Opinia, ianuarie 1911 (Anul 8, nr. 1198-1219)

1911-01-14 / nr. 1206

5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . . . 20 lei 6 luni . .... 10 „ Redacţia şi Administraţia, IAŞI, Str. 61. «Unsei 17 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Sub direcţiunea unui Comitet 6 bani Exemplarul ANUNŢURI Un rând în pag. III, 50 Bani i» i » . IV, 40 „ Anul VIII—No 1206 Vineri 14 ianuarie 1911V . • CARTELUL Ziarele carpiste se prefac că se indignează de faptul că ,în mai multe judeţe partidul conservator-democrat a încheiat un cartel cu partidul naţional-liberal, spre a lupta împreună înalegerile generale. Indignarea presei carpiste este încă o făţărnicie. Este absolut evident că fiind la putere partidul carpist, partidul conservatordemocrat şi partidul naţional-liberal joacă acelaş rol, acela de opoziţie. Faptul că între partidul conservatordemocrat şi partidul naţional-liberal nu este nici identitate de program, nici identitate de tendinţe, nu are nimic a face cu acest adevăr fundamental că cele două partide sunt în opoziţie. Or, orice opoziţie, care este opoziţie, şi nu opoziţie de carnaval, are ca o primă datorie să împedice pe cit cu putinţă, succesul guvernului. De aici rezultă în mod firesc că partidele de opoziţie, in loc să-şi divizeze forţele, trebue să se înţeleagă pentru lupta electorală şi să-şi unească sforţările spre a împedica guvernul să-şi facă o majoritate în parlament. Partidul conservator-democrat mai are şi un alt motiv. El consideră acest guvern ca un guvern anti-parlamentar cu atit mai bine dar, că poate să-i opue în alegeri toate forţele potrivnice. Pentru partidul conservator-democrat Întocmai ca pentru partidul naţional-liberal, mai este o raţiune — raţiune de ordin superior — care a dictat cartelul electoral între cele două partide. E consideraţiunea că guvernul d-lui Carp, prin slăbiciunea sa şi prin adinca sa ură Împotriva libertăţilor publice, e fatalmente osindit să facă alegeri falsificate, pătate de corupţie, şi neaparat şi de violenţe. In faţa acestei certitudini, cele două mari partide ale acestei ţări, nu puteau face altfel decit să-şi unească forţele electorale pentru a apara libertăţile noastre împotriva acelora, al căror dispreţ pentru sistemul nostru Constituţional, nu se poate compara decit numai cu uşurinţa lor. Programul pur demagogic al guvernului d-lui Carp, program ţinut ascuns cu multă îngrijire pănă la venirea la putere este o raţiune mai mult—dacă mai trebue vre-o una — pentru ca cele două partide, conservator-democrat şi naţional-liberal, două partide absolut independente unul de altul, dar avînd aceeaşi încredere în democraţie şi aceeaşi neîncredere in toate demagogiile, să nu şovăiască a încheia o alianţă electorală, care să le pue in poziţiune să lupte în alegeri cu mai multă claritate. Nu este In faptul acesta nimic extraordinar şi cu atit mai puţin ceva imoral. In totdeauna şi pretutindeni opoziţiunile Îşi simt cotul, în bătălie. Foarte adesea ori ele işi amestecă buletinele de vot în parlament, cum în mod firesc se unesc în lupta electorală. * De altfel să vedem dacă carpiştii au dreptul să se plingă. La 1899 ca şi la 1905, cind erau adversarii guvernelor conservatoare de atunci, s’au unit cu liberalii in opoziţie. Dar este o deosebire. Şi deosebirea ceasta desvălueşte vicinica ţară a carismului, inferioritatea morală a cariştilor. La 1899, carpiştii, grupuleţ fără imortanţă, existau numai in citeva judeţe -5 in total şi au găsit totuşi mijlocul albă atitudeni diferite după localităţi Au primit pomana noastră la Iaşi, ude am ales pe lista noastră, cu toată mpotrivirea formală a d-lui N. Filipescu care cu siguranţă că a avut dreptate vicică-i cunoştea mai bine de cit noi iar în alte judeţe s’au unit cu liberii Împotriva noastră. Domnii aceștia nu urmau o politică, un josnic sentiment de arivism, lipit de orice ideie morală, de orice alt deal decit acela de a se alege în cit ai mare număr. Politică ignobilă, a cărei pildă răufăcătoare a pervertit în de-ajuns pe ceilalți și poltroni, pentru ca, chiar zilele cestea din urmă, persoane care se cred neste, să fi îndrăznit să formuleze conepţia că în alegerile din Februarie embrii opoziţiei să se alieze cind cu elalalt partid din opoziţie, cind cu guernul. Dar cum să ceri carpiştilor o ideie orală! La 1905 carpiştii, în cele cîtea judeţe în care existau, au făcut un cartel de opoziţie cu liberalii, şi astfel am putut vedea braţ la braţ, candidaţi la colegiul I de Brăila, pe d-nii I. Brătianu şi N. Filipescu, iar pe d. Delavrancea rîdicînd un toast pentru d. Sturdza, de care zisese într’un riad că e strivit ca o muscă între paginile istoriei noastre. De asemenea, de cind s’a format partidul conservator-democrat carpiştii au practicat tot felul de carteluri, dar întotdeauna cu guvernul. Cine a uitat monstruosul caz din Ploeşti, unde carpiştii menţinind candidatura d-lui Luca Elefterescu şi tot votînd pentru el pină la amiază, au votat de la ora 1 pină la ora 5, pentru candidatul guvernului, numai pentru a împiedica izbînda candidatului conservator-democrat ! Cine a uitat că aici la Bucureşti, numai pentru a cîştiga un scaun în favoarea d lui Th. Rosetti—care a luat cuvîntul o singură dată, şi aceasta pentru ca să declare că s’a înşelat in critica ce-a adus’o unei legi liberale—carpiştii au primit pomană o sută de voturi de la acelaşi partid liberal, de care zic astăzi că Încheind cu el o alianţă pur electorală în opoziţie, săvîrşim un act de imoralitate ! Ce farsori, ce ipocriţi! Cum noi cam timp de trei ani am luptat din toate puterile noastre, cum era dreptul şi datoria noastră, nu numai în potriva partidului liberal de la putere, dar şi împotriva codiţei sale carpiste—care făcea un sgomot cu atit mai mare cu cit era mai neputiincioasă—noi săvîrşim un act de imoralitate cînd ne aliăm in alegeri cu liberalii, astăzi, cind şi liberalii ca şi noi sunt partid de opoziţie? N’am declarat noi întotdeauna că principiul nostru este : opoziţia poate totdeauna să se alieze cu opoziţia, nici odată cu guvernul ? In Octombrie 1901, cînd era vacante 5 colegii, n’am propus noi carpiştilor, cu toate că ei făceau o opoziţie foarte blajină, să se alieze cu noi în vederea acestor alegeri, cu obligaţia din partea noastră de a nu cere nimic în plus în cazul cind vom eşi victorioşi? Cine a refuzat această alianţă de la opoziţie la opoziţie, dacă nu carpiştii ? Şi oare refuzul acesta n’a înlesnit el victoria liberalilor pentru 3 scaune din 5 ? Dar noi cunoaştem rostul acestei făţărnicii. Nu morala îi interesează pe carpişti, ci frica. Domnii aceştia, cari timp de 3 ani au trăit din pomana liberalilor, şi-au clădit toate speranţele pe veşnicia aceleiaşi combinaţiuni. Domnii aceştia, plini de fumuri şi lipsiţi de judecată politică, s’au bizuit —pentru a se putea impune unei naţiunei care nu-i vrea—nu numai pe violenţa electorală, dar şi pe complicitatea liberalilor, pe cari îi credeau dornici de un dolce farmiente, după ostenelile a 4 ani de guvernare. Domnii aceştia îndrăgiseră ca ideal politic rotativizmul portughez, în care fiecare guvern îşi fabrica nu numai majoritatea, dar şi opoziţia,—rotativism a cărui lunestă încheere cu toţii o cunoaştem. Fără îndoială, pentru partidul liberal aceasta ar fi o sinucidere morală, şi dovedeşte cit de uşurateci sunt domnii aceştia că au putut crede într’o asemenea combinaţie. Şi iată că logica lucrurilor principiile eterne ale vieţei morale, sentimentul profund, am putea zice instinctul necesităţilor oricărei lupte, simţul responsabilităţilor ce apasă asupra tuturor acelora cari se găsesc in capul unor mare partide naţionale şi democratice, au dictat, ca ceva simplu şi absolut firesc, celor două partide de opoziţie—cami în acelaşi timp sunt singurele partide din această ţară vrednice de a purta acest nume—o alianţă electorală împotriva d-lui Carp. * Desigur este în atitudinea celor două partide un lucru, singur lucru care se poate critica Cum să-şi unească ele forţele împotriva unui avorton? Dacă ar fi numai împotriva partidului d-lui Carp, o asemenea unire ar fi de prisos. Dar ea este făcută împotriva corupţiei neruşinate şi împotriva violenţei neputincioşilor şi lucrurile acestea din nenorocire, cântăresc ceva mai greu decit partidul d-lui Carp. Mânzii lui Démétre Candidaţii Carpişti pentru colegiul al 2 lea de Cam°ră din Iaşi provoacă curiozitatea cetăţenilor alegători. Curioasă idee îşi fac ei de partidele politice, cînd văd că pentru a lupta în alegeri, recurg la toţi oftigoşii, la toţi pîrţigăii, la toţi nechemaţii. Şi in simplitatea lor îşi zic, că pe semne la politică îs luni cei ce nu-s buni la nici o treabă alta. Şi au dreptate oameni noştri! Adică ce ar fi vinovat oraşul Iaşi să înghită pe toţi acei pe care cu sau fără culise, d. Denerre Grecanu i-a pomâzuit de candidaţi la deputăţie. Pe ilustrul Antonas Vau lăsat la grajdul... Camenii, căci cu el buchetul ar fi fost complect. In frunte e noatiul G. A. Scorţescu, care a revenit din Iad, după ce "Satana pusese ochii pe dinsul şi voia să-l treacă în a sa împărăţie. Dacă alegătorii voesc să afle ceva de pe lumea ceialaltă să întrebe pe d. Scorţescu, şi le va spune aidoma după vămile Văzduhului. Daci cetăţenii ieşani au de gînd să învie morţii şi să trimeată în parlament facto, dar adunarea Romîniei nu e adunare de strigoi, pentru ca tocmai de la Iaşi să ne vină unul. D. C. Ivaşcu e un candidat in extremis. D. Démétre ţine cu orice preţ să caseze pe prietenul seu, care nu Va părăsit la vremi grele. De la Epitropie Va alungat Petrachi Sion, cel mai hapsin junimist, ţinut de rău de ai săi. Dacă pe C. Ivaşcu Va putut deplasa un Sion, dar încă 2700 de alegători de la col. II Cameră, nici n’au ce face cu dinsul! D. C. Ivaşcu e candidat cu cîntec, şi se prea poate ca în cele din urmă nici să mai fie, acoperind cu statura sa înaltă, prăjina scheletului lui Iorga! Încolo, curat mînzi politici: Tuluri, monsieur Georges Toudoury, cel mai fain băet; Leatris, român, neaoş de la Atena, cel mai bărbos om din cuprinsul laşilor. Cade de glas, calcă în barbă şi foarte mlădios la mers! NiCu CorJOSCU, mai mult Nicu decît Corjetcu, ori mai multă Coajă decît miez! Henri Saţu, cel mai îndatoritor băet, cel mai punctual avocat, cel mai corect om !!! In 1888 colegiul al 2-lea de Iaşi a trântit miniştri junimişti, ca Maiorescu, dar acum în 1911 se va opri el cât de puţin asupra acestor 6 mânzi ai lui Démétre. Ce crudă ironie ca un târg ca Iaşii să aibă a-şi da păsul pentru cei 6 mânzi ai lui Démétre. Momeala învăţătorilor Dintre toate pasajele manifestului, ce guvernul Carp a adresat ţării, cel mai silit, şi cel mai pripit, a fost acel cu sporirea salarului corpului didactic rural, care astăzi nu e decît de 90 lei. Chiar locul unde a pus acest prizărit pasaj arată scopul electoral ce voeşte a-l urmări guvernul Carp, prin manifestul său, D. Carp care în faimosul său proect de lege asupra guberniilor d-sale, pusese între alte atribuţiuni ale sale şi dreptul de a numi, fixa salarul şi pedepsi pe învăţătorii recalcitranţi. Numirea şi darea afară a învăţătorilor lăsate pe mina gubernatorilor d sale, arată fondul sentimentelor d-lui Carp faţă de corpul didactic rural. D. Carp vede un pericol social în utilizarea învăţătorilor pentru o activitate extra şcolară ; d-sa a dispus să se oprească orice activitate în acest sens ; şi iată acum darnic la lefi peste 90 lei. Dar d. Carp mai ştie că sínt cîteva serii de învăţători, cari au numai 65 de lei pe lună. Cere-vor şi ei o ridicare de salariu ? Li s’ar cuveni, dar d. Carp tace de acestea, probabil că nici nu-i cunoaşte de sínt sau nu. învăţătorii rurali sínt o falangă conştienţă rurală. Cu ei poţi ridica nivelul moral şi economic al ţăranului, trebue să iai pe dascal să-l dai la şcoală şi aşa să capete ascendent în satul lui. Activitatea lor intra şi extra şcolară, le-a ridicat vaza şi le-a înzecit avîntul. Din această vază guvernul Carp îi scoate ; aceasta numai li se stânjeneşte şi iată-l pe d. Carp venind să afirme în manifestul său că „spre pildă la ministerul Instrucţiunei publice vom spori lefurile învăţătorilor săteşti, cari n’au astăzi de cît 90 lei pe lună“. Iată că cei 6000 de învăţători puşi de guvernul d-lui Carp într’un de pildă, ceia ce arată că şi la alte categorii de slujbaşi ai statului se va îmbunătăţi soarta materială. De cît care e sancţiunea ? De la vorbă la faptă e o mare deosebire, şi omul se judecă după fapte. Acest manifest electoral nu însamnă nimic, nu leagă pe nimeni, nici pe ţară de junimişti, nici pe junimişti de ţară Pină atunci să-i lăsăm pe domnii învăţători să aştepte, căci lipsa grijei de pină acum trădează un asalt la timiditatea, la credulitatea, la lipsurile ţăranului de la Dunăre, iar nici decum un interes pentru aceaste dări de muncitori intelectuali, cei mai modeşti, dar cei mai mulţi şi mai necesari în stat. „Les deux neveux“ Oncle Mathieu Cantacuzéne, „le pupille de ce Gréciano“, este două feluri de oncle, onclul Jockey Clubului din Iaşi, şi onclul nepoţilor sei. Şi cum glăsueşte proverbul francez „un oncle est un caissier donné par la nature“ şi onclul Mathieu ie foarte gentil casier. Are nepoţi. Istoria politică actuală, cunoştea pină eri, pe „le neveu Constantin“ de profesiune inginer, pe care oncrul l-a făcut Zapciu al judeţului Iaşi. June distins, bun cunoscător al limbei franceze, le neveu Constantin a luat demisiile tuturor funcţionarilor mari, mici, mărunţei, tuturor primarilor, consilierilor comunali şi notarilor. Dar foarte delicat, ce-i drept. A zis : „am nevoe de demisiile voastre netimbrate. Cînd voi uza de ele, voi pune timbrele din caseta mea particulară“. Gentil. Asta ie cum ai sili pe cineva să se sinucidă şi i-ai da un franc să-şi cumpere spirt denaturat şi chibrituri. Pe le neveu Constantin îl cunoaşte deci istoria politică,o cunoştinţă foarte curîndă şi foarte selectă. Acum a debutat un alt neveu. Acesta ie cumnat cu cel de sus, nu cu Dumnezeu, cu le neveu Constantin. E de asemenea inginer. Ii zice Miclescu. Acum îi zice Miclescu, pină acum se numea Miclesco. Pe acesta onciul nu l’a făcut prefect. L’a dat d-lui Greciano să-l facă deputat. Domnul Greciano, după ce s’a stricat de rîs, s’a angajat să-l facă deputat pe leneveu Miclescu. Alegătorii col. I de Iaşi, sunt chemaţi de d. Greciano să facă plăcere d-lui Cantacuzino şi să aleagă deputat pe d. Miclescu, care se recomandă alegătorilor cu o apostrofă foarte amabilă: — Eu sunt constructorul liniei Olteniţa Bucureşti. Că d. Miclescu va reuşi fie sigur. Suntem atit de strîns legaţi, economiceşte, de linia ferată Olteniţa-Bucureşti. Că celelalt neveu va reuşi la prefectură—de ce am întrebuinţa viitorul, dacă prezentul ie atit de graţios , le neveu Constantin a şi reuşit. Les deux neveux et l’oncle cadrează minunat cu situaţia guvernamentală de astăzi. DIN ALE ZILEI Un nou efect public va fi propus spre a fi cotat la bursă : cartea de alegător. Operaţia aceasta financiară are de autor pe prefectul poliţiei Iaşi, care şi a zis, cu drept cuvînt, că dacă fiecare carte de alegător are cupoane, de ce nu s’ar putea vinde ca oricare alt cupon ? Cu sistemul acesta, alegătorul va avea un venit sigur, fără ca acel venit să decurgă din vreun capital depus. A ars-o minunat, de prefect de poliţie. — Un alegător, de la care prefectul detaşase un cupon, se prezintă a doua zi cu o propunere : — Mi-aţi cumpărat ieri un cupon de col. II Cameră. Am venit astăzi să-mi cumpăraţi şi pe acel de la col. II Comună. — Noi nu cumpărăm decît la scadenţă, sconturi nu facem. — Un alt alegător, prezintindu-se la percepţie să-şi plătească birul în sumă de 50 lei, întinde funcţionarului un cupon de carte de alegător şi îi zice : — Dă-mi restul 40 lei şi cu 40 face 80 lei. — Un părinte, de ziua naşterei copilului seu, dă unul din cupoanele cărţei sale de alegător şi-i spune : — Asta face 80 lei. Să-l strîngi cuponul, căci sunt sigur că valoarea lui va creşte ca şi acea a acţiunelor Băncii Naţionale. — Testamentul unui nevoiaş. „Toată averea mea se compune din cartea mea de alegător. Ea conţine trei cupoane pe care le las: fiicei mele pe acel de Cameră, şi fiului meu mai mare pe acel de comună, fiului mai mic pe acel de judeţ“. Tatăl lui Tolstoi „încă de copil, tata rămăsese singur la părinţi; fratele său, Henka, în urma unei căderi rămase cocoşat şi mult de mic“ — scrie Lev Tolstoi în „Memoriile“ sale. In 1812, tata era de optsprezece ani, şi, cu toată încruntarea îndărătnică a familiei lui, care tremura pentru viaţa lui, se înrolă in armată. Prinţul Nicolae Gorciakov, rudă de aproape a bunicii, era atunci ministru de răsboiu şi fratele lui comanda armata activă. Lui îi fu ataşat tata în calitate de aghiotant. Făcu campaniile din 1813 şi 1814, cînd într’o zi, în Germania, trimes drept curier, fu făcut prizonier de francezi şi ramase captiv pină la 1815, cind armatele ruseşti intrară în Paris. Tată-meu fu decepţionat de campaniile lui ; o văd din scrisorile lui ; se retrase şi plecă la Kasau, unde bunicumeu, mai de mult ruinat, era guvernator. După puţină vreme, strămoşii menturi şi tata rămase cu o moştenire care nu-i acoperea datoriile şi avînd in sarcina lui pe mama lui, bătrină, obişnuită cu luxul, pe sora sa şi o vară. Atunci s’a însurat; emigră la lasnaia Poliana şi după nouă ani de viaţă conjugală, rămase văduv. Aci se urcă amintirile mele cele mai îndepărtate. Tata era de statură mijlocie, bine făcut, de un temperament singeros, viciu, cu faţa plăcută şi cu privirea totdeauna tristă. îşi petrecea viaţa îngrijindu-şi proprietăţile, dar nu se pricepea la mare acru pe cît imi pare. Avea o mare calitate pentru epoca aceia; nu numai că nu era crud, ci mai mult slab. Cît a trăit n’am auzit vorbindu-se de bătae. E probabil totuşi că era întrebuinţată. In epoca aceea nu se putea închipui că se putea administra o moşie, fără ca robii să nu fie biciuiţi. De sigur însă că bătăile acestea erau atit de rare şi tata era atit de străin de ele, în cit noi, copiii, n’am auzit niciodată vorbindu se de ele. Numai după moartea lui am aflat că cruzimile acestea se făptuiau lingă noi. Intr’o zi ne Întorceam de la plimbare cu perceptorul nostru, cînd întîlnirăm, lingă țarcul, unde se depuneau sacii cu griu, pe administratorul nostru, pe grosul Iline; era cu al doilea vizitiu, Kuzmachiorul, un om însurat care nu mai era tînăr. Ne atrase atenția faţa lui tristă. — Unde te duci ? întrebă unul din noi pe Iline. încet, administratorul nostru cel gros, răspunse: — Mă duc la țară, să pun să bată pe Kuzma. Nu pot descrie oroarea ce produseră asupră mi cuvintele acestea şi aerul trist al bunului Kuzma. In aceiaşi seară povestii întîmplarea mătuşei mele Tatiana Alexandrovna, care îngrijea de educaţia noastră. Ea ura bătăile şi nu le admitea nici pentru noi, nici pentru robi, împiedecindu-le ori de cite ori putea. Povestirea mea o indignă și’mi zise ca o mustrare: — De ce nu l’ați împiedecat ? Cuvintele acestea mă întristară foarte mult; nu știam că ne puteam amesteca într’o afacere atit de gravă, dar era prea tîrziu și odioasa faptă se petrecuse. * Revin la tata. Ca şi cei mai mulţi din ceilalţi proprietari, şi mai cu seamă că urmarea stării afacerilor tatălui lui, avea procese multe cari il sileau să lipsească deseori. Se ducea de asemeni adesea la vînătoare. Cind şedea acasă, se ocupa de noi şi citea mult. Avea o bibliotecă mare, alcătuită din clasicii francezi, din cărţi de istorie şi de ştiinţă, Buffon, Cuvier. Mătuşa mea îmi spuse că tata avea de regulă să nu cumpere cărţi noui atita vreme cît nu citise pe cele ce avea. Totuşi, măcar că citea mult, nu pot crede că trecuse prin toate multele istorii de cruciade, de Papi şi altele încă ce am găsit in biblioteca lui. Atit cit pot judeca, n’avea gust pentru ştiinţe, dar era la nivelul oamenilor culţi ai vremei lui. Ca cei mai culţi din ruşii cari au făcut campaniile din 1813, 1814 şi 1815, nu era aceea ce se chiamă acum un liberal, dar, prin sentimentul propriei lui demnități, nu admitea că puteau fi serviți tari ca Alexandru I și Nicolae I.