Opinia, februarie 1913 (Anul 10, nr. 1797-1819)

1913-02-01 / nr. 1797

* y v t A­ ­­A Asigurările muncitoreşti Acum cînd agitatori fără scrupule se ridică în contra ideei însăşi, care for­mează baza legei meseriilor în ceea ce priveşte asigurările muncitoreşti, e ne­­merit, cred, ca lăsînd la o parte ches­tiunile de detalii, care nu pot forma o­­biectul unei campanii ca acea întreprinsă astăzi, să revedem ideile generale relative la asigurările lucrătorilor. Chestiunea asigurărilor muncitoreşti s-a născut din observarea nesiguranţei în care trăesc lucrătorii şi familiile lor. Iar această nesiguranţă a fost accentuată de evoluţia economică modernă, întrebuin­ţarea maşinelor în industrie şi mai ales concentrările de capital şi de lucrători au schimbat mult situaţia acestora. Ac­cidentele s’au înmulţit şi consecinţele lor sunt mult mai grave decît înainte.’ Lipsa de lucru este mult mai frecventă din cauza greutăţei de apreciare a pieţei in­ternaţionale, înainte pentru meseriaş a­­ceastă dificultate nu exista, căci chiar dacă nu lucra numai după comandă, el avea de apreciat în ori­ce caz numai ce­rinţele unui singur oraş. Astă­zi, însă, crizele de supraproducţie sunt dese şi lucrătorii sufăr pe urma lor de lipsă de lucru.­­I­oate acestea sunt, însă, evenimente întlmplătoare, ceea ce este mai grav ca fiind inevitabil este bătrîneţa. Şi dacă mai considerăm şi greutatea pentru lu­crători,— atît din cauza micimei salarii­lor şi a scumpete! relative a traiului, cît şi din cauza nep­revederei caracteristice omului şi mai ales celui de rasă latină—, de a face economii şi economii îndestu­lătoare pentru ca din venitul lor să poată trăi, atunci cînd nu vor mai putea munci şi cîştiga, vedem importanţa în special a asigurărei pentru bătrineţă. Asigurarea, în general, este o îndrep­tare a efectelor intîmplărei asupra patri­moniului omului printr’o mutualitate or­ganizată după legile statistice.1­2 3). Intîmplarea şi riscul în ce priveşte, însă, bătrîneţa este’contestată şi la prima vedere s ar părea că asigurarea ei nu-i absolut necesară. Dar dacă ţinem samă, că muncitorul chiar în putere şi în stare de a mai lucra este îndepărtat din în­treprinderile industriale la 50 sau 55 ani şi pus astfel în imposibilitate de­­a mai cîştiga, ne dăm sama imediat de drep­tatea acelora care asimilează bătrîneţea cu invaliditatea şi cer pentru amîndouă cazurile o aceiaşi justificată pensiune. Singura cauză, cred, pentru care asigu­rarea pentru bătrineţă nu a fost prevă­zută în unele proecte de legi este acea că intimpină greutăţi la aplicare. Dacă permite lucrătorului să contribue timp de atîţia ani la formarea fondului de pen­siuni nu-i mai puţin adevărat că e des­tul de dureroasă. După Charles Gide­­) dacă muncitorul n’ar fi să primească de ■ cît 1 franc pensiune zilnică, cotizaţia pe care ar trebui s’o verse începînd de la vrrsta de 25 ani pănă la 60 ani, tot ar fi prea mare pentru el şi mult mai mare decît acea obişnuită pentru societăţile de ajutor mutual. Salariile lucrătorilor, desi­­gur, au crescut—aşa dovedesc anchetele făcute In această chestiune—dar ele n’au crescut decît cel mult proporţinal cu ne­voile omului trăind în societăţi; fără în­doială, ele nu au ajuns încă să cuprindă şi preţul siguranţei lor, al asigurării. De aceea, încă de mult, alţi agenţi e­­conomici, în afară de lucrător, au venit să contribue la formarea fondului de pensiuni şi să ajute astfel sforţările in­dividuale. Patronii au fost cei dintâi care, din spirit de umanitate şi de dreptate, au adăugat contribuţiunea lor la aceea a lucrătorilor. In occident unii, de cele mai multe ori mari stabilimente industriale, societăţi puternice, asigură singuri pe lucrători, fără a le cere nici o contribu­ţie. Aceasta fiind cu atit mai de merit cu cit un astfel de sacrificiu din partea pa­tronului măreşte cheltuelile generale ale Intreprinderei şi o pune într’o stare de inferioritate faţă de cele similare. Ideia aceasta explică, însă, pentru ce tocmai patronii au fost acei, care au stăruit la formarea şi apoi perfecţiona­rea legislaţiunei industriale, care nu este decît o îngrădire a libertăţei celor, care conduc întreprinderile industriale. Aceia dintre patroni care, voind să protejeze pe lucrătorii lor, le-au făcut diferite a­van­taje costisitoare şi au fost din această cauză învinşi în lupta cu concurenţii lor, precum şi acei care voind să facă ace­­laşi lucru au profitat de experienţa ce­lor dintăi au cerut intervenţia statului Statul s’a adăugat apoi şi el la cei­lalţi şi întreita contribuţia a lucrătorului, patronului şi a statului este astăzi un principiu cîştigat în domeniul legislaţiu­nei industriale. *) Evoluţia economică, ziceam, ca şi cea ştiinţifică au contribuit mult la accentu­area nesiguranţei lucrătorilor, dar tot ele au găsit şi leacul, asigurarea. Ea este o înştiinţare de origină cu totul recentă, modernă, după cum reesă clar din defi­­niţiunea de mai sus. Recent este şi prin­cipiul obligativităţii.a) Statul poate să o­­blige pe lucrători să se asigure şi pe pa­troni să contribue la aceasta şi să fixeze în acelaş timp şi cotizaţia pe care tre­­bue s-o plătească. El este, în adevăr, or­ganul suprem al dreptăţei şi pe baza unor consideraţiuni de drept şi ordine publică poate s-o facă. Poate să facă mai mult chiar, după cum se susţine de către unii, „să intervie pentru reprima­rea luptei individualităţilor egoiste şi o­­presive, pentru menţinerea echilibrului între diferiţii factori ai producţiunei şi asigurarea unei mai bune repartiţii a bogăţiei“. 8) Foloasele obligativităţei sunt strîns le­gate de foloasele asigurărei în sine şi e greu de făcut partea fiecăreia. Inbună­­tăţirea condiţiilor de tari, organizarea luptei preventive în contra bolilor, edu­­caţiunea igienică a populaţiei, plasamen­tele în interes social ale stabilimentelor de asigurare, solidaritatea între cei inte­resaţi, patroni şi lucrători, creşterea po­pulaţiei, prosperitatea economică, spori­rea salariilor, sunt atîtea efecte ale asi­gurărei obligatoare.4) E greu de cîntărit cît se datorește în special principiului o­­bligativităței. Dar, desigur, mult. Ceva ca­racteristic, însă, este faptul că acolo unde asigurarea este obligatoare, poporul ma­nifestează în favoarea creărei unor asi­gurări complimentare. Riscurile pe care asigurarea obligatoare actuală nu le cu­prinde sunt încă numeroase. Asigurarea contra lipsei de lucru 5 * *) despre care, nu de mult în urmă, nici nu se vorbea şi asigurarea văduvelor şi a orfanilor sunt acele care-şi aşteaptă mai curînd reali­zarea. Deci, daci se poate ridica cine­va, şi aceasta încă fără dreptate, în contra unor dispoziţiuni de detaliu, ca limita de vrîstă de la care lucrătorul se poate bu­cura de pensie sau amenzile prevăzute de lege, să nu permită nimărui să se ri­dice în contra ideilor cîştigate ale civili­zaţiei moderne între care intră şi oblga­­tivitatea asigurărilor muncitoreşti. V. G. Cristofor. * ► l). Raol Yay: Les assurances ouvriéres, curs profesat la Facultatea de drept diu Paris, 1909— 1910. • -). Ch. Gide: l.os institutions de Progres so- 4-émo ód. 1912. vi bani BiempIäPüi ABONAMENT® Un an . 8 hm1 . « a a . 20 Iei . a© „ ANUNŢURI laşi sfr Oh. iirzescu 20 MM X No. 1797-Vineri I Februarie Şcoala înaintea politicei Faptul că In aceste momente grele Par­lamentul nostru a urmărit cu luare a­­minte discuţiuni de doctrină în materie de învățămînt, na fost o simplă întîm­­plare, ci un fapt care purceda din con­vingerea că problema culturii şi incul­turi e strîns legată de însăşi problema existenţei noastre naţionale. Chiar autorul proiectului de reorgani­zare a învățământului privat, d. Rădu­­lescu-Motru scria zilele aceste: „ Astăzi nimeni nu se mai îndoieşte că virtuţile războinice sânt virtuţile omului cult în genere. Disciplina pe care cultura o pune în sufletele cari constituiesc un popor, este pentru acesta prima bază solidă a puterii sale militare. 1) Statul poate să contribue şi singur. In Noua­ Zelandă legea din 1898 prevede că ori­ce cetăţean ajuns la vrîsta de 65 ani şi neavind cu ce trăi are drept la o pensiune anuală de 650 fr.. Unii economişti susţin chiar că acesta este singurul sistem care împacă ideea de con­tribuţie a statului cu acea de plata acestei con­tribuţii de către contribuabili prin impozite­ Statul poate de asemenea să nu facă de­cît să mărească prin subvenţii vărsămintele deja făcute de lucrători la societățile de ajutor mu­tual sau alte instituții private — sistemul­ bel­­gian. 2) Cu toate acestea găsim leg­i creînd dife­rite asigurări obligatoare, în Germania încă de la 1852, în Franța încă de la 1854. 3) P. Pic. Trăite el. de lég. ind. 2-eme ed. p. 33—vorbind despre socialismul de stat. gr 4) Observate mai ales în Germania. 5) In Anglia d. Lloyd George a întocmit un proect de lege pentru asigurările muncitorești, care cuprinde și pe aceasta. Apărarea noastră naţională trebue dar să înceapă cu întărirea culturii în popor şi guvernul actual, dacă se pretinde gu­vernul apărărei naţionale, nu poate să aibă o politică naţională, care să nu im­plice într’însa şi o politică şcolară“. Chiar colegul d-lui Motru, d. M. Dra­­gomirescu, deşi de părere că nu e mo­mentul oportun de a se legifera învăţă­­mîntul particular, îşi exprimă credinţa —într’un articol superb pe care lar fi semnat Caragiale—că primejdia politică a momentului stă în marea incultură a massed româneşki, lipsită de conştienţa li­nin' ideal patriotic propriu zis,­­ indife­rentă şi apatică, avind sufletul cu totul diferit de al claselor culte. Aci vede d-sa trebuinţa absolută de a ne feri de sim­patii ruseşti: „...Toată lupta culturală a Statului român a stat şi stă în luminarea sufletului masselor rău orientate prin instinct, spre patriotismul civic. Dar această luptă în mare parte a rămas pină astăzi destul de sterilă. Generaţia nouă n’a cunoscut pe Ruşi, dar tot de mirajul rusesc este fascinată. E oare cu putinţă, în această situaţie, ca Statul român să facă o politică ru­sească . Da, dar numai dacă am primi fără păsare perspectiva ca şi acea poj­ghiţă a populaţiunei culte să fie prinsă şi ea în avintul greoiu, orb şi puternic al sufletului masselor inculte !“ Şi reluînd problema dintr’un nou punct de vedere tot d. Dragomirescu scria în „Adevărul“: „Fost-a cumva poporul nostru, fie în massele profunde, fie în păturile lumi­nate, fost-a­el pregătit sufleteşte in ve­derea unei extinderi absolut necesare spre miază-zi 91 s’a pus cindva, ca o con­diţie de viaţă şi moarte în viitor, h­ai de singe ce va trebui r­eaparat odată să curgă intre noi şi bulgari . Simţit-a cindva şi cumva poporul nostru necesi­tatea, ori­cît de obscură, a unei între­giri a fiinţei lui cu pămîntul Balcanilor 9 Şi, in afară de grija de a ne păstra,—îm­potriva şovinizmului acestor vecini—pă­mîntul de la Mare, pe care-l avem, pe care'J l-am avut şi pe care, chiar de nu l'am avut, ni l'am făcut al nostru prin civi­lizaţia culturală şi economică ce am să­dit cu mari sacrificii într’însul, — în a­­fară de această grijă, în care noi ne-am închipuit în­totdeauna în poziţiune de a­­părare, iar nu de atac, — ce tradiţie de şcoală, ce tendinţă patriotică, ce mani­festare culturală în trecutul nostru ne-a dat, nu germenul, dar umbra unui ger­men de dor de cucerire nu spre sud . Da, sufleteşte totul e încă de făcut in politica noastră dinlăuntru, pentru a bi­rui in afară, pentru a birui pentru multă vreme... cît o influenţă rea asupra moralului tru­pelor bulgare. O trupă care se retrage, nu poate şti nici o dată motivele care au determinat pe şefi să ordone retragerea, în­cît la un moment dat poate să împin­gă retragerea peste marginile voite de şefi.— Dacă se adaugă la acestea şi faptul că Turcii au organizat trupe formate din popu­laţia ţinuturilor ocupate de Bulgari, care atacă pe la spate convoiurile de hrană şi de muniţiuni a­le acestora, înţelegem pentru ce situaţia Bulgarilor în această nouă campanie,­'nu este loc de invidiat. □ Ofensiva turcească Ştirile din ultimile zile de la teatrul războiului, ne arată o ofensivă turcească cu oare­care succese la Ceatalgea şi cel puţin o rezistenţă viguroasă în peninsula Galipoli, la Bulai­. Nu putem şti, care va fi succesul aces­tor acţiuni, mai ales nu se prevedea ur­mările ei, cu privire la terminarea ce poate avea conflictul balcanic. Se poate ca înaintarea Turcilor să nu fie de­cît o urmare a retragerei Bulgari­lor retragere care face parte, poate din noul plan de campanie al Bulgarilor. Bulgarii au înţeles, poate că noile sacri­ficii ce ar face în direcţia Constantino­polului, nu le pot folosi nici de cum, de­oare­ce nu poate avea marele oraş. Pen­tru aceia se poate ca retragerea lor de la Ceatalgea, să fie numai pregătirea u­­nui atac în altă parte. In acest caz înaintarea Turcilor la Ceatalgea, nu poate nici să aibă impor­tanţa unei ofensive, nici să ia proporţiile unei victorii. Totuşi nu se poate şti ce urmări poa­te să aibă această retragere, pentru ope­raţiunile celor două armate. O armată care se retrage — în caz cînd retragerea IBulgarilor este voită — consimte să recunoască inutilitatea ope­­raţiunilor care o aduseseră pe locurile pe care le părăseşte. Ce explicaţie se poate da miilor pe­ piepturi, care vor fi expuse gloanţelor în viitoarele operaţiuni cînd văd cît ’de inutil au fost sacrificate miile de vieţi care s’au izbit de rezis­tenţa Turciilor de la Ceatargea ? Ce în­sufleţire le mai rămîne acestora, pentru viitoarele sacrificii, cînd se gîndesc că şi acestea pot să devină inutile mîne ? Pentru aceia credem că retragerea Bul­garilor de la Ceatalgea, nu poate avea de ECOURI Celebrul compositor rus Wiliam Hart­feld, auzind cu ocazia unui voiaj în Ser­bia, cîntînd un grup de deţinuţi, fu uimit de originalitatea şi măreţia melodiilor lor. Şi voind să se documenteze, făcu nume­roase cercetări, al căror rezultat este de un deosebit interes. Ast­fel, ne spune el, unii prizioneri, cîntînd melodii, plîngătoa­­re se acompaniază cu instrumente im­provizate, făcute din lucrurile pe care le pot avea la îndămînă. Cel mai caracte­ristic dintre cîntecele lor este Marşul lanţurilor cu acompaniament pedestru, după cum spun deţinuţii. Zilele trecute acest marş a fost executat cu ocazia u­­nui mare concert la Kiev şi obţinu un succes strălucit iar W. Hartfeld aplauze furtunoase. Desigur că deţinuţii cînd 11 cîntă în drum spre Siberia sunt mai pu­ţin aplaudaţi! De cînd s’a inaugurat noua orgă a bi­­sericei sf. Mihail din Strasburg, care-i cea mai mare orgă din lume, pînă acu­ma recordul îl ţinea orga din Sidney, dar iat-o întrecută. Noua orgă înlocueşte pe acea constitu­ită în 1770 de către Godefroy Hilde­brandt şi care dispăruse în mod miste­rios cu ocazia unui incendiu. Legenda spunea şi mulţi încă o cred, că ea a fost luată de îngeri... Ori­cum ar fi, noua orgă care are 12173 tuburi şi 1103 pe­dale este tot aceea cet progresul a putut da mai perfecţionat şi este mişcată prin electricitate.* Tînărul principe de Galles ţine, după dorinţa mamei sale, un jurnal amănun­ţit de toate gesturile şi faptele sale. Un ziarist englez a avut şansa — nu se ştie prin ce împrej­urare — să arunce o pri­­vire din acest jurnal, pe cit de sincer pe­ntit de naiv. Şi iată ceea ce a cetit la data de 18 Septembre 1912. 10 oare di­mineaţa : Sosirea la Sorbona împreună cu profesorul meu. 1 după amiază: Dejun Împreună cu profesorul meu. 2 şi jumătate. Plimbare în Luvru îm­preună cu profesorul meu. 8 ore: Masă împreună cu profesorul meu. Sara : Lucrat împreună cu profesorul meu. Observaţie: Tare aş vrea să ştiu pen­tru ce Parisul îi plăcea aşa de mult bu­nicului ? OAMENI ŞI LUCRURI DEBUT FRUMOS Nu mai puţine momente, în treacăt, am putut vedea lucrările—încă puţine la nu­măr—expuse de tinărul Harnagea într’o vitrină din strada Lăpuşneanu. Au şi de­­zavantagiul şi avantagiul, în acelaşi timp, de a nu fi văzute de­cît în aceste con­­diţiuni: dezavantagiul că privitorul nu are răgazul şi răbdarea de a le privi lung, adăpostit el însuşi de intemperii, aşezat comod pe vr’un „tabouret“ semi artistic, ca să le poată studia în amă­nunţimi şi stăruitor; avantagiul—de a fi aşezate în bătaia luminei de afară, plină de schimbări, plină de capricii, variind necontenit cu starea atmosferică, — dar care aduce şi întreţine frăgezimea şi nou­tatea aerului în perpetuă mişcare, în ne­încetată împrospătare; aerul în care par’că se simte atît de bine tinărul autor al , peisagiilor expuse, cu aspecte interesante, cu clipe de viaţă surprinse ici-colo, dar mai cu samă observate, în colţuri tăcute, singuratice ale patriarhalului rustic de cătră o fire de poet. E o imaginaţie care, fără îndoială, zbura mai de mult, de pe băncile şcoalei încă şi se adăpostea cu drag în regiuni exotice—nu tocmai depărtate—unde pas­telul se întrupa cu deosebită armonie plastică şi chema, spontan, inspiraţia lui, înarmată nu cu penelul pictorului, ci cu o modestă peniţă, cu un creion priete­nos. Iar din îmbinarea acestor două unelte simple de lucru—avem citeva desemnuri, cum sunt, cele expuse în vitrină, cari do­vedesc, fără nici o îndoială şi fără nici o exagerare un real şi făgăduitor talent artistic. Un talent care se mărgineşte în limitele unde-l aşează înclinarea şi aptitudinea proprie, fără a invada tărîm­uri străine. Harnagea nu abuzează de mijloace ce încă nu-i aparţin ; nu găsim la el culori, nici „situaţii“ ; nu ne cheamă la domenii sociale cu infatuitatea de a eterniza dra­me sociale strigătoare în... vitrine. Tot ce ne dă,"e’caracterizat prin însăşi proporţiile compoziţiilor, — uneori nu mult mai­ mari de o... cartă poştală. E însă datoria pri­vitorului, ca să descopere în aceste pro­porţii reduse — talentul desenatorului în dezvoltare şi care se anunţă ca un creator de frumuseţe şi poezie, cuprinse în discrete schiţări cu peniţa, corecte şi suggestive ca nişte preludii cari vestesc creaţiunea de mine. Chipul cum execută portretul — după natură, ori după foto­grafie — abundenţa de expresie pe care ştie să o insufle, ori s’o descopere şi s’o perpetueze. Sunt mărturii vii că avem de a face cu un debut original şi fericit, chiar dacă s’a manifestat în afară de zi­durile şcolilor speciale, preferind şcoala cea mare a libertăţii şi a luminei, putînd să se disciplineze îndeajuns cu ajutorul unei intuiţiuni proprii. Şcoala de care are trebuinţă de acum înainte nu au de­cit să i-o procure cei chemaţi a încuraja şi sprijini rarele talente ce se ivesc. Cu atît mai mult, că se ivesc destul de rar. Rodion. DIN RUSIA Curente religioase.—Ieromona­­chul Iliodor. Un nou sectant Rusia e ţara, în care ideile şi senti­mentele religioase mai pot prinde, mai pot găsi proseliţi. După revoluţia ruseas­că care n’a putut da, ceea ce lumea a­­ceastă fanatică aşteptase, a fost o reîn­viere a curentului religios. Dintre preoţii şi misionarii chemaţi a propaga contra revoluţie sub masca religonităţei, unii propagandişti au luat rolul atît de serios în­cit au revenit periculoşi ca însă şi revoluţionarii. Ei formau o nouă opinie, foarte periculoasă pentru ordinea cea de stat. Agitatorii aceştia religioşi nu se mulţu­meau numai a huli intelectualitatea rusă a propaga pogromurile contra evreilor, a desvolta spiritul de huliganism, dar au început să se erijeze şi în şefi. Acolo unde erau mai puternici ei conduceau de fapt guberniile. Bine­înţeles anarhia aceasta nu putea conveni statului. Doi din cei mai îndîrjiți, episcopul Her­­mogen și ieromonachul Iliodor care de­­veniseră spaima în eparhia lor fură tri­­meși pe la monăstiri ca să se mai pocă­­iască. Unul s’a pocăit. Celălalt ieromonachul Iliodor n’a putut să se astimpere. După ce în cîte­va rînduri a insultat Sinodul, şi a căutat să fugă din monastire, a ter­minat prin a se lepăda de religia oficială ortodoxă,ea se lepăda de­­toate credin­ţele anterioare şi de a publica o scris­oa­re, pe care o traduc în întregime, în ca­re cere ertare tuturor acelora pe­ care i-a urmărit cu ura şi cu hula lui. Iată acea scrisoare : .Ofensiva adevărului, ca o piatră grea, m’a apăsat şi a stors din mine toată apa învăţăturei şi a convingerilor pe care le am căpătat cînd­va de la ^dascălii mei. S’a ridicat un uragan puternic, teribil şi cu o suflare adîncă a risipit ruinele jalnice ale casei sufletului meu. O putere nevăzută pare că a luat cre­­erii mei înbătrîniţi, sîngele meu, inima mea şi mi-a dat un nou creer, un nou sînge, o nouă inimă. S’a făcut aceaste nu într’o clipă, dar puţin cite puţin, şi tare am suferit la renaşterea mea. Mi-a părut rău şi de­­casa veche, şi de sîngele meu, şi de inima mea îmbâtrîni­tă. Mi-a fost ’ greu să mă despart de Dumnezeul meu de altă dată.... Am­ plîns.... Am plîns odată pe un creştin care eine se ruga şi închipuisă pe D-zeu în chipul omului.

Next