe doctorul, ce dă răţeta fără să cunoască pe client şi boala lui ? Un d. general Gh. Manu care continuă a se crede pivot al u­­nui partid, cînd nu e de­cît o simplă personalitate ? Nu, luaţi numai chestiunile atinse la congresul partidului conservator­­democrat de la 6—7 iunie a. c. şi veţi vedea că nu numai partidul, dar ţara întreagă acolo vede îndreptarea zilei de mîne. Şi de aceia în ciuda tutu­ror, ţara merge şi dă crezare aceluia care o cunoaşte mai bine, îi vrea mai mare bine şi are puterea duhu­lui de a făptui cel mai mare bine. Ţara nu poate merge cu cei ce se cred scoborîţi cu hărzobul din ceriu şi se cred mari politiciani, acordînd din cînd în cînd cîte un interview, în care îşi descopăr slăbăciunile du­hului, mărimea patimelor şi anihila­rea voinţei lor. Gh. Ghibănescu Nedeschiderea spitalului dri, 1 August, s’a împlinit o lună de la închiderea spitalului central din Iaşi şi şase săptămîni de cînd nu se mai primesc bolnavi în acel spital. Această odioasă crimă, căci ceea ce au făptuit nemernicii epitropi este o crimă, avusese o scuză din partea cri­minalilor. „este nevoe să se repare clă­direa spitalului, este nevoe, în interes de economii să se instaleze calorifere. Scuza aceasta s’a dovedit a fi un îndrăzneţ fals. De la 1 iulie şi pînă as­­tă­zi nici o reparaţie n’a fost efec­­tată, iar gheşeftul patriotic al calo­riferelor, splendida afacere a d-lui Hans Herţog din Bucureşti, n’a fost a­­probat, minune mare, de ministerul de Interne. Dar spitalul rămîne închis şi tre­buie să rămîe închis încă patru luni, fiind că incapacitatea, nevolnicia şi gheşefturile au înghiţit pînă şi hrana bolnavilor pe timp de cinci luni de zile. Veniturile spitalelor reduse de la trei milioane la două milioane jumătate, moşiile, bogăţia principală a spitalelor, date în exploatarea obştilor săteşti şi a calicilor clibului liberal, imense do­menii păduroase dăruite unor evrei din Ungaria, altele unor ciocoi scăpătaţi din Iaşi; apoi Pennescu, mania de a clădi clădiri luxoase inutile, date în construcţie pe finisatele, această i­­mensă panama, acest vast fort zina’n amează mare, tolerat trei ani de-a rîn­ dul, an adus Spiridonia în plin faliment) au provocat închiderea spitantul şi ne-an adus în haini dureros de-a a­­pela la bietul spital evreesc, ca să găz­duiască şi să se miluiască de bolnavii romîni. Asemenea fără de păredre destra­­balarea n’arte, totuşi, nici o sancţiune. Opiniei publice revoltate, donatorilor sau erezilor lor li se respunde prin scrisoarea imbecilă a unui epitrop: „n’am deschis spitalul, nici nu­­ vom deschide“. Judecătorul de instrucţie,care a mai fost la Epitropie pe timpul lui Harna­­gea sau al lui Manolin nu este pus să se demoneze la Eforie şi să înceapă cele prevăzute de art. 45 din Condica penală. Ministerul de Interne nu la nici o nici un fel de dispoziţie, aşa că spi­talul rămîne închis, iar meii asasin petrec la Slănic, ne trec pe leafă duplă şi anunţă „nu deschidem spitalul“—căci doar le ai lor spitalul acela Partidul liberal din laşi s’a angajat grav în chestia aceasta. El va da cont cetăţenilor de faptul, că a tolerat ca nevolnicii şi necinstea să troneze la Spiridonie şi s’o aducă acolo unde se află , în plină mofluzie. ELECTORALE La Huşi se dă luptă amarnică între taberele liberale. Aceasta nu e singura dată. Totdeauna la Huşi liberalii au luptat unii contra, altora fiind şi la pu­tere şi chiar în opoziţie. E o boală care roade nu numai partidul liber, din Huşi, dar din întreaga ţară, semn al descom­punerii sale. De astă dată însă lucrurile par a lua o formă definitivă şi hotărtă. Se dă l/IJMISl. anew m­­i /l?..­.«rtftättv&vw neros din partid, contra vechilor liberali, avînd concursul efectiv al decedatului N. Cişman şi autorizarea netermurită a mi­nistrului V. Ch. Morţun. Lupta ce se dă la Huşi între taberele liberale vechi şi generoase e preludiul a­tîtor alte lupte ce se vor da în întreaga ţară în plămada partidului iberal. Este un fapt neîndoios că I Ionel Bră­tianu îşi pregăteşte partidul prin de­mentele elicei generoase, car­e au acapa­rat şi le-a acaparat dîndu-şi reciproc ere­dit nesfârşit în mulgerea ţârii. Iar focul luptei se începe la Huşi, fi­­ind­că acolo a fost 2 ani prefect cel mai anarhist dintre generoşi, omul care de­clarase în scris, că atunci cînd, ca doctor ar fi chemat la capul unui burghez bol­nav, datoria unui socialist­e să-l facă să moară, ca să se curăţe lumea mai degra­bă de un reacţionar burghez. In acest scop ministrul de interne a înlesnit totul ca să asigure izbînda gene­roşilor săi partizani. A luat dr. Lupu congediu acum cînd holera late la uşă şi cînd s’au revocat congediile tuturor celorlalţi medici din ţară, de au venit fie­care la postul său. Numai dr. Lupu se primblă în automobilul judeţului prin sate înge­­rînd asupra cetăţenilor. A acordat concediu poliţ­ialui Gh. Te­odora ca bolnav şi el stă în Huşi să facă propagandă generoasă­ naţionalistă pentru ai săi. Iar cînd liberalii moderaţi s’au plîns colectiv ministrului de acest abuz ce face cu concediile, abia s'a milostivit şi i-a revocat concediul. In ciuda tuturor Gh. Teodoru s-a dat demisia, fiindcă i-au spus ai lui că va fi reintegrat iarăşi. Lupta dar de la Fălciu, ce se dă acum în toiul verii este o luptă de precumpăni­­re în partid şi de limpezire a cadrelor. Şi vedeţi că Faldul face parte din lanţul politicei brăteniste. Generoşii au acaparat Bârladul cu pre­fectura lui Gr. Vasiliu, acel prefect abu­ziv, care a întinat magistratura, au aca­­parat Vasluiul, unde prefectura d lui E­­duard Ghica este numai un paravan de afaceri, de fapt diriguiesc generoşii Sasu şi Călinescu. La Iaşi e şef d. C. Stere, acel inexpli­cabil om politic, bolnav din tălpi pînă’n creştet de boala auto­didacismului şi a eclectismului politic. Nu ştiu cum se vor lupta moderaţii de la Huşi, noi îi credem destul de conştienţi de rolul lor, de soarta lor, de ziua de mî­ne pentru a nu bănui un singur moment, că mîne vor fi încălecaţi de generoşii de azi, care, dacă ca jidanii din Bucureşti n’au eşit încă din Dudeşti şi Călăraşi în calea Victoriei, mâne vor face-o și pe aceasta, spre deplina lor înmormântare po­­itică. La Huși se dau lupte interne de pro­­hodire și pogrebanie politică. *#* -­i Gheorghe loan O veste mult dureroasă pentru noi ne-a adus astăzi telegraful. Veneratul bătrîn Gheorghe loan, părintele ilustrului şi iubitului nostru şef d. Take Ionescu, a încetat din viaţă astăzi dimineaţă, la orele 8 şi jum, în locuinţa din Bucu­eşti, ca­lea Victoriei. Regretatul a fost o figură cunoscută şi avea foarte multe simpatii, atît la Ploeşti de unde era originar, şi pe a cărui piaţă comercială a ocupat un loc de frunte, cît şi în Bucureşti unde locuia acum. Părinte fericit al unor oameni de talia unui Take Ionescu, dr. Tom­a Ionescu, care a ştiut să culeagă admiraţia mon­dială, Gheorghe loan trece di­n această lume, cu fruntea senină, conştiinţa îm­păcată că a servit lumii şi ţării sale, aşa cum puţini pot să servească, dînd popo­rului său şi ştiinţii universale oameni de cea mai înaltă valoare intelectuală şi mo­rală. Dureros impresionaţi de moartea vene­ratului bătrîn, trimetem familiei sale şi iubitului nostru şef, expresiunea viei noas­tre participări la doliul ce i-a lovit, la doliul pe căre­­ poartă astă­zi ţara în­treagă. Fie-i veşnică amintirea. OAMENI ŞI LUCRURI Din carnetul unui pacient Care ar fi idealul Slănicului- Moldo­vei ? Să facă umbră Sinaiei. * Intrăm nervoşi la hidroterapie fi o pă­răsim calmi. . flegmatici, aproape engleji prin contactul cu ecosezele.­­ * fr-Odată cu drumul de fier Tg.-Ocna- Slănic, vor veni aci fi mai mulţi—înfu­muraţi.* Un monument Serdarului Mihălucă ? El a găsit izvoare de băut, dar lumea se plînge că nare ce... mînca. * Izvoarele toate sunt pentru sănătate; numai izvorul „numărul cinci“ a putut îmbogăţi pe cîte cine­va. De aceea îi se zice aici „miraculosul“. Cura cea mai căutată .. sine cura. Ia băile noastre Dacă apele de aici ar îndrepta numai stomacu­rile pe care le strică restauren­tele, ar fi vrednice de slăvit ! * In ziua în care fu numit inspector, a­­micul­­ Jocu a fi plecat în congediu la Constanţa. E culmea... constanţei în serviciu.* E grozavă lipsă de argint fi de ni­chel. Cu toate aceste la Slănic ar fî na­tural să se caute mai mult... hîrtia. * De ce ne vorbefte mereu voacea cascadei în munţi ? ...De căderi, doamnelor!­­1« Pentru jafurile Grecilor de la Pireu lumea romîneascâ își răzbună aci asu­pra lui Tanat­achi. Mesele lui sunt pur fi simplu jefuite, ca la nici un alt res­taurant. Plouă de două zile neîncetat. Să căut fi cerul din izvorul No. 1 care parte... diuretic ? Atîţia opozanţi la Slănic ? -- Urmează cura ca să aibă iluzia... puterei.* Pe locantierii de aici mulţi nu-i­ au la ... stomac!* Slănicul e intelectual, iar hidroterapia e o academie: nu se acordă pacienţilor nici o întîrziere afară de sfertul... aca­­ demic.* Apele sunt renumite ca purgative. Nu­mai albia Slănicului nu se... curăță de­­ajuns.★ Curios paradox: apa te moaie, ca să te... întărească !* Un dentist plînge ce mînca aci ? Dar nimeni nu se că n’are cu ce mînca, dar că n’are a fi 5 bani Exemplarul ANUNȚURI 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . 6 luni . Un rând în pag. HI, 50 Bani » » » » IV, 40 ,, % * ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: IAŞI, Str. Gh. Mîrzescu 27 Anul USL—No. 1077- Marţi 3 August 1910 O vînzătoare de sm­eură cătră cealală — Ai văzut o pălărie șaptecler ? Autentic.* Și mai autentică, de la restaurant No. 1 : — De ce nu-mi dai fi mie ouă , ai dat domnului de colo. — l-am dat, dar par’că-s proaspete !? * Actorii au plecat; pe scenă joacă... cinematograful Braun. Rodion Victor Hugo şi Francois Coppée Nu e de mult,—de abea au trecut cî­­teva luni—de cînd Franţa a sărbătorit cu deosebită piositate aniversarea mam­­ei a doi poeţi de seamă. Victor Hugo şi Francois Coppée: cu această ocazie s’a desvălit şi statuia acestuia din urmă. De acum înainte, Parisul va număra printre monumentele sale, pe lîngă chi­pul uriaşului neîntrecut, eternizat în bronz, şi pe „cîntăreţul celor umili“ care va continua să privească—de astă dată de pe soclul sau—cu acea privire blîndă, simpatică şi atît de populară, mulţimea minată de griji şi de nevoi a cărei suferinţi şi patimi­­ au făcut să vibreze coardele lirei, care au scos de multe ori accente înduioşetoare îşi sin­cere. Fără îndoială, toţi cetitorii noştri cunosc mai mult sau mai puţin opera acestor doi cîntăreţi, cunosc puterea lor de creaţie şi multe momente poate au petrecut răsfoind cu plăcere cărţile lor; nu ştiu însă dacă toţi au cunoştinţă de faptul că pe aceşti doi artişti de seamă ai Franţei, i-a legat o prietenie dura­bilă şi devotată timp de ani îndelun­gaţi, că aceste spirite superioare s’au admirat în mod sincer, că talentele lor erau în legături puternice care nu s’au rupt de­cit odată cu moartea unuia din­tre ei. Voi căuta să schiţez—foarte pe scurt, de sigur—această prietenie a lor, servindu-mă în mare parte de preţioa­sele notiţe date de dl. Jean Monval în­­tr’un articol al său din Revue Hebdo­­madaire, No. 23, din anul curent, încă de pe cînd era în şcoală, Coppée care simţia într’însul flacăra inspiraţiei ar­­zînd înăduşit, cetia cu pasiune scrieri care aveau mai directă legătură cu fi­rea sa visătoare de pe atunci. Dintre cărţile care circulau în mod misterios prin clasă, ascunse prin pu­­pitre şi prin buzunare, Le roi s'amuse pasiona mai mult pe viitorul poet şi pe puternicul autor dramatic de mai tîrziu. Din nenorocire—lucru prea obi­cinuit—cartea îi fu confiscată. Admira­ţia sa pentru marele maestru nu scăzu de loc. In anul 1866 la vrîsta de 24 de ani, cînd îşi scoase volumul de versuri, le Reliquaire, primul său gînd fu de a trimite un exemplar drept omagiu, lui Hugo. Acesta era foarte succeptibil la sen­timentele de admiraţie ale tinerilor ; cu inimă largă, bine-voitoare, Hugo—ca orice poet de altfel—se entusiasma uşor. Era de ajuns un cuvînt, un compliment spus în momente potrivite, ca ochii să se umezească, braţele să i se deschidă şi să te strîngă la piept cu cea mai a­­devărată dragoste, mai ales cînd com­plimentele veneau de la un poet de talent! Cetind versurile tînărului începător, maestrul se simte transportat: el între­vede în tînărul inspirat, un suflet dis­tins—şi la 8 Februar 1867 îi scrie î­ntre altele—următoarele rînduri, de la Sauteville-Houx : „Atît cît talente gene­roase ca al d-tale vor protesta, atît timp cît strofele inspirate vor izvorî din inima totdeauna tînără a poeţilor, Franţa va rămînea Franţa, şi ea va fi plină de umină în veacul nostru. Ideal şi Li­­bertate, acesta ne e strigătul...“ De acum înainte, vor urma din par­tea lui Coppée numeroase dedicaţii că­tre Hugo, numeroase atenţii şi cuvinte de admiraţie. Dorinţa lui cea mai mare era însă de a vizita în intimitate pe marele maes­tru, de a-i pătrunde în suflet, de a-1 în­­țelege. Dorinţa aceasta nu întîrzie să i-o facă cunoscută. Scrisoarea în care Hugo îi răspunde e plină de entusiasmul sin­cer, atît de caracteristic firei sale bla­jine : „Tînărul și încîntătorul meu con­frate,—sosesc din Zelanda şi scrisoarea d-tale îmi vine la Chaud­fontaines. Da, da, da, vreau să te văd, pe d ta îm­preună cu cei doi excelenţi tovarăşi de vacanţi­e ai d-tale. A strînge mina la trei poeţi, a veni în contact cu trei in­teligenţi, e pentru mi­ne — bătrîn stin-

Next