Opinia, noiembrie 1910 (Anul 7, nr. 1150-1173)
1910-11-02 / nr. 1150
BbaniExemplarul ABONAMENTE BbaniExemplarul ANUNŢURI Un an.....................20 lei 6 luni * • • ■ » 10 jf Un rând în pag. II, 50 Bani u ‹¡ »» ÎV" 40 ,, ffy ■. , V...V /Cv V \ [ET* ■!*' Redacţia şi Administraţia: USI, Str. Gh. Krizescu 17 Sub direcţiunea unui Comitet Anul Vii No 1150 - Marţi 2 Noembrie ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Cine să le ia locul Ziarul tinerilor liberali, îşi pune întrebarea: cine să le ia locul la guvern, după retragerea d-lui Ionel Brătianu—şi sfîrşeşte prin a spune, că nici d. Carp, nici d. Takelonescu, nu au idei de oameni de stat şi nu sunt caractere morale, pentru a forma guvernul de succesiune şi că deci tot mai bine este să rămînă la putere liberalii! Argumentarea confratelui nostru e nostimă de tot. In ţara aceasta după organul liberal există un singur partid cu drepturi de a o guverna: partidul liberal. Simpatizat sau nu de ţară, puţin importă,—el trebue să rămînă azi la putere, fiindcă nu se găseşte alt partid, care să-l înlocuiască la guvern. Şi această guvernare trebue să continue, indiferent dacă se sporeşte sau se micşorează popularitatea partidului liberal. „Valurile popularităţei—zice ziarul tinerilor liberali—sunt capriţioase şi adevăraţii oameni de stat au altă busolă decît aceia a dispoziţiilor populare ale momentului“. Asemenea teorii bizare, ar trebui recomandate d-lui Carp—căci aceasta este una din învinuirile de căpetenie care se aduce şefului junimiştilor, şi anume: lipsa de popularitate—şi deci, dacă liberalii pot deţine puterea cu popularitatea perdută de ce n’ar reclama puterea d-lui Carp, lipsită de popularitate. Dar ziarul liberal, nu se opreşte aci cu argumentarea,—ci pornind de o dată pe 2 drumuri deosebite, le parcurge cu argumente contrarii şi aceasta în convingerea că va ajunge la acelaşi unic rezultat: necesitatea guvernarei liberale mai departe de aceşti 4 ani. Astfel în primul rînd, ziarul în chestiune declară că partidul liberal va sta la putere, deoarece are convingerea că guvernarea lui foloseşte interesului general şi desvoltărei liniştite a Regatului. Dacă e aşa, pentru ce confratele nostru, trece numaide cît la a doua chestie a discuţiunei şi anume, a succesiunei puterei? Dacă partidul liberal, socoate că se bucură încă de încrederea Coroanei şi de încrederea ţărei, adică a reprezentanţilor ei legali, şi că va sta la postul de onoare ce l-a primit din spiritul înaltelor datorii ce are ca partid de guvernămînt, faţă de statul ce serveşte, pentru ce nevoe să se mai ocupe de situaţia celor două partide de opoziţie şi să le declare incapabile de a forma guvernul de succesiune, care nu este încă deschisă? Sau partidul liberal îşi consideră misiunea sa neterminată şi are datoria de a continua opera de guvern indiferent de pretenţiunile opoziţiei şi de forţa lor politică şi electorală—sau nu mai are nici o raţiune de a deţine mai departe guvernul şi atunci, întru cît îl priveşte cine îi va lua locul la guvern. Din această dilemă ziarul liberal nu poate ded eşi. Dar de ce se fereşte ziarul liberal să vorbească, tocmai acela o mărturiseşte sau recunoaşte prin argumentările ridicule ce le face asupra situaţiei. Căci, ce zice organul liberal ? „Rar să fim pe placul adversarilor noştri. Să admitem împreună cu dnşii că mîinepoimîne vom părăsi puterea“. „Cine ne va lua locul“ ? Şi ziarul în chestiune discută şi pretenţiunile d-lui Carp şi pretenţiunile d-lui Take Ionescu — şi conchide că nici unul nici altul nu vor putea forma guvernul de mîine, dar că nu trebue să se certe pe putere şi să ofere ţărei acest spectacol, pe care îl califică de ruşinos şi ridicol. Care va să zică, vina ambelor şefi de opoziţie e că se ceartă pe putere, iar nu că au dreptul la putere. Şi fiind că se ceartă amîndoi pe guvernul ce le revine, tot e mai bine, să rămînă cel de al treilea în guvern, care tot îl deţine! Cu asemenea argumente recunoaştem şi noi că suntem învinşi pe toată linia şi că trebue să rămînă d. Brătianu la putere!? N’a profitat şeful liberalilor, ca cel de al treilea, timp de 4 ani, de cearta celor doi conducători ai partidelor conservatoare. De ce n’ar mai profita încă un nou period de patru ani. Poate pînă atunci vor înceta certurile și atunci puterea le va reveni de plin drept conservatorilor ! Atîta numai, că dacă din pricina certurilor dintre noi şi junimişti, liberalii cred că au dreptul să deţină puterea, să nu uităm că în mare parte aceste certuri ei le-au alimentat. Cu toate aceasta noi credem că s’a sfîrşit şi cu această tactică politică a liberalilor. Indiferent dacă cearta noastră se va sfîrşi sau nu—ba chiar dacă va lua proporţii şi mai mari, aceasta nu va împedica pe liberali să părăsască cît de curînd puterea. Oricare ar fi guvernul de mîine, şi oricît va sta el la putere—liberalii vor trece astfel în opoziţie şi noi le-o dorim să fie cît de lungă şi cît de amară !_____________ Cuza Vodă în Piaţa Unirei In sfîrşit adevărul şi dreptatea au triumfat. Comitetul central al Monumentului lui Cuza Vodă, în şedinţa de ieri 31 octombrie, a hotărit cu 15 voturi pentru şi 4 abţineri ca monumentul să fie aşezat în Piaţa Unirei. După ce guvernul şi primăria de Iaşi cedaseră înaintea voinţei unanime a poporului şi încuviinţase Piaţa Unirei, majoritatea comitetului executiv, compusă din d-nii Gr. Ghica Deleni, Climescu şi Holban refuzau să facă cererea pe care Primăria o pusese ca condiţie a încuviinţării Pieţei Unirea, încît monumentul nu se putea aşeza la locul ce i se cuvine după toată dreptatea, numai din pricina acelor trei persoane. V. Şerban însă, obţinu ca d. Preşedinte să refere chestia care lua un caracter de gravitate faţă cu agitaţia poporului, comitetului central, care după o dezbatere lungă şi amănunţită, hotărî cum am spus Fiaţa Unirei. Singurul argument mai temeinic al partizanilor Pieţea celei noue, era lipsa de fonduri. D-l N. Iorga, care a adunat şi vărsat pentru fondul statuei 12.000 de lei pînă acuma, s’a oferit a aduna iarăşi bani. D. Badareu a asigurat că pînă la 1 Decembrie va oferi 5000 de lei (3000 au fost subscrişi pînă acum la ziarul nostru), iar d. Xenopol a declarat că şi d-sa va aduna fonduri şi în cazul cînd ar lipsi ceva pentru plata cheltuelilor necesitate de nouile fundaţii, va împlini lipsa de la d-lui. “Am cîştigat zise d-sa vreo 20.000 de lei cu monumentul intelectual pe care l-am ridicat memoriei marelui Domnitor—domnia lui Cuza- Vodă. Din aceşti bani voi afecta o sumă la ridicarea monumentului seu naţional. Adunarea primi cu aplauze vorbele d-lui Xenopol şi vota moţiunea prezentată de d. Badareu. Trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem că acel are a dus campania pentru a face să triumfe Adevărul şi Dreptatea,în chestia monumentului Gaza Vodă, este d. A. D. Xenopol ajutat bine înţeles de tot ce laşul are mai bun, mai inteligent şi mai iubitor de adevăr şi cari cu toţii au sărit ca un singur om pentru apararea unei cauze sfinte. Ieşenii vor avea nespusa mulţumire de a vedea strălucind frumosul monument al lui Cuza Vodă, executat de marele artist Romanelli, în prza de care laşul a legat amintirea Unirii. MOŢIUNEA propusă de d. Al. A Badareu, în şedinţa comitetului statuei lui Cuza-Vodă, şi votată de comitet: „Membrii comitetului pentru ridicarea statuei marelui domnitor Cuza- Vodă, întruniţi in adunare generală, în şedinţa de azi 31 Octombrie, după desbaterile făcute, decid: Aduce omagii de recunoştinţă d-lui Dr. Glayka Deleni şi întregului comitet executiv, pentru munca ce a pus elini în prezent, şi îi roagă să continue lucrarea pînă la terminarea ei, prin inaugurarea statuei pe Piaţa Unirea. Aducem mulţumiri administraţiei comunale, care a pus la dispoziţia comitetului, Piaţa Unirea, pentru redidicarea statuei. Aprobă, în totul, raportul făcut de casier Gh D. Şerban, atit în privinţa încasărilor în suma de 117.086 lei şi 50 bani cit şi a cheltuelelor făcute pînă astăzi în suma de 84.006 lei 36 bani. Mipiri absurde Organul oficios al grupărei junimiste —Conservatorul—(să nu se supere Epoce) s’a apucat iarăşi da minciuni fi intrigă. Conservatorul, nu vrea să dezică vechea zicătoare : „C’o minciună boerească treci în ţara Ungurească!“ De cît numai, că minciunile boereşti nu mai prind astăzi şi cu ele nu poţi trece decît la... ridicol. Cît despre intrigă, cine mai e naivul să se lase prins sau să cadă victima ei, cînd îi cunoaşte provenienţa şi scopul urît ce urmăreşte. „Conservatorul“ vede partidul d-lui Carp la putere, cu toate portofoliile şi multele demnităţi împărţite, ţi se preocupă de soarta partidului conservatordemocrat din judeţe, înainte de efectuarea noilor alegeri. Ce vor partizanii d-lui Take Ionescu, în faţa guvernului Carpi în ajunul alegerilor generale—se întreabă oficiosul Carpist ? Natural, vor da concursul lor guvernului şi astfel d. Take Ionescu se va vedea părăsit de amicii săi fi de toţi nemulţumiţii partidului liberal care au îngroşat rîndurile democraţilor. Recunoaştem că raţionamentul acestui ziar întrece chiar pe cel al ziarului tinerilor liberali, cu privire la succesiunea guvernului. Se cunoaşte că au făcut politică împreună şi s-au molipsit de boala ridicolului unii de la alţii. Conservatorul întrevede un mare insucces electoral d-lui Take Ionescu, în noile alegeri, întâi pentru că la începutul guvernului Carp, clasa nemulţumiţilor grupaţi în jurul nostru vor trece la d. Carp, iar în al doilea rînd pentru că cei mai mulţi conservatori democraţi cari au secondat pe d. Take Ionescu, nu i vor mai urma în a * **Tiri fi vor da concursul lor guvernului cu care se vor cartela în alegeri. Cine a trăit în casteluri, numai casteluri visează ! Mai întâi este adevărat că în jurul nostru s’au grupat nemulţimiţii partidului liberal? Toţi partizanii noştri sunt oameni de luptă, vechi conservatori, membri devotaţi ai partidului, cari nu s’au înrolat sub steagul şefului numai pentru nemulţimirea ce le-a produs guvernarea liberală, ci pentru încrederea mare ce au pus în puterea intelectuală finalităţile superioare ale şefului nostru de a-şi îndeplini o mare şi nobilă misiune către ţară. Şi această încredere nu va fi cu nimic micşorată, dacă după liberali ar veni un guvern Carp, ci din contru, se vor simţi datori să sprijine şi mai mult pe şef în lupta ce va duce împotriva unui asemenea guvern, ce nu va putea de loc guverna. „Conservatorul“ vorbeşte de nemulţumiţii de azi din jurul nostru, ca şi cum va fi o mulţumire generală dacă va veni un guvern Carp după d. Brătianu. Noi credem că din contra numărul nemulţumiţilor va creşte şi mai mult. Căci d. Carp are o mare abilitate de a se face nesuferit prin firea sa imposibilă şi de a provoca nemulţumiri şi mai mari prin felul seu de a guverna. In cît guvernarea d-lui Carp, va fi de natură să crească considerabil rîndurile noastre, deoarece toţi conservatorii plictisiţi, amârîţi şi înşelaţi de politica d-lui Carp, nu se vor arunca în rîndurile resleţe ale liberalilor, ci vor veni în mijlocul masei compacte şi solida a partidului nostru. Incît dacă e vorba să întoarcem expresia „Conservatorului* că de ce ţi-e frică nu scapi, tocmai teama ce crede că o avem la noi că la venirea unui guvern Carp mulţi amici vor trece la noul guvern, de această teamă n’au să scape ei, căci suntem siguri că cei mai mulţi amici de ai lor iî vor părăsi din primul moment al guvernărei şi vor îngroşa rîndurile noastre. Cît pentru cartelul ce „Conservatorul“ îl întrevede, să ne dea voe să-i spunem că anticipează asupra situaţiunei. Noi nu suntem aşa de uşori la carteluri şi nici nu alergăm după ele, nici nu ne primim cu ochi închişi şi sufletul însetat. La carteluri se gîndesc numai cei slabi şi care nu pot trăi prin propriile lor forţe. Cartelul nostru stă în marea noastră putere morală, în dragostea ce purtăm şefului şi în convingerea ce avem că servim o cauză dreaptă şi sfîntă pentru ţară. Nouă nu numai că ne este indiferent cartelul, dar îl considerăm ca ceva imoral cînd are la baza lui o acţiune urîtă şi înşelătoare. Dar ceia ce voim să scoatem din conclusiile „Conservatorului“ este ideea ce are de slăbiciunea guvernului d-lui Carp. Fără carteluri, acest guvern nu poate face alegeri,—şi de aceia îl aşteaptă ca o salvare. Apoi dacă sunt aşa de slabi că nu pot face singuri alegerile, de ce mai pretind guvernul ? Au să se facă de rîs şi pe ei şi au să sdruncine şi inutil ţara . OAMENI ŞI LUCRURI______ OCAZIONALII In cariera oricărui publicist care e obligat—e o plăcută obligaţiune cînd nu e propriu zis profesională—să vină în contact zilnic cu mii de cetitori, un loc însemnat şi un timp considerabil trebuie să fie consacrat „ocazionalilor“ şi „ocazionalelor“, înţelegem prin cuvîntul acesta din urmă colaborările neprevăzute pe care vin să Ie ofere elemente diferite în chip neaşteptat, elemente cari nu stau în contact cu organul—fie ziar, fie revistă — decît în calitate de cetitori. E o calitate care comptează şi nu fără cuvînt. Nu este oare idealul oricării forme de publicitate — ca să aibă un cit mai mare număr de cetitori, indiferent de orice altă „calitate“ a acestora? Numărul şi statornicia lor, — iată virtutea lor supremă, prin urmare unica necesară. Şi de aici decurge fireşte, puterea pe care o exercită, fie în mod vizibil, fie în mod ocult. Senzaţiuni şi impresiuni variate pot veni din rîndurile acelor masse compacte şi în genere necunoscute ale cetitorilor anonimi. Căci sunt anonimi, chiar daci, din cînd în cînd, vreunul din ei îţi scrie semnînd cu numele întreg, sunt anonimi, pentru că acel care ţi scrie singur — se solidarizează cu mulţi alţii pe care nu-i vezi şi nu-i cunoşti, fie că ţi-ar cere o povaţă, că ţi-ar trimite o mustrare, că ţi-ar sublinia o oroare, că ţi-ar completa o părere, că ţi-ar găsi o scăpare din vedere. Venind din atîtea părţi, de la atîtea categorii de oameni— fiecare cu dorinţele ori interesele lui, cu vederile şi cu credinţele lui,—e firesc că scrisorile, cererile, observaţiile, intenţiunile, diferă la infinit şi de aici — acea varietate de impresiuni şi de senzaţii pe cari ţi le oferă totalitatea lor. O particulară menţiune se cuvine—în capitolul acesta al corespondenţei cu cetitorii — dătătorilor de subiecte, făcînd parte din categoria ocazionalilor. Cine nu are,—din public—anumite subiecte de dat, anumite teme de propus pe care le găseşte cele mai de actualitate, cele mai nemerite,—pentru că aşa i se par lui,—glasului necunoscut din public ? Şi astfel între numeroasele ziare, reviste, ori plicuri de corespondenţă îţi apare mai întotdeauna cîte un plic, ori cită o cartă poştală de la unul din acei nenumăraţi şi nevăzuţi prieteni—ori adversari—nevăzuţi din public. E ca o voace dintr’un cor abundent. Nu ştii de cît arare ori a cui este, voacea — dar ea se face remarcată prin o anumită nuanţă, favorabilă ori dizgraţioasă. „lată ceva—scrie unul, trimiţînd o ilustraţie oare-care — car© vor putea da un subiect straşnic*. „Mi s’a spus — scrie altul—că publicaţi în cutare revistă ori gazetă —articole foarte interesante. Nu s’ar putea să le reproduceţi şi în ziarul... pe care-l cetim în toate zilele“ ? întocmai cum în politică nu se poate refuza nimic unui alegător înregimentat, tot ast-fel cu cum ar putea publicistul să refuze ceva — fie chiar imposibilul, ori absurdul—unui cetitor regulat, client permanent și devotat ? De multe ori ne-ar fi lesne ori posibil de satisfăcut o cerere anumită—în mod personal—dar nu, corespondentul anonim înțelege a fi satisfăcut prin mijlocirea gazetei. Bunăoară ne-ar fi mai lesne, cîte odată, de trimis unei gentile cetitoare o carte de care se interesează, de cît a vorbi despre acea carte în coloanele ziarului, pentru motivul că s’ar putea să nu intereseze în deajuns pe ceialalţi cetitori. Şi aşa mai departe. Dar de motive aşa de mici nu se preocupă „ocazionalul*—şi de aceea corespondenţa noastră cu ei pot da loc la nemulţumiri, spre părerea noastră de rău. ledion Din timpul lui Napoleon. Din această culegere, despre care am vorbit la începutul acestui studiu, am dat un epizod emoţionant, şi pe atît de interesant, la care epizod au colaborat naţiunile de pe continent, „Divorţul lui Napoleon“. Ţin să dau aici unul din epizoadele cele mai mişcătoare poate, căci de aci începe suferinţele marelui învins, episodul deportării lui Napoleon, pe care l-am amintit deja, însă în partea aceasta îl dau descris de Contele Las Cases, ca martor şi tovarăş de exil, am spus-o. Acest epizod e intitulat: „Plecarea—Protestarea“, celebra „Protestare“, prin care marele învins vestejeşte cu legitimă indignare tradarea mişelnică şi laşitatea Englezilor. Vineri.Ordinul venise în timpul nopţei ca să ne pregătim de dimineaţă. Aceasta ne intriga mult Toate hirtiile, comunicările oficiale, conversaţiile particulare, ne-au înștiințat că trebuia să fim duși la Sfînta Elena cu „Northumberland“ (vas englez); știam că vaporul acesta era încă la Chatham sau la Portsmouth, în armament. Trebuia să avem încă opt sau zece zile, afară doară de o amînare. Bellérophonul era prea bătrîn pentru călătoria aceasta, n’avea merindele necesare ; mai mult încă, vînturile erau contrarii şi capricioase în momentul acela, ca să ne îndreptăm spre Sfinta Elena. Astfel cînd văzurăm că ne îndreptăm pe canalul Minecei spre est, neliniştea, conjecturile reîncepură, şi orice ar fi fost, deveneau o îndulcire pentru deportarea la Sfînta Elena. Cu toate acestea, gîndeam că împăratul în momentul deciziv, trebuia să manifesteze o opunere oficială acestei violenţe. Pentru el, punea puţin preţ şi nu se mai ocupa de aceasta. Totuşi aceasta era ca să pregătim, spuneam noi, arme acelora cari se interesau de noi, şi să lase în public cauze de suvenir şi motive de aparare. Am îndrăznit să-i citesc o redactare pe care o încercasem, înţelesul îi plăcu, suprimă numai citeva fraze, corectă cîteva cuvinte, o iscăli şi o trimise lordului Keith, lată o Protestare.— „Protestez solemn aici în faţa cerului şi a oamenilor, contra violenţei drepturilor mele cele mai sfinte, dispunînd cu forţa de persoana şi de libertatea mea. Am venit liber pe bordul Bellérophonului, nu sunt prizonierul, sunt oaspetele Angliei. Am venit la îndemnul chiar a căpitanului, care mi-a spus că are ordine de la guvern să mă primească şi să mă conducă în Anglia cu suita mea dacă aşi fi voit aceasta. M’am prezintat de bună-credinţă, venind să mă pun sub protecţia legilor englezeşti. De îndată ce am fost pe bordul Bellérophonului, am fost pe teritoriul poporului britanic. „Dacă guvernul dînd ordine căpitanului Bellérophonului să mă primească, cît și pe suita mea, n’a voit decît să întindă o cursă, a păcătuit onoarei și a dezonorat pavilionul său. Dacă actul acesta se va săvîrşi, în zadar va fi cînd Englezii ar vroi să vorbească de acum înainte de cavalerismul lor, de legile și de libertatea lor. „Onoarea britanică va fi pierdută in ospitalitatea Bellérophonului. Fac apel la istorie; ea va spune că un inamic, care a purtat douăzeci de războae poporului englez, vine liber, în nenorocirea sa, să caute un azil sub legile sale ; ce probă mai strălucită putea ei să-i dea de respectul şi încrederea sa ? Insă, cum s’a răspuns în Englitera unei asemenea mărinimii ? S’a prefăcut că întinde o mină ospitalieră acestui inamic, şi, cînd s’a predat de bună credinţă, a fost umilit. Semnat: Napoleon“ Timpul şi-a dat verdictul în această crimă de ignominie şi de laşitate ! Acelaş Napoleon Bonaparte, care în Septembrie 1793, în vrîstă de douăzeci şi patru de ani, care era încă necunoscut în lume pe care trebuia să o umple cu numele său, era locotenent-colonel de artilerie, şi era de puţine zile la Paris, venind din Corsica, care l-a văzut născîndu-se, unde împrejurările politice îl făcuse să sucombeze sub facţiunea lui Paoli. Englezii veneau să ia Tulonul, era nevoe de un ofiţer distins de artilerie ca să dirijeze operaţiunile asaltului. Napoleon a fost trimis. De acolo îl va lua istoria ca să nu-l mai părăsească, acolo începe nemurirea sa ! Bonaparte a fost acela care a luat Tulonul, şi cu toate acestea este abia numit în relaţiunile date. După ce a luat Micul Gibraltar, care pentru el a fost totdeauna cheia