Opinia, septembrie 1911 (Anul 8, nr. 1388-1412)
1911-09-01 / nr. 1388
5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . 6 Iuni o v ■ 0 e 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. HI, 50 Bani If ^ S» tSIJ DT, ^0 »* ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacția şi Administrația, IAȘI, Anul Vii! ^ §388 Joi I Septembrie Democraţia şi politica Democraţia e o stare de fapte. Ea nu are o doctrină proprie a sa, de unde şi neputinţa de a i se da o definiţiune. Cum că democraţia este astăzi un fapt, ne-o dovedesc o sumă de împrejurări. Pmă acum vre-o 40 de ani se socotea, de e-T ÂÎÎÂî ««»• monarchii sunt democrate, ba unele din ele întrec sub acest raport, chiar ţări trăind sub regim de republică. * Chiar în ţările cu regim absolutist afiflă un puternic curent democratic. Acum vre o trei sau patru ani in urmă a fost observată in toată lumea O circulară adresată de primulministru rus Stolipyn catră agenţii subordonaţi ai lui, prin care le rensumă de măsuri pentru îmbimătăţirea stărei claselor înţepate. La o asemenea circulară putifici subscrie, ziceau ziarele străine, miniştrii statelor celor mai înaintate Iuna,ude ce zic, că democrate sunt astăzi nu numai anumite societăţi. Din cauza acestei situaţiu,i şi ca consecinţă a împrejurării, că democraţia nu e o doctrină aparte, urmează că dacă zicem, de exemplu, SS-ua democrat, nu însemnează că am spus mare lucru. Dacă voim a desemna persoana din punct de vedere politic, trebue să adaugăm mediat un alt calificativ. Putem zice cuiva liberal-democrat, ori conser-VaAltfelIne0r explicăm numirea partidului conservator-democrat. Palidul al cărui şef este omul superior, d. Take Ionescu, este necontestat un partid conservator, dar care înţelege a da o mai mare atenţiune curentului democratic, ce îşi face drumi m mijlocul societăţii noastre. El înţeiegulase uşile deschise unui curent sănătos democratic. Aceasta de putele şi raţiunea lui de a fi ca partid de sine stătător. Cei cari alcătuesc acest partid dau şi trebue să dea importanţă atît numim de conservator cit şi aceleia de democrat cari rămîn strîns legate in formaţiunea partidului şi ca o regulă de conduită a lui. Şi aceasta cu atit mai mult cu cit democraţia neslinjenită a provocat şi provoacă o sumă ele rele, cari atrag şi au atras atent democraţia, s°pun uni'a adus după aicie libertatea individului, insă jocul perfecţionat al instituţiunilor de“iwsrtis's făcut altceva de cît că şi-a schimbat dSnîmil Astăzi dînsul este la discreţia miorităţilor. Majorităţile , la rindul lor, se cred absolut stăpine să facă ce voesc. Funcţiuni publice, titluri onorifice, concesiuni de lucrări publice, suspendări de urmăriri masă cît mai mare de cetăţeni să ia parte la afacerile publice ca alegători, că alegătorii aceştia să se ocupe în adevăr de acele afaceri şi să-şi dea samă de ele, precum şi prin mai largă reprezentare a minorităţilor. Iată de 08 ziceam, că partidul conservator-democrat are una din cele mai frumoase meniri. El este expresiunea adevărată şi actuală a nevoilor timpului nostru. Contra curentului democratic, nici un partid nu se poate pune. Chestiunea toată insă, e de a canaliza, a dirigui acest curent, împedicîndu-1 a aduce cu dînsul neajunsurile din alte state. In programul partidului nostru conservator-democrat, stau tocmai principiile, cari ne vor da o democraţie mare şi sănătoasă. In el se prevede lărgirea colegiilor electorale, tot acolo se spune că se vor obliga cetăţenii a merge la vot, şi tot în acel program stă reprezentarea minorităţilor. De aceia şi socotesc, că în menirea partidului nu e numai o împărechere de cuvinte fără însemnătate, ci fiecare în parte au rostul lor, iar la un loc stau pentru a desemna partidul de la care ţara aşteaptă drepte revendicări pentru prosperitatea generală. Democraţia nu trebue înţeleasă în sensul unei egalizări şi de drept ca şi de fapt. Egalitatea de drept, egalitatea tuturor înaintea legilor se poate înţelege, ba chiar e compatibilă cu regulele de conduită a societăţilor. Nu poate fi tot aşa însă pentru egalitatea de fapt, pentru că aici mai mult ca în orice alt domeniu, neegalităţilor naturale nu li se pot aduce piedici. Un guvern democratic trebue să se sprijinească pe o elită. Cine şi cum va forma acea elită? Negreşit noi astăzi dăm toată încrederea pentru această instrucţiuni. Avem credinţa noi acum, că prin acest mijloc selecţiunea pentru alcătuirea acelei elite, va avea o bază mai solidă şi mai largă, precum şi că însăşi acea elită va fi mare. Instrucţiunea însă, fără educaţiune, nu va putea da mult şi bun. Nu mă pot opri de a arata ce credea în această privinţă un om de mare valoare. Herbert Spencer. Plecat de la ideile din tinereţe idei radicale, dînsul ajunsese cătră vrîsta matură la un conservatism raţional. El nu s»unea speranţa pe instrucţia popuară, pe espansiunea în popor a luminelor şi raţiunii. Punea însă oarecare temei pe instrucţia unită cu educaţia căci zicea el, instrucţia fără educacaţie nu numai că nu face pe om stăpîn asupra lui însuşi, ci din contra este un aliment pentru instinctele cele mai josnice. V. I. Radu p« nici ieri», nde o-P!Şia aceste neajunsuri ale democraţiei ce cari unii le exagerează, se văd în ţări al căror democratism mi mai poate fi pus la îndoială. Se văd, de exemplu în Franţa, se văd m . Apoi,întru cit aceste rele există, se caută mijloacele pentru indreptnii, această îndreptare nu va putea veni de cit de la o schimbare în mentalitatea şi moralitatea alegătorilor şi aleşilor. Insă schimbări de acest fel nu se fac dintr’o zi în altă. Cit va trebui dar să se aştepte pînă se va produce fenomenul, ca acei cu altă mentalitate şi moralitate, de cît acea a celor de astăzi, să ajungă legiune, şi prin urmare să se impună. Cei cari ţin samă de starea prezentă a lucrurilor, cari socotesc, şi au drept cuvînt, că natura omenească nu se va schimba repede găsesc că remediul la relele aduse de o democraţie fără eu, stă în aceia ca o Intre război ţi pace Europa întreagă—lumea întreagă este sub stăpînirea linei singure şi mari emoţiuni: acea legată de soarta tratativelor urmate între Franţa şi Germania, cu privire la Marocco. Va fi, ori nu va fi război ? Discursurile rostite în faţa flotei germane şi a celei franceze aluziile şi îndemnurile către soldaţi, pregătirile necontenite şi care culminează în ştirea că „flota se află sub presiune“, adică gata în orice moment de atac; constatarea că mobilizările de-o parte şi de alta se pot face în minimul de timp posibil, toate aceste întreţin in mintea tuturor ideea, temerea că de o zi pe alta lucrurile se pot agrava intr'atîta, incit să ne găsim în fața iremediabilului. Ar fi un război cu teribil de mari urmări, legat în acelaș timp de incalculabile sacrificii. Sacrificii de oameni și de bani,—e mai cu seamă de bani! In recenta carte tipărită de căpitanul Bernard Serrigny „Les Consequences Economiques et, sociales de la prochaine guerre“, autorul caută să stabilească sumele ce ar trebui cheltuite într’un eventual războiu. Aproximativ, numai Franțaar jer fi 30 de milioane franci pe zi, adică socotind cite 10 lei pe zi de om pentru 3 milioane de soldați. Suma aceasta e socotită ca minimă, avînd in vedere că în timpul Apărării Naţionale, in 1371, s’a cheltuit 18 lci de om ; un soldat rus în Manciuria—din cauza depărtării şi a furăturilor—a costat "23 lei pe zi, un soldat japonez 17 lei. Face oare într adevăr Marocul atari sacrificii ? Multă lume crede insă că se explică numai vechiul dicton. „Dacă vrei pace, pregăteşte războiul“—şi că nu va fi o încăerare de arme, intru cit nimeni im şi va lua o atare răspundere, mai cu seamă faţă de protestările social democraţiei din ambele ţări. Se speră că zilele acestea vom fi fixaţi asupra rezultatului înţelegerii şi că vom avea un comunicat. Pînă atunci publicul n’şere de ce să se alarmeze, tendinţa e spre pace. Nota presei din ţările mai interesate e calmă, cu toate săgeţile rare ce le aruncă din cind în cind ziarele şoviniste. Aşa de exemplu dăm aci ceea ce scrie un ziar pangermanist Tacgloche Uutidîhau. „Noi renunţăm la Maroc, vom tolera protectoratul Franţei asupra acestui imperiu şi noi ne vom asigura faimoasa poartă deschisă prin care vom fi expulzaţi cerîndu-se şicane neguţătorilor şi industriaşilor noştri. După ce s'a garantat independenţa imperiului serifian prin voiagiul împăratului; după ce s'a lăsat fără răspuns articolul imprudent al fosei oficiale a ministerului de războiu francez şi intervenţiunile d-lui Carlwiig (ambasadorul englez de la Viena), guvernul nostru ne afirmă că nici odată n'a voit să dobîndească teritorii în Maroc. Această afirmaţie e grotescâ, şi pentru a cuteza a o face, trebue să aibă o credinţă excesivă în naivitatea poporului german. D. de Kiderlen Waechter ar fi putut să lămurească aceasta printr’un singur cuvînt. El n'a făcut-o, şi aceasta face elintr'insul un om de stat modern...“ ...Dar să aşteptăm ultimele, telegrame! EDILITATE Din grijile edililor Membrii clubului guvernamental au început să-şi exprime adînca lor nemulţumire, de cele ce se petrec la comună. Ei nu se silesc, în gura mare, să critice şi să afirme ca o ruşine, felul cum se "găsesc azi conduse interesele comunei. Mulţi au declarat, că nu vor tolera pe Cosmovici la comună, chiar de va trebui să spargă baratca. Printre consilierii comunali se observă o identică mişcare. Singurul care a rămas credincios d-lui Cosmovici e bulgarul Velu, toţi ceilalţi ar dori ca d. Mavrodi să ocupe locul actualului prim ajutor de primar. La rîndul, d-sale d. Gh. Botez, senator şi... consilier comunal, cere să fie proclamat primar. D. Botez, se consideră ca singurul om capabil în clubul guvernamental şi singurul în stare a scoate oraşul din făgaşul, în care se găseşte, mulţumită actualilor conducători. D. Greceanu, îl tot amina pe d. Botez, de care are o frică semnificativă, pentru că e senator şi mai ales pentru că are un frate influent, care ar putea să ceară socoteală de cele ce se petrec la Primăria din Iaşi. Să treacă serbările jubiliare şi te aleg primar,—zise mereu d. Grecianu, căutînd să liniştească pe rugosul candidat la Primărie. Dar toate au un sfîrşit. D. Botez a început să se convingă, că serbările jubiliare vor fi amânate la calendele greceşti, pentru bunul motiv că nu e momentul. Acum toată lumea şi în special autorităţile au a se gîndi la primejdia holerei, la găsirea mijloacelor pentru a preveni şi a combate teribilul flagel, şi nimeni nu se poate gîndi acuma, în a satisface dorinţa unui înfumurat, de a şi recita un discurs lugubru. Aceasta ar putea s’o facă Dragomir, care şi în alte ocaziuni a ştiut să salveze pe fruntaşii partidului său. Oricum d. Botez s’a săturat de aşteptare şi pretinde ca şeful să se deie la o parte, pentru a-i da locul promis. Aceste sunt grijile edililor. Iată pentru ce toate interesele oraşului sufăr şi nu se ia nici o măsură, pentru a asigura salubritatea oraşului. Aşa vedem, că la Craiova, administraţia comunală a luat o sumă de dispoziţiuni bune, şi a mers pînă chiar a se îngriji să aibă la dispoziţie o cantitate de var, pentru desinfectarea şanţurilor şi a curţilor insalubre,—în Iaşi totul e lăsat la întîmplare, cu toate că în oraşul nostru nevoia e mai mare, ca oriunde, N. A. tielptuetta grecinietă Domnul Grecianu a cucerit totul în Iaşi — afară de teatru. Domnul Grecianu luptă, deci, să pună mîna şi pe acest templu al artei. Nu doar pentru amorul artei. Nu Melpomena inspiră simpatii preopinientului, ci ceva brutal, cum are intendenţii săi pe la spitale, copiştii sei, ipistaţii sei—d. Grecianu vrea să aibă, la teatru : directorul său, administratorul seu, secretarul seu. Nu poate cuceri teatrul. De la Ianuarie se luptă, persecută, reclamă, intrighează—şi teatrul nu se dă dat. La teatru sunt cinci liberali: doi în comitetul de administraţie, apoi directorul, secretarul şi administratorul. O adevartă maledicţie, de care omul situaţiei de la Iaşi nu poate să scape. Şi fiind că nu poate să scape pe calea numită bună, s’a hotărît să persecute instituţia, doar vor demisiona astfel cei cinci liberali. Ia ce consistă persecuţia ? In ceva cu totul extraordinar. Intr’o capturaţie a teatrului propriu zis, după sistemul bandiţilor greci, care capturează cite un cetăţean german sau austriac şi nu dă drumul pînă nu se achită ransonul. D. Grecianu, după acest sistem, a capturat clădirea, care este a d-sale fiindcă este a primăriei; e un sistem a d-lui Grecianu de a fi proprietarul clădirilor altuia. Clădirea teatrului urmează să nu fie reparată, nu-i se va da îndestularea de apă, nu se vor ridica gunoaiele, nu i se va mai da subvenţia, pînă nu vor demisiona cei cinci liberali. Cu clădirea ruinată, fără apă, fără subvenţie — pas de deschide teatrul — nu se poate. S’a putut oare obţine eliberarea inginerului Richter pînă nu s’a făcut numărătoarea complectă a celor 4000 lire sterline ? Melpomina să treacă la grecinism, să devie una cu Naiman Paraschivescu — sauporțile teatrului din Iaşi nu vor fi descaliac. Scurt şi cuprinzător. OAMENI ŞI LUCRURI In jurul şcoalei Spuneam—citind în articolul de ori cîteva rînduri din studiul d-lui Litzica asupra învăţămîntului secundar—că nu îmbrăţişează problema din toate punctele de vedere. A vedea în opera de înaintare ori de decădere, a studiilor secundare, numai rolul politicei, numai toleranţa, excesele, frivolitatea, nu e totul, nu e esenţialul. Bunăoară vinovăţia partidelor politice astfel expusă . _____ «... Când vedem că aceste avantajis-au introdus treptat şi paralel cu sporul continuu al populaţiei şcolare, nu ne putem opri să stabilim o legătură cauzală între aceste două fapte, şi să afirmăm că, pe măsură ce îmbulzeala crescîndă a masselor populare spre şcoala secundară a umplut clasele cu elemente tot mai puţin vrednice de învăţămîntul secundar, în aceeaşi măsură s’a tot uşurat traiul şcolar, răsturnînduse condiţiunea de care vorbiam mai sus. In loc să se rîdice poporul pînă la şcoală, a fost coborîtă şcoala pînă la popor. Patruzeci de ani liceele noastre au fost sub stăpînirea pseudo burgheziei, care le transformase în pepiniere de funcţionari şi avocaţi, azi ele cad tot mai mult sub stăpînirea unor pseudo democraţi cari le transformă în pepiniere de arivişti. Iar faţă de această nouă îndrumare îndrăznesc a crede că n’ar trebui, poate, să ne surprindă prea mult bănuiala că schimbările şi uşurările condiţiunilor şcolare ar fi adesea rezultatul unor influenţe nepermise de care nici unul din partidele noastre politice nu se poate lăuda că este îndemn“. E, în această pesimistă filosofie şcolară, desfăşurarea unei sentinţe mai vechi—tocmai din 1873—a d-lui Maiorescu, care spunea într’o şedinţă a Camerii: „... Noi am înfiinţat gimnazii şi licee multe, comparativ cu lipsa de şcoale reale şi meserii, şi nu se face nimic pentru a ne abate de la această direcţiune care tinde a face pe toată lumea aspiranţi la funcţiuni. Dacă găsiţi că e primejdios să se mărească acest bizantinism al funcţionarilor, această pînză de painjen, care ameninţă de a înăduşi vitalitatea din statul nostru — atunci, domnii mei, trebue să încetăm de a hrăni painjenul care ţese această pînză tot mai departe. Pînă şi ideea din Luzica relativă la predominarea... avocăturei e tot a d-lui Maiorescu care spunea atunci : „... Clasa care a prosperat pe seama ţării întregi, clasa a cărei avere a crescut într’o proporţie surprinzatoare Î11 cîţiva ani, este clasa advocaţilor. Am închis poporul într’o ladă întunecată ; i’am lăsat fără lumina instrucţiunei —şi nu i-am deschis de cît o fereastră care ne convenea nouă— şi acea fereastră a fost şcoalele latineşti şi greceşti, cari apoi au umplut facultăţile de drept şi cifra avocaţilor lor şi postulanţilor la funcţiuni“... Dar băgăm de seamă că am atins numai istoricul şi laturea politico-socială a învăţămîntului secundar. De fapt suggestivul Anuar al liceului ne a inspirat alte gînduri şi reflexii. De aceea ne vom mai opri un moment a-l privi şi a vorbi de el. Rodion CUM E JUDECATA RUSIA Ziarele străine în Rusia — Fiecare popor îşi are psichologia lui. Nihilizmul rusesc Articolul meu trecut, va fi făcut pe mulţi cititori să mă socotească un reacţionar. Eu apăr guvernul rusesc şi pe d. Cassu contra întregei ţări ruseşti! Mai întăi eu nu apăr pe nimeni, scriu ceea ce văd şi ceea ce cred. In judecata evenimentelor unei ţări trebue să te conduci nu după concepţia aprioristă pe care o ai despre o ţară, ci după înseşi moravurile şi psihologia poporului pe care’l judeci. Lucrul acesta nu’l observă mulţi,—şi nu numai publiciştii cari scriu vrute şi nevrute de alte popoare, dar chiar legislatorii, oameni de la cari se aşteaptă mai mult, deoarece articolele lor nu sunt scrise numai spre a fi citite, dar şi pentru a fi puse în aplicare. / ^ Cine știe ce întorsătură ar fi luat Romînia, dacă sufletele generoase de la 1848, 66 şi 66 nu ar fi copiat legile după codurile franceze şi belgiane şi s’ar fi căznit ada o constituţie în limitele evoluţiei şi priceperei poporului romînesc. Mai anii trecuţi d. Stelian Introducea judecătorul unic în moravurile noastre judiciare, crezînd că ele sunt identice cu acele ale Angliei, de unde d-sa copia întreaga instituţie a judecătorului unic. Fiecare popor îşi are psihologia lui pe care moravurile, istoria, caracterul, rasa i-au dat-o, şi numai cunoaşterea acestei psihologii ne poate face să vorbim drept şi să apreciem cum se cade un popor. La noi se scriu despre ţara rusească o mulţime de lucruri, cari n’au nici un D-zeu. Şi nu numai la noi, dar chiar aiurea. Nu de mult, ci mai zilele trecute am citit într’un ziar rus „Birjevii Viedomosti“, zeflemelele unui ziarist rus, relativ la articolele unui critic german din Berlin, in „Lokal Anzeiger“ şi relativ la articolele lui Michel Delin din „Temps“. Criticul german, după ce se extaziază de baletul imperial rus, îşi termină articolul cu această reflexie . „Baletul acesta, care nu e decit reproducţia dansurilor naţionale ruseşti, trebue văzut în decorul său natural, în munţii uriaşi ai Rusiei, seara sub razele lunei, strălucind printre nori întunecoşi“. Cu drept cuvînt ziaristul rus se întreabă : „Unde Dracu a văzut criticul german jocurile naţionale ruseşti în munţi, cind ţara noastră e renumită pentru stepele ei... Poate în Ural sau în Caucaz, dar acolo nu poate fi vorba de dansuri naţionale ruseşti, acolo trăesc Calmîkii, Tătarii, Armenii ?“ D. Delin care e rus, scrie in Temps că anul acesta s’au jucat la Petersburg nişte piese inedite ale lui Turghenev, spre marea admiraţie a tuturor ; or de fapt nimic de Turghenev nu s’a jucat anul acesta, ba mai mult, piesele de care vorbeşte d. Delin, nici n’au existat cîndva în imaginaţia răposatului Turghenev. Publicului îi place însă să se vorbească de Rusia. Burghezului european, care’şi primeşte zilnic gazeta, care trăeşte nesupărat de tîlhari, care’şi tac în