Opinia, iunie 1912 (Anul 9, nr. 1604-1628)
1912-06-01 / nr. 1604
ZIAR G©NSIE¥AT0R-DEMOGRAF Sub direcțiunea unui Comitet 9 magg&iz*-" HeduttafllMnl&torAtta: USI, ife. SI. I Anul DC ". Din discursul Regelui Pentru noi, cari eram deprinşi cu rezerva cea mare, ce-şi impusese Coroana faţă cu activitatea predecesorului său la domnie, prinţul Alex. Cuza, rezerva o luam ca un fel de neatenţie, ca un fel de ignorare de cele făptuite de cel din următ domn, român intru propăşirea ţării sale şi a noastră a tuturor. La această părere obştească contribuiră mult şi atitudinea unora din sfetniciii Măriei Sale, in special d. D. A. Sturza, care a păstrat şi azi după 47 ani aceiaşi ură politică memoriei fostului său stăpin şi domn, pentru fapte care desigur dreptatea era de partea stăpinului nu a umilului seu serv, ministru şi secretar. Si cum bătrinul om politic a dăinuit in primele rînduri politice ca ministru de rezort şi apoi ca şef de partid şi prim ministru in 3 ministere liberale, atotputernicia sa a coincidat cu iniţiativa luată de un boer de rasă pentru înveşnicirea în bronzul etern a lui Cuza Vodă—în 1903—ordin s’a dat verbal şi chiar şi în scris tuturor prefecţilor, aceştia suprefecţilor şi aceştia primarilor, ca să se impedice subscrierea. Singur eu prin mine ştiu cu cită greutate am plasat in judeţul Fălciu cele 50 de liste încredinţate la prieteni, şi cu cită casnă ţaranul a dat al său gologan ca să se grăbească proslăvirea domnului reformator şi iubitor al ţărănimei. Totul se da în spetele Regelui, e ordin de sus, dar acel de sus, cei mici îl credeau că vine de la Palat. Şi mulţi, foarte mulţi au crezut, căci rezerva Regelui se lua drept ignorare, drept nesocotire şi aşa s’au îmbrobodit lucrurile. Dar adevărul era altul. Astăzi lumina s’a făcut deplină. Nimeni azi ca Majestatea Sa Regele n’a caracterizat mai bine domnia lui Cuza Vodă. Şi ţara cu drept cuvînt aştepta cuvîntul Regelui, întăiu ca să se împrăştie o legendă periculoasă dinastiei, al doilea ca să se cetiască în gura Regelui cuvîntul şi apreciarea Istoriei în aceste fapte istorice. Pe cînd la Academie bătrinul d. D. A. Sturza s’a oprit la 1866 Februar 11, proslăvind tradarea şi ignorînd în incinta savantei adunări numele şi faptele marelui Voevod, aici la Iaşi, Regele Romăniei, cu capul descoperit a salutat în ochii ţării figura lui Cuza Vodă şi i-a proslăvit faptele. Şi Regele a afirmat: 1) . Domnitorul Cuza a dus la deplină înfăptuire Unirea prin încordata sa stăruinţă. 2) . Pentru alte fapte mai generala se Îndreptăţeşte cinstea ce i se face astăzi. 3) . Dezrobirea ţăranilor, secularizarea averilor mănăstireşti şi îndrumarea ţărei spre neadunare arată voinţa hotărîtă a lui Vodă Cuza, acţiunea sa personală ca domn. 4) . Că In sfîrşit pentru toate aceste fapte personale domnia lui Cuza Vodă îşi găseşte dreapta şi frumoasa sa răsplată. Regele recunoaşte că în domnia sa Cuza Vodă a avut o acţiune mai personală, nu strict constituţională. Pentru contemporanii tăi, pentru oamenii politici cu cari a lucrat Vodă Cuza, pentru partidele în formaţiune alunei, această atitudine personală şi voită a Domnului a stârnit monstruasa coaliţie, din care făcea parte şi d. D. A. Sturza şi toţi conspiratorii lui 11 Februar. Pasiunea politică a celor de jos n’a întunecat însă judecata Regelui de a nu da dreptatea toată Domnitorului Cuza, care a văzut mai bine decit politicianii timpului nevoile şi pulsul ţării şi a dat dreptate ţării prin o încordată activitate a sa ca Domn şi prin legile ce Ie-a făurit, aprobindu-le cu plebiscitul, nu cu votul unor camere interesate. E mult cînd vine astăzi Regele României, El, care e un Rege prea constituţional, El care n’a locălet cu nimic dreptul claselor diriguitoare, El care a hrănit viaţa partidelor, El care a fost robul acestor partide zise istorice, El însă care singur a înfăptuit neatîrnarea hotărind şi dictînd participarea la războiu ; e mult zic, ca Regele Carol să vină şi să afirme sus şi tare că fără aceste fapte personale ale lui Vodă-Cuza, ţara şi neamul ar fi rămas în urmă de tot. Dar apreciarea Regelui e o frumoasă şi înălţătoare lecţie pentru moment. Şi azi ţara mai are nevoe de făcut un salt spre totala ei înălţare. Şi azi partidele se războesc şi nu pot face totul pentru ţara; iar oamenii noi că şi partidele noui n’au autoritatea cerută. Şi azi ţara ar binecuvînta pe Regele, care i-ar grăbi rezolvarea dorinţelor sale. Ţara cere o neatîrnare economică şi o înălţare morală. Pare că tot ce viază azi în organismul nostru e putred, căci spiritul îngust al vieţii de partid şi cerinţele politice ale organismului de partid fac să se menţină putregaiul social, ba să crească. Şi azi ţara trece peste hatârul îngust al partidelor şi face vinovată Coroana că Ea in excesul ei de constituţionalism lasă să mrargă lucrurile cum merg, şi nu pune de Ioc El dreptul Său întru înaintarea morală a ţării. Şi R’gele e monarh bătrin şi înţelept. Işi are azi toată autoritatea stabilită Ţara doreşte să vază pe bătrinul şi înţeleptul ei Rege lucrind ceva mai personal pentru mersul ei înainte. Oricit s’ar căzni partidele să facă binele ţării, ele fac cu tergiverseli, cu concesiuni, cu reveniri, cu paterni. Prea se lasă în largul lor partidele să-şi facă de cap în dauna ţării. Şi ţara nu e numai cea inregimentată în partide. Noi cei Înregimentaţi suntem 10 la sută, restul—ţara —e 90 la sută, şi ea face curentul. Patima zilei, apreciarea de o zi, clipa reacţiunei politice sunt prea mici şi neînsemnate motive, ca să se oprească Regele, bătrînul şi înţeleptul nostru Rege, să nu tacă tot binele pentru ţara, pentru cei mulţi şi slabi—dar tari prin mulţimea lor,—aşa cum nevoile de azi o cer. Romînii de supt alte state au ajuns să se împărtăşască de mai multă dreptate între ai lor şi pentru ai lor, decit în însuşi România Regat, pentru că prea încet se face binele prin partide, pentru că e preasupţire clasa diriguitoare şi prea în duşmănie cu clasele de jos. Oare astăzi a încetat iniţiativa Coroanei. Gh. Ghibănescu D. Grecianu profet D. D. Grecianu e deputat şi vice-preşedinte al Camerei. Cu toate acestea nimeni nu i-a auzit încă Cuvintele în Parlament. La Bucureşti domnul Grecianu are prudenţa să tacă. In Iaşi insă taciturnul vice preşedinte al Camerei, din tăcut ca o lebădă devine guraliv ca o raţă. La Iaşi domnul Grecianu vorbeşte ba încă se zice că domnul Stroja ii ascultă. Dacă Mlutuitorul l’ar fi cunoscut pe d. Grecianu n’ar fi zis că „nimeni nu-i profet in cetatea lui“. Domnul Grecianu e profet în cetatea d-sale, şi numai acolo. In această Calitate d-sa a întrevăzut ce i se poate întîmpla în cazul unei concentrări. Legile sociale, legile politice sunt ca şi legile spartane—necruţătoare pentru cei slabi şi bicisnici. Atîta timp cit d. Grecianu trăia în ţara orbilor, se simţia împărat. Acum cînd d-sa a simţit clima înăsprindu se, respiraţia i-a devenit grea. Simte că se sufocă. De aceia a profitat de prezenţa d lui C. C. Arion la Iaşi, ca să răsufle în voie, să răsufle pentru ultima oară mşi bine. Domnul Grecianu a pus condiţii pentru concentrare—rizum teneatis... Domnul Grecianu a dat sfaturi d-lui Arion şi a cerut să nu se facă sacrificii de persoane. Un om sigur de persoana sa, nu formulează asemenea cereri şi nu exprimă astfel de temeri. Dar domnul Grecianu ştie cit îi plăteşte pielea şi-şi cunoaşte bine capacitatea.... Apoi d sa ne judecă după d-sa. D. Grecianu crede că in caz de concentrare patimele vechi vor lua locul raţiunei. Se înşală—unde e tărie e şi linişte sufletească şi judecată bărbătească. Murdăria I. Bogdan Avem Bogdanii pe cari îi merităm, în locuri pe cari nu le merită. Bogdanul ieşan, trişorul alegerilor universitare, şi a găsit perechea în Bogdanul Capitalei, poltronul politic şi insultătorul colegilor săi, care, pentru a ajunge la demnitatea de rector n’a cruţat nici o murdărie, nu s’a dat în lături de la nici un act de laşitate. Dar, după cum am prevăzut, lucrurile se complică. După demisia d-lui C. Dissescu, a urmat cea a d-lui prof. Thoma Ionescu, decanul facultăţii de medicină. Cetitorii noştri au putut lua cunoştinţă de conţinutul acelei demisiuni. Fiecare frază, fiecare cuvînt din ea, e o palmă pe obrajii nerușinatului prorector. Pe de altă parte, consiliul profesoral al facultății juridice din Capitală, întrunindu se pentru a lua cunoștință de demisia d-lui C. Dissescu, s a ocupat și de scrisoarea d-lui Bogdan. Toţi profesorii, în frunte cu Toma Stelian, au fost de părere că prorectorul trebue tras la răspundere pentru insultele grosolane aduse profesorilor profesionişti, rămănînd ca pe urmă să se discute situaţia morală pe care d. I. Bogdan şi-a creat-o la Universitate. Avem, aşadar, o chestie Bogdan, mai bine o murdărie Bogdan. D. C. C. Arion are datoria să cureţe repede locul. Felul de desinfecţie d. Árion l-a stabilit. D-sa a procedat aproape cu cruzime în cazul infinit mai uşor al profesorului dr. Chiricescu. In chestia Bogdan, d. Arion are datoria să purceadă cu mai multă energie. Bogdanul bucureştean este chitesenţa cangrenei universitare,—un chirurg, prof. dr. T. Ionescu, a intervenit, credem insă că nu-i de-ajuns. D. C. C. Arion va trebui să-l asiste lib^paraţie.*~' SANCŢIUNEA — Un Bogdan înfierat, celalalt lisat nepedepsit — Domnul C. C. Arion, care face politică de rînd, a confirmat rector al Universităţii de Bucureşti pe fraudatorul ordinar, care are două feţe, ca şi ministrul. Infamia lui I. Bogdan nu va rămînea însă, fără de sancţiune. Vedem pe profesorii Universităţii din Capitală infierînd mereu actul fraudatorului şi insultătorului ; decani se demit din demnităţile lor, profesori refuză să vie la şedinţele ce le prezidează fraudatorul. Aşa este natural să fie. Este foarte natural ca profesorii să apere demnitatea focarului de cultură, ca să protesteze, prin orice mijloace cinstite, contra introducerei politice de rînd în focarul Universităţii. Dar la noi în Iaşi ? Pacatele lui I Bogdan, grave cum sunt, apar ca miniaturi faţă de şirul nesfîrşit de fraude, de zărăfii, de conruperi, comise toate de Gh. Bogdan. Un ignorant hidos, care s’a furişat in Universitate pe vremurile de apoi, şi care, bolnav de mania parvenirei, voind numai să înscrie pe cartea sa de vizită titlul de rector, apoi titlul electiv de senator al Universităţii, a întrebuinţat spre a parveni, mijloace de acele de cari se ocupă condica penală. Bogdan de la Bucureşti, după ce s’a asigurat de concursul d-lui Arion, s’a dus şi in str. Lascar Catargiu din Bucureşti să se jure că este liberal. Bogdan de la Iaşi făcuse toate temenelele d-lui Hiret, fiind fruntaş al grupărei junimiste din Iaşi. Apoi, escrocînd voturi la alegerea de rector, se angajase să nu mai candideze la senatorie— ceea ce n’a făcut ; ca un agent electoral ordinar a cumpărat voturi, ca un fraudator ordinar, a îndoliat Universitatea furişind suveica în sanctuarul ei. Sancţiunea ? Fraudatorul şi sperjurul a jubilat d’asupra serbărilor universitare, s’a înscenat preşedinte clandestin al serbărilor Cuza-Voda, şi-a umplut umflătura cu decoraţii—a ajuns prinţul ştiinţei în bietul Iaşi cultural. Sancţiunea n’a venit. Dar va veni. In ziua în care d. Arion, protectorul rectorilor fraudatori, va părăsi ministerul din str. Diaconeselor, unde a avut o singură parte pozitivă, acea de a nu numi, in colaborare cu d. Meissner, profesori de culoare politică democrată din comisiile pentru examinarea elevilor preparaţi în particular—în acea zi va fi lovit, ca ferul roşu, pentru faptele sale nedemne, fraudatorul de la Iaşi — căci cel din Bucureşti îşi va primi răsplata înainte. OAMENI ŞI LUCRURI în plină legendă Un prieten al ziarului ne observă în una din zilele aceste, că nu s’ar fi cuvenit să vorbim tocmai într’unul—şi în cel dintăiu—din numerile festive ale gazetei despre documentele privitoare la „camarila“ ce a domnit la Curtea lui Cuza Vodă cătră sfîrşitul domniei. Observaţia poate fi dreaptă. De aceea vom evoca de abia acum, pe la sfîrşitul săptăminei cuziste, unele epizode... romantice din viaţa ilustrului Domnitor. Aci nu mai e vorba de camarilă. ...Cine nu-şi aminteşte senzaţia care a domnit în Iaşi acum vreo cinci ani, cad, pe neaşteptate, se descoperi—cu piritul unor reparaţiuni întreprinse pentru întărirea unui zid al bisericei Sf. Spiridon — sicriul ce adăpostea pe frumoasa Maria Obrenovitsch ? Corpul foastei principese a Serbiei—şi foastă favorita a Domnitorului român—era intse*, întreaga frumuseţe fusese păstrată în frăgezimea ei, graţie vechei operaţiuni de îmbălsămare perfect reuşită şi odată cu taina acelei îmbălsămări s’a dus in mormlnt şi taina unei legături amoroase de o rară statornicie, cum şi taina unei frumuseţi ce părea nemuritoare, ia potriva vremei şi în ciuda tuturor duşmăniilor. Un pelerinagiu nesfîrşit de curioşi umplea zilnic, vasta curte a Spiridoniei, ca să admire frumoasa figură din coşciugul scump, bogăţia hainelor şi a scalelor cu care fusese înmormîntată Maria Obrenovici. Comentariile erau variate la nesfîrșit; legende de tot felul circulau in norod ; amintiri mai adevărate, ori mai imaginare, înfloriau In preajma sicriului și a eroinei moarte. Dar epizodul cel mai duios este acel petrecut In preziua transportării cadavrului în noul mormînt,—în cel de apururi. Iată cum relatează întimplarea o pană talentată : „. .La un moment dat se produse un murmur şi o mişcare printre toată lumea, adunată să apuce să privească minunea. O trăsură se oprise la poartă şi un tinăr sărind din ea, işi descoperi capul blond, păşind smerit printre lumea, care-i deschidea calea tn fața lui, îndesindu-se iarăşi la urma lui. — Era fiul ei, ce sosise din Paris, pentru a-și vedea mama cum se afla atunci cînd l-a născut. — Se înfăptuia sublimul. O tăcere pioasă domnea peste toți căutînd să-l poată vedea ajuns în fața mamei lui. In jur se stringea familia Doamnei născută Catargiu, pe clnd tinărul, rămas ca o stană, îşi privea mama ce născîndu- li dădu întreaga viaţă. Ea îşi redobindea acuma dreptul de mamă în nemărginirea părere, de rău a copilului ei care o privea şi o iubea şi o va iubi cu viaţa lui însuşi. Era unul din orfanii în sufletul că rusa era stinsă nădejdea de a şi vedea vre’odată mama. Toţi ochii erau aţintiţi pe el singur cu pleoapele plecate privindu-şi muma cu nesaţi. Pârlim îa plină Ia gazdă. Anume : Maria Obrenovici ar fi murit la o naştere. Despre dlnsa iarăşi o altă versiune ar&ta, că s’ar fi aflat îa palatul domnesc în noaptea detronării — 11 Februarie 1866. In sfîrşit despre cei doi copii şi ei, născuţi din legătura de inimă cu Vodă Cuza, o frumoasă legendă arată emu într’o zi cînd Domnitorul se plimba cu Domniţa Elena în parcul de la Rugi- ncasa văzură legănîndu-se pe apă un paneraş îa care se găseau doi copii, însăşi Maria Obrenovici, dintre sălciile de pe malul lacului, ar fi împins leagănul plutitor. Domniţa salvă copiii şi curînd i-adopta. . .latre istorie şi legendă, totul însă rămlne frumos ln jurul marei frumuseţi ce a fost Maria Obrenovici. De aceea nici moartea nu s’a încumetat să se atingă de frumusețea ei strălucită... Rodion Poezia ia moartea lui Cuza Acum patru decenii.—Moartea Voevodului.—Inspiraţii funebre.—Poeţii vremei. — De la Druşti la d. N. Gane. —Primari poeţi.—Epoca lui Alexandri. .. Ce legături a avut epizodul morţii în exil a Voevodului cu inspiraţia literară a vremei ? Aceasta vom încerca să arătăm prin oarecari citaţii din publicaţiile contemporane. Primarul Iaşilor de pe atunci era poetul N. Gane. Un fost şi viitor primar Iaşaa, Dim. Gusti, era de asemenea un favorit al muzelor în acel timp. Lui se datoreşte o poezie tragică, întitulată „Lamentu“ din care vom cita un număr strofe : Jos manta de porfiră o scumpă Romînie ! Şi ’n haina cea de doliu te ’mfaracă labi entînd Ascultă: Cuza vodă, columna de tărie Ş’al naţiunei simbol s’a sfărămat picin d . .O tu, Principe Mare I cei sorţ de părtăş’e In vatra strămoşarcă, da, Tu, l’ai aruncat, Şi-acuma stînd pe brazdă in munte şi cîmpie Săteanu-i moşnean liber, căci l’ai emancipat Poetul versifică, rînd pe rînd, aproape toate reformele sociale ale Domnitorului, şi redevine liric la sfîrşitul bucăţii : Azi firul cel electric şi tremură şi plinge De la Pădurea Neagră colo pănă’n Carpaţi Danubiul tot geme şi ’n vale se resfrînge Cuvîntul: Cuza Vodă muri ! Ingenunchiaţi Ş-a Romîniei poartă tot astăzi se deschide Spre a primi cadavru! acest desnodământ Al omului cu viaţă. Ear ţeara ce-ţi închide Secriul, pentru tine-i un glorios mormînt. O patrie în doliu ! Dă muzei sîngerîade Al tău izvor de lacrimi, dă lungul tău suspin Să poată boci astăzi, căci de dureri arzinde S’a stins a ei cîntare în sfărămatu-i sîn. Jos in genunchi, o ţară ! Cind preotul îi zice „Eterna pomenire“ şi flori de siminoe Peste secriul rece ,gu lacrimi, rugi, sâ pice, Căci este Cuza Vodă dormind în acel loc. Iar fruntea lui cea ’naltă, superba lui privire Şi sufletul cel tare, ist bronz ce fu vărsat Iu tocul re învierei spre-a naţiei mărire, Intre mormint şi ţeară , speranţa n?. a lăsat. Antologiile au înregistrat şi ail pgs. trai, pa urma răposatului D. Gusti un număr de poezii originale şi traduceri cari însă rfU i’au consacrat poet în adavăratul înţeles al cuvîntului. De pe atunci începuse a se ivi d era în 1873 — talente poetice Însemnate. Eminescu scria modulînd formele făurite şi precizate de Alexandri. Printre tineri era şi Alexandru Macedonshi, de pe atunci încă talent remarcabil. La finului său a fost inspirat de dispariţia neaşteptată a Domnitorului şi a scris un „Dialogu latre unu vălătoru şi unu pământeanu asupra morţei lui Cuzs“. CĂLĂTORUL Ce veste dureroasă acuma se lăţeşte ? De ce prin orbi şi sate poporul tim. . . gaeşte ? De ce romanul oare cu negru-i învestit ? Ori piere biata ţeară ? Ori vin horde străine ? PĂMÂNTEANUL Nu, ţeara mai trăeşte !