Opinia, iunie 1912 (Anul 9, nr. 1604-1628)

1912-06-01 / nr. 1604

ZIAR G©NSIE¥AT0R-DEMOGRAF Sub direcțiunea unui Comitet 9 m­agg&iz*-" HeduttafllMnl&torAtta: USI, ife. SI. I Anul DC ". Din disc­ursul Regelui Pentru noi, cari eram deprinşi cu re­zerva cea mare, ce-şi impusese Coroana faţă cu activitatea predecesorului său la domnie, prinţul Alex. Cuza, rezerva o luam ca un fel de neatenţie, ca un fel de ignorare de cele făptuite de cel din următ domn, român intru propăşirea ţării sale şi a noastră a tuturor. La această părere obştească contri­­buiră mult şi atitudinea unora din sfetniciii Măriei Sale, in special d. D. A. Sturza, care a păstrat şi azi după 47 ani aceiaşi ură politică memoriei fos­tului său stăpin şi domn, pentru fapte care de­sigur dreptatea era de partea stăpinului nu a umilului seu serv, mi­nistru şi secretar. Si cum bătrinul om politic a dăinuit in primele rînduri politice ca ministru de rezort şi apoi ca şef de partid şi prim ministru in 3 mi­nistere liberale, atotputernicia sa a coincidat cu iniţiativa luată de un boer de rasă pentru înveşnicirea în bronzul etern a lui Cuza Vodă—în 1903—ordin s’a dat verbal şi chiar şi în scris tutu­ror prefecţilor, aceştia suprefecţilor şi aceştia primarilor, ca să se impedice subscrierea. Singur eu prin mine ştiu cu cită greutate am plasat in judeţul Fălciu cele 50 de liste încredinţate la prieteni, şi cu cită casnă ţaranul a dat al său gologan ca să se grăbească pros­lăvirea domnului reformator şi iubitor al ţărănimei. Totul se da în spetele Regelui, e or­din de sus, dar acel de sus, cei mici îl credeau că vine de la Palat. Şi mulţi, foarte mulţi au crezut, căci rezerva Regelui se lua drept ignorare, drept nesocotire şi aşa s’au îmbrobodit lucrurile. Dar adevărul era altul. Astăzi lumina s’a făcut deplină. Ni­meni azi ca Majestatea Sa Regele n’a caracterizat mai bine domnia lui Cuza Vodă. Şi ţara cu drept cuvînt aştepta cu­­vîntul Regelui, întăiu ca să se împrăş­tie o legendă periculoasă dinastiei, al doilea ca să se cetiască în gura Rege­lui cuvîntul şi apreciarea Istoriei în aceste fapte istorice. Pe cînd la Academie bătrinul d. D. A. Sturza s’a oprit la 1866 Februar 11, proslăvind tradarea şi ignorînd în in­cinta savantei adunări numele şi faptele marelui Voevod, aici la Iaşi, Regele Ro­­măniei, cu capul descoperit a salutat în ochii ţării figura lui Cuza Vodă şi i-a proslăvit faptele. Şi Regele a afirmat: 1) . Domnitorul Cuza a dus la deplină înfăptuire Unirea prin încordata sa stăruinţă. 2) . Pentru alte fapte mai generala se Îndreptăţeşte cinstea ce i se face astăzi. 3) . Dezrobirea ţăranilor, secula­rizarea averilor mănăstireşti şi îndrumarea ţărei spre nead­unare arată voinţa hotărîtă a lui Vodă Cuza, acţiunea sa personală ca domn. 4) . Că In sfîrşit pentru toate aceste­­ fapte personale domnia lui Cuza Vodă îşi găseşte dreapta şi frumoasa sa răs­plată. Regele recunoaşte că în domnia sa Cuza Vodă a avut o acţiune mai per­sonală, nu strict constituţională. Pentru contemporanii tăi, pentru oamenii po­litici cu cari a lucrat Vodă Cuza, pentru partidele în formaţiune alunei, această atitudine personală şi voită a Domnului a stârnit monstruasa coaliţie, din care făcea parte şi d. D. A. Sturza şi toţi conspiratorii lui 11 Februar. Pasiunea politică a celor de jos n’a întunecat însă judecata Regelui de a nu da dreptatea toată Domnitorului Cuza, care a văzut mai bine de­cit politicia­­nii timpului nevoile şi pulsul ţării şi a dat dreptate ţării prin o încordată activitate a sa ca Domn şi prin legile ce Ie-a făurit, aprobindu-le cu plebis­citul, nu cu votul unor camere inte­resate. E mult cînd vine astăzi Regele Ro­mâniei, El, care e un Rege prea con­stituţional, El care n’a locăle­t cu ni­mic dreptul claselor diriguitoare, El care a hrănit viaţa partidelor, El care a fost robul acestor partide zise isto­rice, El însă care singur a înfăptuit neatîrnarea hotărind şi dictînd partici­parea la războiu ; e mult zic, ca Regele Carol să vină şi să afirme sus şi tare că fără aceste fapte personale ale lui Vodă-Cuza, ţara şi neamul ar fi rămas în urmă de tot. Dar apreciarea Regelui e o frumoasă şi înălţătoare lecţie pentru moment. Şi azi ţara mai are nevoe de făcut un salt spre totala ei înălţare. Şi azi par­tidele se războesc şi nu pot face totul pentru ţara; iar oamenii noi că şi par­tidele noui n’au autoritatea cerută. Şi azi ţara ar binecuvînta pe Regele, care i-ar grăbi rezolvarea dorinţelor sale. Ţara cere o neatîrnare economică şi o înălţare morală. Pare că tot ce viază azi în organismul nostru e putred, căci spiritul îngust al vieţii de partid şi ce­rinţele politice ale organismului de par­tid fac să se menţină putregaiul social, ba să crească. Şi azi ţara trece peste hatârul îngust al partidelor şi face vinovată Coroana că Ea in excesul ei de constituţionalism lasă să mrargă lucrurile cum merg, şi nu pune de Ioc El dreptul Său întru înaintarea morală a ţării. Şi R­’gele e monarh bătrin şi înţelept. Işi are azi toată autoritatea stabilită Ţara doreşte să vază pe bătrinul şi în­ţeleptul ei Rege lucrind ceva mai per­sonal pentru mersul ei înainte. Ori­cit s’ar căzni partidele să facă binele ţării, ele fac cu tergiverseli, cu concesiuni, cu reveniri, cu paterni. Prea se lasă în largul lor partidele să-şi facă de cap în dauna ţării. Şi ţara nu e numai cea inregim­en­tată în partide. Noi cei Înregimentaţi suntem 10 la sută, restul—ţara —­e 90 la sută, şi ea face curentul. Patima zilei, apreciarea de o zi, cli­pa reacţiunei politice sunt prea mici şi neînsemnate motive, ca să se oprească Regele, bătrînul şi înţeleptul nostru Rege, să nu tacă tot binele pentru ţara, pentru cei mulţi şi slabi—dar tari prin mulţimea lor,—aşa cum nevoile de azi o cer. Romînii de­ supt alte state au ajuns să se­ împărtăşască de mai multă drep­tate între ai lor şi pentru ai lor, de­cit în însuşi România Regat, pentru că prea încet se face binele prin partide, pen­tru că e preasupţire clasa diriguitoare şi prea în duşmănie cu clasele de jos. Oare astăzi a încetat iniţiativa Co­roanei. Gh. Ghibănescu D. Grecianu­ profet D. D. Grecianu e deputat şi vice-pre­­şedinte al Camerei. Cu toate acestea nimeni nu i-a auzit încă Cuvintele în Parlament. La Bucureşti domnul Grecianu are prudenţa să tacă. In Iaşi insă tacitur­nul vice preşedinte al Camerei, din tă­cut ca o lebădă devine guraliv ca o raţă. La Iaşi domnul Grecianu vorbeşte ba încă se zice că domnul Stroja ii as­cultă. Dacă Mlutuitorul l’ar fi cunoscut pe d. Grecianu n’ar fi zis că „nimeni nu-i profet in cetatea lui“. Domnul Grecianu e profet în cetatea d-sale, şi numai acolo. In această Calitate d-sa a întrevăzut ce i se poate întîmpla în cazul unei concentrări. Legile sociale, legile politice sunt ca şi legile spartane—necruţătoare pentru cei slabi şi bicisnici. Atîta timp cit d. Grecianu trăia în ţara orbilor, se sim­­ţia împărat. Acum cînd d-sa a simţit clima înăs­pri­ndu se, respiraţia i-a devenit grea. Simte că se sufocă. De aceia a profitat de prezenţa d lui C. C. Arion la Iaşi, ca să răsufle în vo­ie, să răsufle pentru ultima oară m­şi bine. Domnul Grecianu a pus condiţii pen­tru concentrare—rizum teneatis... Dom­nul Grecianu a dat sfaturi d-lui Arion şi a cerut să nu se facă sacrificii de persoane. Un om sigur de persoana sa, nu for­mulează asemenea cereri şi nu exprimă astfel de temeri. Dar domnul Grecianu ştie cit îi plă­teşte pielea şi-şi cunoaşte bine capaci­tatea.... Apoi d sa ne judecă după d-sa. D. Grecianu crede că in caz de concen­trare patimele vechi vor lua locul ra­­ţiunei. Se înşală—unde e tărie e şi linişte sufletească şi judecată bărbătească. Murdăria I. Bogdan Avem Bogdanii pe cari îi merităm, în locuri pe cari nu le merită. Bogdanul ieşan, trişorul alegerilor u­niversitare, şi a găsit perechea în Bogda­nul Capitalei, poltronul politic şi insul­tătorul colegilor săi, care, pentru a a­­junge la demnitatea de rector n’a cruţat nici o murdărie, nu s’a dat în lături de la nici un act de laşitate. Dar, după cum am prevăzut, lucrurile se complică. După demisia d-lui C. Dissescu, a ur­mat cea a d-lui prof. Thoma Ionescu, decanul facultăţii de medicină. Cetitorii noştri au putut lua cunoştinţă de conţinutul acelei demisiuni. Fiecare frază, fiecare cuvînt din ea, e o palmă pe obrajii nerușinatului pro­rector. Pe de altă parte, consiliul profesoral al facultății juridice din Capitală, întru­­nindu se pentru a lua cunoștință de de­misia d-lui C. Dissescu, s a ocupat și de scrisoarea d-lui Bogdan. Toţi profesorii, în frunte cu Tom­a Stelian, au fost de părere că pro­rectorul trebue tras la răs­pundere pentru insultele grosolane aduse profesorilor profesionişti, rămănînd ca pe urmă să se discute situaţia morală pe care d. I. Bogdan şi-a creat-o la Uni­versitate. Avem, aşa­dar, o chestie Bogdan, mai bine o murdărie Bogdan. D. C. C. Arion are datoria să cureţe repede locul. Felul de desinfecţie d. Árion l-a stabilit. D-sa a procedat aproape cu cruzime în cazul infinit mai uşor al profesorului dr. Chi­­ricescu. In chestia Bogdan, d. Arion are datoria să purceadă cu mai multă e­­nergie. Bogdanul bucureştean este chitesenţa cangrenei universitare,—un chirurg, prof. dr. T. Ionescu, a intervenit, credem insă că nu-i de-ajuns. D. C. C. Arion va tre­bui să-l asiste lib^paraţie.*~' SANCŢIUNEA — Un Bogdan înfierat, celalalt li­sat nepedepsit — Domnul C. C. Arion, care face poli­tică de rînd, a confirmat rector al U­­niversităţii de Bucureşti pe fraudatorul ordinar, care are două feţe, ca şi minis­trul. Infamia lui I. Bogdan nu va rămî­­nea însă, fără de sancţiune. Vedem pe profesorii Universităţii din Capitală in­­fierînd mereu actul fraudatorului şi in­sultătorului ; decani se demit din dem­nităţile lor, profesori refuză să vie la şedinţele ce le prezidează fraudatorul. Aşa este natural să fie. Este foarte natural ca profesorii să apere demnita­tea focarului de cultură, ca să protes­teze, prin ori­ce mijloace cinstite, con­tra introducerei politice de rînd în fo­carul Universităţii. Dar la noi în Iaşi ? Pacatele lui I Bogdan, grave cum sunt, apar ca mi­niaturi faţă de şirul nesfîrşit de fraude, de zărăfii, de conruperi, comise toate de Gh. Bogdan. Un ignorant hidos, care s’a furişat in Universitate pe vremurile de apoi, şi care, bolnav de mania par­venirei, voind numai să înscrie pe cartea sa de vizită titlul de rector, apoi titlul electiv de senator al Universităţii, a întrebuinţat spre a parveni, mijloace de acele de cari se ocupă condica penală. Bogdan de la Bucureşti, după ce s’a asigurat de concursul d-lui Arion, s’a dus şi in str. Lascar Catargiu din Bu­cureşti să se jure că este liberal. Bogdan de la Iaşi făcuse toate teme­nelele d-lui Hiret, fiind fruntaş al gru­­părei junimiste din Iaşi. Apoi, escrocînd voturi la alegerea de rector, se anga­jase să nu mai candideze la senatorie— ceea ce n’a făcut ; ca un agent electo­ral ordinar a cumpărat voturi, ca un fraudator ordinar, a îndoliat Universi­tatea furişind suveica în sanctuarul ei. Sancţiunea ? Fraudatorul şi sperjurul a jubilat d’asupra serbărilor univer­sitare, s’a înscenat preşedinte clandes­tin al serbărilor Cuza-Voda, şi-a umplut umflătura cu decoraţii—a ajuns prinţul ştiinţei în bietul Iaşi cultural. Sancţiunea n’a venit. Dar va veni. In ziua în care d. Arion, protectorul rec­torilor fraudatori, va părăsi ministerul din str. Diaconeselor, unde a avut o singură parte pozitivă, acea de a nu numi, in colaborare cu d. Meissner, profesori de culoare politică democrată din comisiile pentru examinarea elevi­lor preparaţi în particular—în acea zi va fi lovit, ca ferul roşu, pentru faptele sale nedemne, fraudatorul de la Iaşi — căci cel din Bucureşti îşi va primi răs­plata înainte. OAMENI ŞI LUCRURI în plină legendă Un prieten al ziarului ne observă în una din zilele aceste, că nu s’ar fi cu­venit să vorbim tocmai într’unul—şi în cel dintăiu—din numerile festive ale gazetei despre documentele privitoare la „camarila“ ce a domnit la Curtea lui Cuza Vodă cătră sfîrşitul domniei. Observaţia poate fi dreaptă. De aceea vom evoca de abia acum, pe la sfîrşi­tul săptăminei cuziste, unele epizode... romantice din viaţa ilustrului Domni­tor. Aci nu mai e vorba de camarilă. ...Cine nu-şi aminteşte senzaţia care a domnit în Iaşi acum vre­o cinci ani, c­ad, pe neaşteptate, se descoperi—cu p­iritul unor reparaţiuni întreprinse pentru întărirea unui zid al bisericei Sf. Spiridon — sicriul ce adăpostea pe frumoasa Maria Obrenovitsch ? Corpul foastei principese a Serbiei—şi foastă fa­vorita a Domnitorului român—era in­tse*, întreaga frumuseţe fusese păstrată în frăgezimea ei, graţie vechei operaţiuni de îmbălsămare perfect reuşită şi odată cu taina acelei îmbălsămări s’a dus in mormlnt şi taina unei legături amoroa­se de o rară statornicie, cum şi taina unei frumuseţi ce părea nemuritoare, ia potriva vremei şi în ciuda tuturor duşmăniilor. Un pelerinagiu nesfîrşit de curioşi umplea zilnic, vasta curte a Spirido­­niei, ca să admire frumoasa figură din coşciugul scump, bogăţia hainelor şi a scalelor cu care fusese înmormîntată Maria Obrenovici. Comentariile erau variate la nesfîrșit; legende de tot fe­lul circulau in norod ; amintiri mai a­­devărate, ori mai imaginare, înfloriau In preajma sicriului și a eroinei moarte. Dar epizodul cel mai duios este acel petrecut In preziua transportării cada­vrului în noul mormînt,—în cel de a­­pururi. Iată cum relatează întimplarea o pană talentată : „. .La un moment dat se produse un murmur şi o mişcare printre toată lu­mea, adunată să apuce să privească mi­nunea. O trăsură se oprise la poartă şi un tinăr sărind din ea, işi descoperi capul blond, păşind smerit printre lu­mea, care-i deschidea calea tn fața lui, îndesindu-se iarăşi la urma lui. — Era fiul ei, ce sosise din Paris, pentru a-și vedea mama cum se afla atunci cînd l-a născut. — Se înfăptuia sublimul. O tăcere pioasă domnea peste toți căutînd să-l poată vedea ajuns în fața mamei lui. In jur se stringea familia Doamnei născută Catargiu, pe clnd tinărul, rămas ca o stană, îşi privea mama ce născîn­­du-­ li dădu întreaga­­ viaţă. Ea îşi re­­dobindea acuma dreptul de mamă în nemărginirea părere, de rău a copilului ei care o privea şi o iubea şi o va iubi cu­ viaţa lui însuşi. Era unul din orfanii în sufletul că rusa era stinsă nădejdea de a şi vedea vre’odată mama. Toţi ochii erau aţintiţi pe el singur cu pleoapele plecate privindu-şi muma cu nesaţi. Pârlim îa plină Ia gazdă. Anume : Maria Obrenovici ar fi murit la o naş­tere. Despre dlnsa iarăşi o altă versiune a­­r&ta, că s’ar fi aflat îa palatul domnesc în noaptea detronării — 11 Februarie 1866. In sfîrşit despre cei doi copii şi ei, născuţi din legătura de inimă cu Vodă Cuza, o frumoasă legendă arată emu în­­tr’o zi cînd Domnitorul se plimba cu Domniţa Elena în parcul de la Rugi-­­ ncasa văzură legănîndu-se pe apă un paneraş îa care se găseau doi copii, însăşi Maria Obrenovici, dintre sălciile de pe malul lacului, ar fi împins lea­gănul plutitor. Domniţa salvă copiii şi curînd i-adopta. . .latre istorie şi legendă, totul însă rămlne frumos ln jurul marei frumu­seţi ce a fost Maria Obrenovici. De a­­ceea nici moartea nu s’a încumetat să se atingă de frumusețea ei strălucită... Rodion Poezia ia moartea lui Cuza Acum patru decenii.—Moartea Voevodu­­lui.—Inspiraţii funebre.—Poeţii vremei. — De la D­ruşti la d. N. Gane. —Pri­mari poeţi.—Epoca lui Alexandri. .. Ce legături a avut epizodul morţii în exil a Voevodului cu inspiraţia lite­rară a vremei ? Aceasta vom încerca să arătăm prin oare­cari citaţii din publi­caţiile contemporane. Primarul Iaşilor de pe atunci era poe­tul N. Gane. Un fost şi viitor primar Iaşaa, Dim. Gusti, era de asemenea un favorit al muzelor în acel timp. Lui se datoreşte o poezie tragică, întitulată „Lamentu“ din care vom cita un număr strofe : Jos manta de porfiră o scumpă Romî­nie ! Şi ’n haina cea de doliu te ’mfaracă la­b­i entînd Ascultă: Cuza vodă, columna de tărie Ş’al naţiunei simbol s’a sfărămat pi­cin d . .O tu, Principe Mare I cei sorţ de păr­tăş’e In vatra strămoşarcă, da, Tu, l’ai a­runcat, Şi-acuma stînd pe brazdă in munte şi cîmpie Săteanu-i moşnean liber, căci l’ai eman­cipat Poetul versifică, rînd pe rînd, aproa­pe toate reformele sociale ale Domni­torului, şi redevine liric la sfîrşitul bu­căţii : Azi firul cel electric şi tremură şi plinge De la Pădurea Neagră colo pănă’n Car­paţi Danubiul tot geme şi ’n vale se res­frînge Cuvîntul: Cuza Vodă muri ! Ingenun­chiaţi Ş­-a Romîniei poartă tot astă­zi se des­chide Spre a primi cadavru! acest desnodă­mânt Al omului cu viaţă. Ear ţeara ce-ţi în­chide Secriul, pentru tine-i un glorios m­or­mînt. O patrie în doliu ! Dă muzei sîngerîade Al tău izvor de lacrimi, dă­­ lungul tău suspin Să poată boci astă­zi, căci de dureri arzinde S’a stins a ei cîntare în sfărăm­atu-i sîn. Jos in genunchi, o ţară ! Cind preotul îi zice „Eterna pomenire“ şi flori de siminoe Peste secriul rece ,gu lacrimi, rugi, sâ pice, Căci este Cuza Vodă dormind în acel loc. Iar fruntea lui cea ’naltă, superba lui privire Şi sufletul cel tare, ist bronz ce fu vărsat Iu tocul re­ învierei spre-a naţiei mărire, Intre mormint şi ţeară , speranţa­ n?. a lăsat. Antologiile au înregistrat şi ail pgs. trai, pa urma răposatului D. Gusti un număr de poezii originale şi traduceri cari însă rfU i’au consacrat poet în a­­davăratul înţeles al cuvîntului. De pe atunci începuse a se ivi d era în 1873 — talente poetice Însemnate. Eminescu scria modulînd formele făurite şi pre­cizate de Alexandri. Printre tineri era şi Alexandru Macedonshi, de pe atunci încă talent remarcabil. La finului său a fost inspirat de­ dispariţia neaşteptată a Domnitorului şi a scris un „Dialogu latre unu vălătoru şi unu pământeanu asupra morţei lui Cuzs“. CĂLĂTORUL Ce veste dureroasă acuma se lăţeşte ? De ce prin orbi şi sate poporul tim­­. . . gaeşte ? De ce romanul oare cu negru-i învestit ? Ori piere biata ţeară ? Ori vin horde străine ? PĂMÂNTEANUL Nu, ţeara mai trăeşte !

Next