Opinia, februarie 1913 (Anul 10, nr. 1797-1819)
1913-02-01 / nr. 1797
* y v t A A Asigurările muncitoreşti Acum cînd agitatori fără scrupule se ridică în contra ideei însăşi, care formează baza legei meseriilor în ceea ce priveşte asigurările muncitoreşti, e nemerit, cred, ca lăsînd la o parte chestiunile de detalii, care nu pot forma obiectul unei campanii ca acea întreprinsă astăzi, să revedem ideile generale relative la asigurările lucrătorilor. Chestiunea asigurărilor muncitoreşti s-a născut din observarea nesiguranţei în care trăesc lucrătorii şi familiile lor. Iar această nesiguranţă a fost accentuată de evoluţia economică modernă, întrebuinţarea maşinelor în industrie şi mai ales concentrările de capital şi de lucrători au schimbat mult situaţia acestora. Accidentele s’au înmulţit şi consecinţele lor sunt mult mai grave decît înainte.’ Lipsa de lucru este mult mai frecventă din cauza greutăţei de apreciare a pieţei internaţionale, înainte pentru meseriaş această dificultate nu exista, căci chiar dacă nu lucra numai după comandă, el avea de apreciat în orice caz numai cerinţele unui singur oraş. Astăzi, însă, crizele de supraproducţie sunt dese şi lucrătorii sufăr pe urma lor de lipsă de lucru.Ioate acestea sunt, însă, evenimente întlmplătoare, ceea ce este mai grav ca fiind inevitabil este bătrîneţa. Şi dacă mai considerăm şi greutatea pentru lucrători,— atît din cauza micimei salariilor şi a scumpete! relative a traiului, cît şi din cauza neprevederei caracteristice omului şi mai ales celui de rasă latină—, de a face economii şi economii îndestulătoare pentru ca din venitul lor să poată trăi, atunci cînd nu vor mai putea munci şi cîştiga, vedem importanţa în special a asigurărei pentru bătrineţă. Asigurarea, în general, este o îndreptare a efectelor intîmplărei asupra patrimoniului omului printr’o mutualitate organizată după legile statistice.12 3). Intîmplarea şi riscul în ce priveşte, însă, bătrîneţa este’contestată şi la prima vedere s ar părea că asigurarea ei nu-i absolut necesară. Dar dacă ţinem samă, că muncitorul chiar în putere şi în stare de a mai lucra este îndepărtat din întreprinderile industriale la 50 sau 55 ani şi pus astfel în imposibilitate dea mai cîştiga, ne dăm sama imediat de dreptatea acelora care asimilează bătrîneţea cu invaliditatea şi cer pentru amîndouă cazurile o aceiaşi justificată pensiune. Singura cauză, cred, pentru care asigurarea pentru bătrineţă nu a fost prevăzută în unele proecte de legi este acea că intimpină greutăţi la aplicare. Dacă permite lucrătorului să contribue timp de atîţia ani la formarea fondului de pensiuni nu-i mai puţin adevărat că e destul de dureroasă. După Charles Gide) dacă muncitorul n’ar fi să primească de ■ cît 1 franc pensiune zilnică, cotizaţia pe care ar trebui s’o verse începînd de la vrrsta de 25 ani pănă la 60 ani, tot ar fi prea mare pentru el şi mult mai mare decît acea obişnuită pentru societăţile de ajutor mutual. Salariile lucrătorilor, desigur, au crescut—aşa dovedesc anchetele făcute In această chestiune—dar ele n’au crescut decît cel mult proporţinal cu nevoile omului trăind în societăţi; fără îndoială, ele nu au ajuns încă să cuprindă şi preţul siguranţei lor, al asigurării. De aceea, încă de mult, alţi agenţi economici, în afară de lucrător, au venit să contribue la formarea fondului de pensiuni şi să ajute astfel sforţările individuale. Patronii au fost cei dintâi care, din spirit de umanitate şi de dreptate, au adăugat contribuţiunea lor la aceea a lucrătorilor. In occident unii, de cele mai multe ori mari stabilimente industriale, societăţi puternice, asigură singuri pe lucrători, fără a le cere nici o contribuţie. Aceasta fiind cu atit mai de merit cu cit un astfel de sacrificiu din partea patronului măreşte cheltuelile generale ale Intreprinderei şi o pune într’o stare de inferioritate faţă de cele similare. Ideia aceasta explică, însă, pentru ce tocmai patronii au fost acei, care au stăruit la formarea şi apoi perfecţionarea legislaţiunei industriale, care nu este decît o îngrădire a libertăţei celor, care conduc întreprinderile industriale. Aceia dintre patroni care, voind să protejeze pe lucrătorii lor, le-au făcut diferite avantaje costisitoare şi au fost din această cauză învinşi în lupta cu concurenţii lor, precum şi acei care voind să facă acelaşi lucru au profitat de experienţa celor dintăi au cerut intervenţia statului Statul s’a adăugat apoi şi el la ceilalţi şi întreita contribuţia a lucrătorului, patronului şi a statului este astăzi un principiu cîştigat în domeniul legislaţiunei industriale. *) Evoluţia economică, ziceam, ca şi cea ştiinţifică au contribuit mult la accentuarea nesiguranţei lucrătorilor, dar tot ele au găsit şi leacul, asigurarea. Ea este o înştiinţare de origină cu totul recentă, modernă, după cum reesă clar din definiţiunea de mai sus. Recent este şi principiul obligativităţii.a) Statul poate să oblige pe lucrători să se asigure şi pe patroni să contribue la aceasta şi să fixeze în acelaş timp şi cotizaţia pe care trebue s-o plătească. El este, în adevăr, organul suprem al dreptăţei şi pe baza unor consideraţiuni de drept şi ordine publică poate s-o facă. Poate să facă mai mult chiar, după cum se susţine de către unii, „să intervie pentru reprimarea luptei individualităţilor egoiste şi opresive, pentru menţinerea echilibrului între diferiţii factori ai producţiunei şi asigurarea unei mai bune repartiţii a bogăţiei“. 8) Foloasele obligativităţei sunt strîns legate de foloasele asigurărei în sine şi e greu de făcut partea fiecăreia. Inbunătăţirea condiţiilor de tari, organizarea luptei preventive în contra bolilor, educaţiunea igienică a populaţiei, plasamentele în interes social ale stabilimentelor de asigurare, solidaritatea între cei interesaţi, patroni şi lucrători, creşterea populaţiei, prosperitatea economică, sporirea salariilor, sunt atîtea efecte ale asigurărei obligatoare.4) E greu de cîntărit cît se datorește în special principiului obligativităței. Dar, desigur, mult. Ceva caracteristic, însă, este faptul că acolo unde asigurarea este obligatoare, poporul manifestează în favoarea creărei unor asigurări complimentare. Riscurile pe care asigurarea obligatoare actuală nu le cuprinde sunt încă numeroase. Asigurarea contra lipsei de lucru 5 * *) despre care, nu de mult în urmă, nici nu se vorbea şi asigurarea văduvelor şi a orfanilor sunt acele care-şi aşteaptă mai curînd realizarea. Deci, daci se poate ridica cineva, şi aceasta încă fără dreptate, în contra unor dispoziţiuni de detaliu, ca limita de vrîstă de la care lucrătorul se poate bucura de pensie sau amenzile prevăzute de lege, să nu permită nimărui să se ridice în contra ideilor cîştigate ale civilizaţiei moderne între care intră şi oblgativitatea asigurărilor muncitoreşti. V. G. Cristofor. * ► l). Raol Yay: Les assurances ouvriéres, curs profesat la Facultatea de drept diu Paris, 1909— 1910. • -). Ch. Gide: l.os institutions de Progres so- 4-émo ód. 1912. vi bani BiempIäPüi ABONAMENT® Un an . 8 hm1 . « a a . 20 Iei . a© „ ANUNŢURI laşi sfr Oh. iirzescu 20 MM X No. 1797-Vineri I Februarie Şcoala înaintea politicei Faptul că In aceste momente grele Parlamentul nostru a urmărit cu luare aminte discuţiuni de doctrină în materie de învățămînt, na fost o simplă întîmplare, ci un fapt care purceda din convingerea că problema culturii şi inculturi e strîns legată de însăşi problema existenţei noastre naţionale. Chiar autorul proiectului de reorganizare a învățământului privat, d. Rădulescu-Motru scria zilele aceste: „ Astăzi nimeni nu se mai îndoieşte că virtuţile războinice sânt virtuţile omului cult în genere. Disciplina pe care cultura o pune în sufletele cari constituiesc un popor, este pentru acesta prima bază solidă a puterii sale militare. 1) Statul poate să contribue şi singur. In Noua Zelandă legea din 1898 prevede că orice cetăţean ajuns la vrîsta de 65 ani şi neavind cu ce trăi are drept la o pensiune anuală de 650 fr.. Unii economişti susţin chiar că acesta este singurul sistem care împacă ideea de contribuţie a statului cu acea de plata acestei contribuţii de către contribuabili prin impozite Statul poate de asemenea să nu facă decît să mărească prin subvenţii vărsămintele deja făcute de lucrători la societățile de ajutor mutual sau alte instituții private — sistemul belgian. 2) Cu toate acestea găsim legi creînd diferite asigurări obligatoare, în Germania încă de la 1852, în Franța încă de la 1854. 3) P. Pic. Trăite el. de lég. ind. 2-eme ed. p. 33—vorbind despre socialismul de stat. gr 4) Observate mai ales în Germania. 5) In Anglia d. Lloyd George a întocmit un proect de lege pentru asigurările muncitorești, care cuprinde și pe aceasta. Apărarea noastră naţională trebue dar să înceapă cu întărirea culturii în popor şi guvernul actual, dacă se pretinde guvernul apărărei naţionale, nu poate să aibă o politică naţională, care să nu implice într’însa şi o politică şcolară“. Chiar colegul d-lui Motru, d. M. Dragomirescu, deşi de părere că nu e momentul oportun de a se legifera învăţămîntul particular, îşi exprimă credinţa —într’un articol superb pe care lar fi semnat Caragiale—că primejdia politică a momentului stă în marea incultură a massed româneşki, lipsită de conştienţa linin' ideal patriotic propriu zis, indiferentă şi apatică, avind sufletul cu totul diferit de al claselor culte. Aci vede d-sa trebuinţa absolută de a ne feri de simpatii ruseşti: „...Toată lupta culturală a Statului român a stat şi stă în luminarea sufletului masselor rău orientate prin instinct, spre patriotismul civic. Dar această luptă în mare parte a rămas pină astăzi destul de sterilă. Generaţia nouă n’a cunoscut pe Ruşi, dar tot de mirajul rusesc este fascinată. E oare cu putinţă, în această situaţie, ca Statul român să facă o politică rusească . Da, dar numai dacă am primi fără păsare perspectiva ca şi acea pojghiţă a populaţiunei culte să fie prinsă şi ea în avintul greoiu, orb şi puternic al sufletului masselor inculte !“ Şi reluînd problema dintr’un nou punct de vedere tot d. Dragomirescu scria în „Adevărul“: „Fost-a cumva poporul nostru, fie în massele profunde, fie în păturile luminate, fost-ael pregătit sufleteşte in vederea unei extinderi absolut necesare spre miază-zi 91 s’a pus cindva, ca o condiţie de viaţă şi moarte în viitor, hai de singe ce va trebui reaparat odată să curgă intre noi şi bulgari . Simţit-a cindva şi cumva poporul nostru necesitatea, oricît de obscură, a unei întregiri a fiinţei lui cu pămîntul Balcanilor 9 Şi, in afară de grija de a ne păstra,—împotriva şovinizmului acestor vecini—pămîntul de la Mare, pe care-l avem, pe care'J l-am avut şi pe care, chiar de nu l'am avut, ni l'am făcut al nostru prin civilizaţia culturală şi economică ce am sădit cu mari sacrificii într’însul, — în afară de această grijă, în care noi ne-am închipuit întotdeauna în poziţiune de apărare, iar nu de atac, — ce tradiţie de şcoală, ce tendinţă patriotică, ce manifestare culturală în trecutul nostru ne-a dat, nu germenul, dar umbra unui germen de dor de cucerire nu spre sud . Da, sufleteşte totul e încă de făcut in politica noastră dinlăuntru, pentru a birui in afară, pentru a birui pentru multă vreme... cît o influenţă rea asupra moralului trupelor bulgare. O trupă care se retrage, nu poate şti nici o dată motivele care au determinat pe şefi să ordone retragerea, încît la un moment dat poate să împingă retragerea peste marginile voite de şefi.— Dacă se adaugă la acestea şi faptul că Turcii au organizat trupe formate din populaţia ţinuturilor ocupate de Bulgari, care atacă pe la spate convoiurile de hrană şi de muniţiuni ale acestora, înţelegem pentru ce situaţia Bulgarilor în această nouă campanie,'nu este loc de invidiat. □ Ofensiva turcească Ştirile din ultimile zile de la teatrul războiului, ne arată o ofensivă turcească cu oarecare succese la Ceatalgea şi cel puţin o rezistenţă viguroasă în peninsula Galipoli, la Bulai. Nu putem şti, care va fi succesul acestor acţiuni, mai ales nu se prevedea urmările ei, cu privire la terminarea ce poate avea conflictul balcanic. Se poate ca înaintarea Turcilor să nu fie decît o urmare a retragerei Bulgarilor retragere care face parte, poate din noul plan de campanie al Bulgarilor. Bulgarii au înţeles, poate că noile sacrificii ce ar face în direcţia Constantinopolului, nu le pot folosi nici de cum, deoarece nu poate avea marele oraş. Pentru aceia se poate ca retragerea lor de la Ceatalgea, să fie numai pregătirea unui atac în altă parte. In acest caz înaintarea Turcilor la Ceatalgea, nu poate nici să aibă importanţa unei ofensive, nici să ia proporţiile unei victorii. Totuşi nu se poate şti ce urmări poate să aibă această retragere, pentru operaţiunile celor două armate. O armată care se retrage — în caz cînd retragerea IBulgarilor este voită — consimte să recunoască inutilitatea operaţiunilor care o aduseseră pe locurile pe care le părăseşte. Ce explicaţie se poate da miilor pe piepturi, care vor fi expuse gloanţelor în viitoarele operaţiuni cînd văd cît ’de inutil au fost sacrificate miile de vieţi care s’au izbit de rezistenţa Turciilor de la Ceatargea ? Ce însufleţire le mai rămîne acestora, pentru viitoarele sacrificii, cînd se gîndesc că şi acestea pot să devină inutile mîne ? Pentru aceia credem că retragerea Bulgarilor de la Ceatalgea, nu poate avea de ECOURI Celebrul compositor rus Wiliam Hartfeld, auzind cu ocazia unui voiaj în Serbia, cîntînd un grup de deţinuţi, fu uimit de originalitatea şi măreţia melodiilor lor. Şi voind să se documenteze, făcu numeroase cercetări, al căror rezultat este de un deosebit interes. Astfel, ne spune el, unii prizioneri, cîntînd melodii, plîngătoare se acompaniază cu instrumente improvizate, făcute din lucrurile pe care le pot avea la îndămînă. Cel mai caracteristic dintre cîntecele lor este Marşul lanţurilor cu acompaniament pedestru, după cum spun deţinuţii. Zilele trecute acest marş a fost executat cu ocazia unui mare concert la Kiev şi obţinu un succes strălucit iar W. Hartfeld aplauze furtunoase. Desigur că deţinuţii cînd 11 cîntă în drum spre Siberia sunt mai puţin aplaudaţi! De cînd s’a inaugurat noua orgă a bisericei sf. Mihail din Strasburg, care-i cea mai mare orgă din lume, pînă acuma recordul îl ţinea orga din Sidney, dar iat-o întrecută. Noua orgă înlocueşte pe acea constituită în 1770 de către Godefroy Hildebrandt şi care dispăruse în mod misterios cu ocazia unui incendiu. Legenda spunea şi mulţi încă o cred, că ea a fost luată de îngeri... Oricum ar fi, noua orgă care are 12173 tuburi şi 1103 pedale este tot aceea cet progresul a putut da mai perfecţionat şi este mişcată prin electricitate.* Tînărul principe de Galles ţine, după dorinţa mamei sale, un jurnal amănunţit de toate gesturile şi faptele sale. Un ziarist englez a avut şansa — nu se ştie prin ce împrejurare — să arunce o privire din acest jurnal, pe cit de sincer pentit de naiv. Şi iată ceea ce a cetit la data de 18 Septembre 1912. 10 oare dimineaţa : Sosirea la Sorbona împreună cu profesorul meu. 1 după amiază: Dejun Împreună cu profesorul meu. 2 şi jumătate. Plimbare în Luvru împreună cu profesorul meu. 8 ore: Masă împreună cu profesorul meu. Sara : Lucrat împreună cu profesorul meu. Observaţie: Tare aş vrea să ştiu pentru ce Parisul îi plăcea aşa de mult bunicului ? OAMENI ŞI LUCRURI DEBUT FRUMOS Nu mai puţine momente, în treacăt, am putut vedea lucrările—încă puţine la număr—expuse de tinărul Harnagea într’o vitrină din strada Lăpuşneanu. Au şi dezavantagiul şi avantagiul, în acelaşi timp, de a nu fi văzute decît în aceste condiţiuni: dezavantagiul că privitorul nu are răgazul şi răbdarea de a le privi lung, adăpostit el însuşi de intemperii, aşezat comod pe vr’un „tabouret“ semi artistic, ca să le poată studia în amănunţimi şi stăruitor; avantagiul—de a fi aşezate în bătaia luminei de afară, plină de schimbări, plină de capricii, variind necontenit cu starea atmosferică, — dar care aduce şi întreţine frăgezimea şi noutatea aerului în perpetuă mişcare, în neîncetată împrospătare; aerul în care par’că se simte atît de bine tinărul autor al , peisagiilor expuse, cu aspecte interesante, cu clipe de viaţă surprinse ici-colo, dar mai cu samă observate, în colţuri tăcute, singuratice ale patriarhalului rustic de cătră o fire de poet. E o imaginaţie care, fără îndoială, zbura mai de mult, de pe băncile şcoalei încă şi se adăpostea cu drag în regiuni exotice—nu tocmai depărtate—unde pastelul se întrupa cu deosebită armonie plastică şi chema, spontan, inspiraţia lui, înarmată nu cu penelul pictorului, ci cu o modestă peniţă, cu un creion prietenos. Iar din îmbinarea acestor două unelte simple de lucru—avem citeva desemnuri, cum sunt, cele expuse în vitrină, cari dovedesc, fără nici o îndoială şi fără nici o exagerare un real şi făgăduitor talent artistic. Un talent care se mărgineşte în limitele unde-l aşează înclinarea şi aptitudinea proprie, fără a invada tărîmuri străine. Harnagea nu abuzează de mijloace ce încă nu-i aparţin ; nu găsim la el culori, nici „situaţii“ ; nu ne cheamă la domenii sociale cu infatuitatea de a eterniza drame sociale strigătoare în... vitrine. Tot ce ne dă,"e’caracterizat prin însăşi proporţiile compoziţiilor, — uneori nu mult mai mari de o... cartă poştală. E însă datoria privitorului, ca să descopere în aceste proporţii reduse — talentul desenatorului în dezvoltare şi care se anunţă ca un creator de frumuseţe şi poezie, cuprinse în discrete schiţări cu peniţa, corecte şi suggestive ca nişte preludii cari vestesc creaţiunea de mine. Chipul cum execută portretul — după natură, ori după fotografie — abundenţa de expresie pe care ştie să o insufle, ori s’o descopere şi s’o perpetueze. Sunt mărturii vii că avem de a face cu un debut original şi fericit, chiar dacă s’a manifestat în afară de zidurile şcolilor speciale, preferind şcoala cea mare a libertăţii şi a luminei, putînd să se disciplineze îndeajuns cu ajutorul unei intuiţiuni proprii. Şcoala de care are trebuinţă de acum înainte nu au decit să i-o procure cei chemaţi a încuraja şi sprijini rarele talente ce se ivesc. Cu atît mai mult, că se ivesc destul de rar. Rodion. DIN RUSIA Curente religioase.—Ieromonachul Iliodor. Un nou sectant Rusia e ţara, în care ideile şi sentimentele religioase mai pot prinde, mai pot găsi proseliţi. După revoluţia rusească care n’a putut da, ceea ce lumea această fanatică aşteptase, a fost o reînviere a curentului religios. Dintre preoţii şi misionarii chemaţi a propaga contra revoluţie sub masca religonităţei, unii propagandişti au luat rolul atît de serios încit au revenit periculoşi ca însă şi revoluţionarii. Ei formau o nouă opinie, foarte periculoasă pentru ordinea cea de stat. Agitatorii aceştia religioşi nu se mulţumeau numai a huli intelectualitatea rusă a propaga pogromurile contra evreilor, a desvolta spiritul de huliganism, dar au început să se erijeze şi în şefi. Acolo unde erau mai puternici ei conduceau de fapt guberniile. Bineînţeles anarhia aceasta nu putea conveni statului. Doi din cei mai îndîrjiți, episcopul Hermogen și ieromonachul Iliodor care deveniseră spaima în eparhia lor fură trimeși pe la monăstiri ca să se mai pocăiască. Unul s’a pocăit. Celălalt ieromonachul Iliodor n’a putut să se astimpere. După ce în cîteva rînduri a insultat Sinodul, şi a căutat să fugă din monastire, a terminat prin a se lepăda de religia oficială ortodoxă,ea se lepăda detoate credinţele anterioare şi de a publica o scrisoare, pe care o traduc în întregime, în care cere ertare tuturor acelora pe care i-a urmărit cu ura şi cu hula lui. Iată acea scrisoare : .Ofensiva adevărului, ca o piatră grea, m’a apăsat şi a stors din mine toată apa învăţăturei şi a convingerilor pe care le am căpătat cîndva de la ^dascălii mei. S’a ridicat un uragan puternic, teribil şi cu o suflare adîncă a risipit ruinele jalnice ale casei sufletului meu. O putere nevăzută pare că a luat creerii mei înbătrîniţi, sîngele meu, inima mea şi mi-a dat un nou creer, un nou sînge, o nouă inimă. S’a făcut aceaste nu într’o clipă, dar puţin cite puţin, şi tare am suferit la renaşterea mea. Mi-a părut rău şi decasa veche, şi de sîngele meu, şi de inima mea îmbâtrînită. Mi-a fost ’ greu să mă despart de Dumnezeul meu de altă dată.... Am plîns.... Am plîns odată pe un creştin care eine se ruga şi închipuisă pe D-zeu în chipul omului.