Opinia, septembrie 1911 (Anul 8, nr. 1388-1412)

1911-09-01 / nr. 1388

5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . 6 Iuni o v ■ 0 e 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. HI, 50 Bani If ^ S» tS­­IJ DT, ^0 »* ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacția şi Administrația, IAȘI, Anul Vii! ^ §388 Joi I Septembrie Democraţia şi politica Democraţia e o stare de fapte. Ea nu are o doctrină proprie a sa, de unde şi neputinţa de a i se da o de­­finiţiune. Cum că democraţia este astă­zi un fapt, ne-o dovedesc o sumă de împrejurări. Pmă acum vre-o 40 de ani se socotea, de e-T ÂÎÎÂî ««»• monarchii sunt democrate, ba unele din ele întrec sub acest raport, chiar ţări trăind sub regim de republică. * Chiar în ţările cu regim absolutist afiflă un puternic curent democratic. Acum vre­ o trei sau patru ani in urmă a­ fost observată in toată lu­mea O circulară adresată de primul­­ministru rus Stolipyn catră agenţii subordonaţi ai lui, prin care le re­­n­sumă de măsuri pentru îmbimătăţirea stărei claselor înţe­pate. La o asemenea circulară pu­­tifici subscrie, ziceau ziarele­ străine, miniştrii statelor celor mai înaintate Iuna,ude ce zic, că democrate sunt astă­zi nu numai anumite societăţi. Din cauza acestei situaţiu,i şi ca consecinţă a împrejurării, că demo­­craţia nu e o doctrină a­parte, ur­mează că dacă zicem,­­ de exemplu, SS-ua democrat, nu însemnează că am spus mare lucru. Dacă voim a desemna persoana din punct de ve­­dere politic, trebue să adaugăm m­e­­diat un alt calificativ. Putem zice cui­va liberal-democrat, ori conser-VaAlt­felIne0r explicăm numirea par­tidului conservator-democrat. Pali­dul al cărui şef este omul superior, d. Take Ionescu, este necontestat un partid conservator, dar care înţelege a da o mai mare atenţiune curentu­lui democratic, ce îşi face drumi m mijlocul societăţii noastre. El înţeie­gulase uşile deschise unui cu­rent sănătos democratic. Aceasta de pu­tel­e şi raţiunea lui de a fi ca partid de sine stătător. Cei cari al­­cătuesc acest partid dau şi trebue să dea importanţă atît numim de conservator cit şi aceleia de demo­crat cari rămîn strîns legate in for­maţiunea partidului şi ca o regulă de conduită a lui. Şi aceasta cu atit mai mult cu cit democraţia neslin­­jenită a provocat şi provoacă o sumă ele rele, cari atrag şi au atras aten­t democraţia, s°pun uni'a adus după aicie libertatea individului, insă jo­cul perfecţionat al instituţiunilor de­“iwsrtis's făcut alt­ceva de cît că şi-a schimbat d­Snîmil Astă­zi dînsul este la dis­creţia miorităţilor. Majorităţile , la rindul lor, se cred absolut stăpine să facă ce voesc. Funcţiuni publice, titluri onorifice, concesiuni de luc­­rări publice, suspendări de urmăriri masă cît mai mare de cetăţeni să ia parte la afacerile publice ca alegă­tori, că alegătorii aceştia să se o­­cupe în adevăr de acele afaceri şi să-şi dea samă de ele, precum şi prin­­ mai largă reprezentare a minori­tăţilor. Iată de 08 ziceam, că partidul con­­servator-democrat are una din cele mai frumoase meniri. El este expre­siunea adevărată şi actuală a nevoi­lor timpului nostru. Contra curentului democratic, nici un partid nu se poate pune. Ches­tiunea toată insă, e de a canaliza, a dirigui acest curent, împedicîndu-1 a aduce cu dînsul neajunsurile din alte state. In programul partidului nostru conservator-democrat, stau tocmai principiile, cari ne vor da o demo­craţie mare şi sănătoasă. In el se prevede lărgirea colegiilor electo­rale, tot acolo se spune că se vor obliga cetăţenii a merge la vot, şi tot în acel program stă reprezenta­rea minorităţilor. De aceia şi socotesc, că în meni­rea partidului nu e numai o împă­rechere de cuvinte fără însemnătate, ci fie­care în parte au rostul lor, iar la un loc stau pentru a desemna partidul de la care ţara aşteaptă drepte revendicări pentru prosperi­tatea generală. Democraţia nu trebue înţeleasă în sensul unei egalizări şi de drept ca şi de fapt. Egalitatea de drept, ega­litatea tuturor înaintea legilor se poate înţelege, ba chiar e compati­bilă cu regulele de conduită a socie­tăţilor. Nu poate fi tot aşa însă pen­tru egalitatea de fapt, pentru că aici mai mult ca în ori­ce alt­ domeniu, neegalităţilor naturale nu li se pot aduce piedici. Un guvern democratic trebue să se sprijinească pe o elită. Cine şi cum va forma acea elită? Negreşit noi astă­zi dăm toată încrederea pen­tru această instrucţiuni. Avem cre­dinţa noi acum, că prin acest mij­loc selecţiunea pentru alcătuirea a­­celei elite, va avea o bază mai solidă şi mai largă, precum şi că însăşi a­­cea elită va fi mare. Instrucţiunea însă, fără educaţiune, nu va putea da mult şi bun. Nu mă pot opri de a arata ce credea în a­­ceastă privinţă un om de mare va­loare. Herbert Spencer. Plecat de la ideile din tinereţe idei radicale, dînsul ajunsese cătră vrîsta matură la un conservatism raţional. El nu s»unea speranţa pe instrucţia popu­­ară, pe espansiunea în popor a lu­­minelor şi raţiunii. Punea însă oare­care temei pe in­strucţia unită cu educaţia căci zicea el, instrucţia fără educacaţie nu nu­mai că nu face pe om stăpîn asupra lui însuşi, ci din contra este un ali­ment pentru instinctele cele mai josnice. V. I. Radu p« nici ie­ri», nde o-P!Şia aceste neajunsuri ale democra­ţiei ce cari unii le exagerează, se văd în ţări al căror democratism mi mai poate fi pus la îndoială. Se văd, de exemplu­ în Franţa, se văd m . Ap­oi,întru cit aceste rele există, se caută mijloacele pentru indrep­tnii, această îndreptare nu va putea veni de cit de la o schimbare în mentalitatea şi mora­litatea alegătorilor şi aleşilor. Insă schimbări de acest­ fel nu se fac dintr’o zi în altă. Cit va trebui dar să se aştepte pînă se va produce fenomenul, ca acei cu altă mentali­tate şi moralitate, de cît acea a celor de astă­zi, să ajungă legiune, şi prin urmare să se impună. Cei cari ţin samă de starea pre­zentă a lucrurilor, cari socotesc, şi au drept cuvînt, că natura omeneas­că nu se va schimba repede găsesc că remediul la relele aduse de o de­­mocraţie fără eu, stă în aceia ca o Intre război ţi pace Europa întreagă—lumea întreagă este sub stăpînirea linei singure şi mari emo­­ţiuni: acea legată de soarta tratativelor urmate între Franţa şi Germania, cu pri­vire la Marocco. Va fi, ori nu va fi război ? Discursurile rostite în faţa flotei ger­mane şi a celei franceze aluziile şi în­demnurile către soldaţi, pregătirile ne­contenite şi care culminează în ştirea că „flota se află sub presiune“, adică gata în orice moment de atac; constatarea că mobilizările de-o parte şi de alta se pot face în minimul de timp posibil, toate aceste întreţin in mintea tuturor ideea, temerea că de o zi pe alta lucrurile se pot agrava intr'atîta, in­cit să ne găsim în fața iremediabilului. Ar fi un război cu teribil de mari ur­mări, legat în acelaș timp de incalcula­bile sacrificii. Sacrificii de oameni și de bani,—e mai cu seamă de bani! In recenta carte tipărită de căpitanul Bernard Serrigny „Les Consequences E­­conomiques et, sociales de la prochaine gu­erre“, autorul caută să stabilească sume­le ce ar trebui cheltuite într’un eventual războiu. Aproximativ, numai Franța­­ar jer fi­ 30 de milioane franci pe zi, adică socotind cite 10 lei pe zi de om pentru 3 milioane de­ soldați. Suma aceasta e socotită ca minimă, avînd in vedere că în timpul Apărării Naţionale, in 1371, s’a cheltuit 18 lci de om ; un soldat rus în Manciuria—din cauza de­părtării şi a furăturilor—a costat "23 lei pe zi, un soldat japonez 17 lei. Face oare într adevăr Marocul atari sacrificii ? Multă lume crede insă că se explică numai vechiul dicton. „Dacă vrei pace, pregăteşte războiul“—şi că nu va fi o în­­căerare de arme, intru cit nimeni im­ şi va lua o atare răspundere, mai cu seamă faţă de protestările social democraţiei din ambele ţări. Se speră că zilele acestea vom fi fixaţi asupra rezultatului înţele­gerii şi că vom avea un comunicat. Pînă atunci publicul n’şere de ce să se alar­meze, tendinţa e spre pace. Nota presei din ţările mai interesate e calmă, cu toate săgeţile rare ce le aruncă din cind în cind ziarele şoviniste. Aşa de exemplu dăm aci ceea ce scrie un ziar pangermanist Tacgloche Uutidî­hau. „Noi renunţăm la Maroc, vom tolera protectoratul Franţei asupra acestui im­periu şi noi ne vom asigura faimoasa poartă deschisă prin care vom fi expulzaţi cerîndu-se şicane neguţătorilor şi indus­triaşilor noştri. După ce s'a garantat in­dependenţa imperiului serifian prin vo­­iagiul împăratului; după ce s'a lăsat fără răspuns articolul imprudent al fosei ofi­ciale a ministerului de războiu francez şi intervenţiunile d-lui Carlwiig (ambasado­rul englez de la Viena), guvernul nostru ne afirmă că nici odată n'a voit să do­­bîndească teritorii în Maroc. Această a­­firmaţie e grotescâ, şi pentru a cuteza a o face, trebue să aibă o credinţă excesivă în naivitatea poporului german. D. de Kiderlen Waechter ar fi putut să lămu­rească aceasta printr’un singur cuvînt. El n'a făcut-o, şi aceasta fac­e elintr'insul un om de stat modern...“ ...Dar să aşteptăm ultimele, telegrame! EDILITATE Din grijile edililor Membrii clubului guvernamental au început să-şi exprime adînca lor nemul­ţumire, de cele ce se petrec la comună. Ei nu se silesc, în gura mare, să cri­tice şi să afirme ca o ruşine, felul cum se "găsesc azi conduse interesele comu­nei. Mulţi au declarat, că nu vor tolera pe Cosmovici la comună, chiar de va trebui să spargă baratca. Printre consilierii comunali se ob­servă o identică mişcare. Singurul care a rămas credincios d-lui Cosmovici e bulgarul Velu, toţi ceilalţi ar dori ca d. Mavrodi să ocupe locul actualului prim ajutor de primar. La rîndul, d-sale d. Gh. Botez, sena­tor şi... consilier comunal, cere să fie proclamat primar. D. Botez, se consi­deră ca singurul om capabil în clubul gu­vernamental şi singurul în stare a scoate oraşul din făgaşul, în care se găseşte, mulţumită actualilor conducători. D. Greceanu, îl tot amina pe d. Bo­tez, de care are o frică semnificativă, pentru că e senator şi mai ales pentru că are un frate influent, care ar putea să ceară socoteală de cele ce se petrec la Primăria din Iaşi. Să treacă serbările jubiliare şi te aleg primar,—zise mereu d. Grecianu, cău­­tînd să liniştească pe rugosul candidat la Primărie. Dar toate au un sfîrşit. D. Botez a început să se convingă, că serbările ju­biliare vor fi amânate la calendele gre­ceşti, pentru bunul motiv că nu e mo­mentul. Acum toată lumea şi în special autorităţile au a se gîndi la primejdia holerei, la găsirea mijloacelor pentru a preveni şi a combate teribilul flagel, şi nimeni nu se poate gîndi acuma, în a satisface dorinţa unui înfumurat, de a şi recita un discurs lugubru. Aceasta ar putea s’o facă Dragomir, care şi în alte ocaziuni a ştiut să sal­veze pe fruntaşii partidului său. Ori­cum d. Botez s’a săturat de aş­teptare şi pretinde ca şeful să se deie la o parte, pentru a-i da locul promis. Aceste sunt grijile edililor. Iată pen­tru ce toate interesele oraşului sufăr şi nu se ia nici o măsură, pentru a a­­sigura salubritatea oraşului. Aşa vedem, că la Craiova, administraţia comunală a luat o sumă de dispoziţiuni bune, şi a mers pînă chiar a se îngriji să aibă la dispoziţie o cantitate de var, pentru desinfectarea şanţurilor şi a curţilor in­salubre,—în Iaşi totul e lăsat la întîm­­plare, cu toate că în oraşul nostru ne­voia e mai mare, ca ori­unde, N. A. ­tielptuetta grecinietă Domnul Grecianu a cucerit totul în Iaşi — afară de teatru. Domnul Gre­cianu luptă, deci, să pună mîna şi pe acest templu al artei. Nu doar pentru a­­morul artei. Nu Melpomena inspiră simpatii preopinientului, ci ceva brutal, cum are intendenţii săi pe la spitale, copiştii sei, ipistaţii sei—d. Grecianu vrea să aibă, la teatru : directorul său, administratorul seu, secretarul seu. Nu poate cuceri teatrul. De la Ianua­rie se luptă, persecută, reclamă, intri­­ghează—şi teatrul nu se dă dat. La teatru sunt cinci liberali: doi în co­mitetul de administraţie, apoi directo­rul, secretarul şi administratorul. O a­­devartă maledicţie, de care omul si­tuaţiei de la Iaşi nu poate să scape. Şi fiind că nu poate să scape pe ca­­lea numită bună, s’a hotărît să perse­cute instituţia, doar vor demisiona astfel cei cinci liberali. Ia ce consistă persecuţia ? In ceva cu totul extra­ordinar. Intr’o capturaţie a teatrului propriu zis, după sistemul bandiţilor greci, care capturează cite un cetăţean german sau austriac şi nu­­ dă drumul pînă nu se achită ransonul. D. Grecianu, după acest sistem, a cap­turat clădirea, care este a d-sale fiind­că este a primăriei; e un sistem a d-lui Grecianu de a fi proprietarul clă­dirilor altuia. Clădirea teatrului urmea­ză să nu fie reparată, nu-i se va da în­destularea de apă, nu se vor ridica gu­noaiele, nu­ i se va mai da subvenţia, pînă nu vor demisiona cei cinci liberali. Cu clădirea ruinată, fără apă, fără subvenţie — pas de deschide teatrul — nu se poate. S’a putut oare obţine eli­berarea inginerului Richter pînă nu s’a făcut numărătoarea complectă a celor 4000 lire sterline ? Melpomina să treacă la grecinism, să devie una cu Naiman Paraschivescu — sau­­porțile teatrului din Iaşi nu vor fi descaliac. Scurt şi cuprinzător. OAMENI ŞI LUCRURI In jurul şcoalei Spuneam—citind în articolul de ori cîte­va rînduri din studiul d-lui Litzica asupra învăţămîntului secundar—că nu îmbrăţişează problema din toate punc­tele de vedere. A vedea în opera de înaintare ori de decădere, a studiilor secundare, numai rolul politicei, numai toleranţa, exce­sele, frivolitatea, nu e totul, nu e e­­senţialul. Bună­oară vinovăţia partide­­lor politice ast­fel expusă . _____ «... Când vedem că aceste avantaji­­s-au introdus treptat şi paralel cu spo­rul continuu al populaţiei şcolare, nu ne putem opri să stabilim o legătură cauzală între aceste două fapte, şi să afirmăm că, pe măsură ce îmbulzeala crescîndă a masselor populare spre şcoala secundară a umplut clasele cu elemente tot mai puţin vrednice de în­­văţămîntul secundar, în aceeaşi măsură s’a tot uşurat traiul şcolar, răsturnîndu­­se condiţiunea de care vorbiam mai sus. In loc să se rîdice poporul pînă la şcoală, a fost coborîtă şcoala pînă la popor. Patru­zeci de ani liceele noastre au fost sub stăpînirea pseudo burgheziei, care le transformase în pepiniere de funcţio­nari şi avocaţi, azi ele cad tot mai mult sub stăpînirea unor pseudo democraţi cari le transformă în pepiniere de ari­vişti. Iar faţă de această nouă îndru­mare îndrăznesc a crede că n’ar trebui, poate, să ne surprindă prea mult bă­nuiala că schimbările şi uşurările con­­diţiunilor şcolare ar fi adesea rezultatul unor influenţe nepermise de care nici unul din partidele noastre politice nu se poate lăuda că este îndemn“. E, în această pesimistă filosofie şco­lară, desfăşurarea unei sentinţe mai ve­chi—tocmai din 1873—a d-lui Maiore­­scu, care spunea într’o şedinţă a Ca­­merii: „... Noi am înfiinţat gimnazii şi licee multe, comparativ cu lipsa de şcoale reale şi meserii, şi nu se face nimic pentru a ne abate de la această direc­ţiune care tinde a face pe toată lumea aspiranţi la funcţiuni. Dacă găsiţi că e primejdios să se mărească acest bizan­tinism al funcţionarilor, această pînză de painjen, care ameninţă de a înăduşi vitalitatea din statul nostru — atunci, domnii mei, trebue să încetăm de a hrăni painjenul care ţese această pînză tot mai departe. Pînă şi ideea din Lu­zica relativă la predominarea... avocăturei e tot a d-lui Maiorescu care spunea atunci : „... Clasa care a prosperat pe seama ţării întregi, clasa a cărei avere a cres­cut într’o proporţie surprinzatoare Î11 cîţi­va ani, este clasa advocaţilor. Am închis poporul într’o ladă întunecată ; i’am lăsat fără lumina instrucţiunei —şi nu i-am deschis de cît o fereastră care ne convenea nouă— şi acea fereastră a fost şcoalele latineşti şi greceşti, cari a­­poi au umplut facultăţile de drept şi cifra avocaţilor lor şi postulanţilor la funcţiuni“... Dar băgăm de seamă că am atins nu­mai istoricul şi laturea politico-socială a învăţămîntului secundar. De fapt sug­­gestivul Anuar al liceului ne a inspi­rat alte gînduri şi reflexii. De aceea ne vom mai opri un­ moment a-l privi şi a vorbi de el. Rodion CUM E JUDECATA RUSIA Ziarele străine în Rusia­ — Fiecare popor îşi are psichologia lui. Nihilizmul rusesc Articolul meu trecut, va fi făcut pe mulţi cititori să mă socotească un re­acţionar. Eu apăr guvernul rusesc şi pe d. Cassu contra întregei ţări ruseşti! Mai întăi eu nu apăr pe nimeni, scriu ceea ce văd şi ceea ce cred. In judecata evenimentelor unei ţări trebue să te conduci nu după concepţia aprioristă pe care o ai despre o ţară, ci după înseşi moravurile şi psihologia poporului pe care’l judeci. Lucrul a­­cesta nu’l observă mulţi,—şi nu numai publiciştii cari scriu vrute şi nevrute de alte popoare, dar chiar legislatorii, oa­meni de la cari se aşteaptă mai mult, de­oarece articolele lor nu sunt scrise numai spre a fi citite, dar şi pentru a fi puse în aplicare. / ^ Cine știe ce întorsătură ar fi luat­ Ro­­mînia, dacă sufletele generoase de la 1848, 66 şi 66 nu ar fi copiat legile după codurile franceze şi belgiane şi s’ar fi căznit a­­da o constituţie în limi­tele evoluţiei şi priceperei poporului romînesc. Mai anii trecuţi d. Stelian Introducea judecătorul unic în moravurile noastre judiciare, crezînd că ele sunt identice cu acele ale Angliei, de unde d-sa co­pia întreaga instituţie a judecătorului unic. Fiecare popor îşi are psihologia lui pe care moravurile, istoria, caracterul, rasa i-au dat-o, şi numai cunoaşte­rea acestei psihologii ne poate face să vorbim drept şi să apreciem cum se cade un popor. La noi se scriu despre ţara rusească o mulţime de lucruri, cari n’au nici un D-zeu. Şi nu numai la noi, dar chiar aiurea. Nu de mult, ci mai zilele trecute am citit într’un ziar rus „Birjevii Vie­­domosti“, zeflemelele unui ziarist rus, relativ la articolele unui critic german din Berlin, in „Lokal Anzeiger“ şi re­lativ la articolele lui Michel Delin din „Temps“. Criticul german, după ce se extaziază de baletul imperial rus, îşi termină ar­ticolul cu această reflexie . „Baletul a­­cesta, care nu e decit reproducţia dan­surilor naţionale ruseşti, trebue văzut în decorul său natural, în munţii uri­aşi ai Rusiei, seara sub razele lunei, strălucind printre nori întunecoşi“. Cu drept cuvînt ziaristul rus se în­treabă : „Unde Dracu a văzut criticul german jocurile naţionale ruseşti în munţi, cind ţara noastră e renumită pentru stepele ei... Poate în Ural sau în Caucaz, dar acolo nu poate fi vorba de dansuri naţionale ruseşti, acolo tră­­esc Calmîkii, Tătarii, Armenii ?“ D. Delin care e rus, scrie in Temps că anul acesta s’au jucat la Petersburg nişte piese inedite ale lui Turghenev, spre marea admiraţie a tuturor ; or de fapt nimic de Turghenev nu s’a jucat anul acesta, ba mai mult, piesele de care vorbeşte d. Delin, nici n’au exis­tat cînd­va în imaginaţia răposatului Turghenev. Publicului îi place însă să se vor­bească de Rusia. Burghezului european, care’şi primeşte zilnic gazeta, care tră­­eşte nesupărat de tîlhari, care’şi tac în

Next