Opinia, noiembrie 1913 (Anul 10, nr. 2024-2047)

1913-11-01 / nr. 2024

BANI ANUNȚURI Un rând pag. III, ”1 b. n » n IV» ^ ft ABONAMENTE Un an ... 20 lei 6 luni ... 10 lei BANI Administrația: I»și, fiîr. (ih. Mines«?« 17 Sub direcțiunea unui Comitet Anul X No. 2024 Vineri 1 Noemirie 1913 Cuvintul Romîniei — Rolul­­Mul Take lonescu Intre alte decoraţii—toate de o importanţă deosebită — făcute de Regele Carol şi apărute, dăunăzi, sub formă de interview în Univer­sul, acea care m’a izbit mai mult, a fost partea relativă la rolul Romî­niei, de acum încolo, în chestia bal­canică. — «De astăzi înainte, a spus re­gele, nimic nu se va mai putea în­­tîmpla în Balcani, fără ca Romînia să nu-şi spună cuvîntul ei hotără­­tor .“ Extra­ordinare cuvinte, mai ales în gura celui mai prevăzător dintre regi, celui mai experimentat dintre suve­rani, celui mai înțelept dintre di­riguitorii popoarelor, în gura Nesto­­rului Europei. Simţeam o mare mîndrie cetind aceste cuvinte, dar—mărturisesc fără înconjur — ’mi era frică, că regele mersese prea departe. Vedeam imen­sitatea lucrului cuprins în această declaraţie şi ’mi era frică că desfă­şurarea evenimentelor să nu infir­me spusele suveranului Romîniei. Cuvîntul hotărîtor !—în tot ce pri­veşte problema balcanică, teribila problemă, care a frămîntat atît di­plomaţia europeană, problemă mai complexă de­cît tot ce mintea ome­nească a putut concepe­ Cuvintul hotărîtor ! —într’o chestie în care atîtea mari puteri şi-au văzut credinţele înşelate, speranţele zădărnicite ! Cuvîntul hotărîtor !—într’o chestie în care atîţia mari împăraţi şi-au văzut mîndria înfrîntă, în care a­­tîţia mari diplomaţi şi-au văzut re­putaţia zdrobită! Doream din inimă ca vorbele re­gelui Carol să se dovedească a co­respunde realităţei. O doream pen­tru gloria ţărei mele, pentru mîn­dria numelui de român ! Doream— dar nu îndrăzneam să cred.... Şi acum iată că, mai curînd de cum s’ar fi crezut, faptele vin să confirme cuvintele suveranului, do­vedind din nou extra-ordinarul său spirit de prevedere. Pacea greco-turcă s’a încheiat, sub auspiciile României, prin inter­venţia ei, prin cuvîntul ei hotărîtor. Unde-i inimă de român să nu tresară de bucurie! Unde-i fiu de neam şi să nu se simtă mîndru de gloria, ce, din nou, se revarsă asu­pra patriei iubite ! * In timp ce mulţi nici nu bănuiau, conducătorii Romîniei vedeau ame­ninţată opera măreaţă, făptuită prin pacea de la Bucureşti. Tratatul din Iulie începuse a fi serios ameninţat, în însăşi esenţa lui. Pacea turco-bulgară îi adusese o primă atingere. Ea se încheiase cu nesocotirea hotărîrilor conferinţei de la Londra, care conferinţă con­stituia baza tratatului de la Bucureşti. Turcii redobîndind Adrianopole—a­­ceasta însemna nesocotirea tratatului de la Londra şi, implicit, o atingere a tratatului de la Bucureşti. Atît însă nu era deajuns. Neînţe­legerile greco-turceşti şi un eventual răsboiu, ar fi însemnat o lovitură tratatului de la Bucureşti­ în însă­şi esenţa lui. România nu putea privi nepăsă­­toare la eventualitatea unui conflict armat. Ea a trebuit să întervie, cu atît mai mult cu cît, procedînd ast­fel, ea servea cauza păcei. Cu o limpezime de cugetare, pe care marele ziare nu ştiu cum s’o laude mai bine şi pe care o dau ca pildă diplomaţiei europene, Romînia a văzut ce are de făcut, şi, proce­dînd în consecinţă, a reuşit în totul în ceea ce şi-a propus. Pacea turco-greacă a fost sem­nată în urma intervenţiei şi pe baza compromisului prezentat de România.­­ Se prea poate chiar, ca în momentul în care vor apărea aceste rînduri tele­graful să vestească lumea întreagă că pacea a şi fost ratificată. România înregistrează un nou, un mare succes.♦ Această acţiune nouă, de natură a spori şi mai mult prestigiul Ro­mîniei, se leagă în mod incontesta­bil de numele d-lui Take Ionescu. Ca şi cum rolul său important în înfăptuirea păcei de la Bucureşti —rol pe care d. Venizelos l-a subli­niat în cuvinte atît de măgulitoare şi pe care documentele diplomatice îl vor învedera şi mai mult—n’ar fi fost suficient, i-a fost dat d-lui Take Ionescu să cimenteze şi mai mult pacea de la Bucureşti, prin acţiunea hotărîtoare în închierea păcei greco­­turce, acţiune mărturisită şi lăudată de toată lumea diplomatică şi de unanimitatea marelor ziare europene. De­sigur că, pe lîngă mîndria ce trebuie s’p resimtă admirabilul fiu al neamului, că patria sporeşte din nou în văz şi autoritate, prin ultima ac­ţiune desfăşurată de el, mare tre­buie să fie mulţumirea d-lui Take Ionescu de a fi putut înfăptui o faptă extra-ordinară, fără ca gelozia ome­nească să mai poată contesta valoa­rea actului făptuit. Pacea s’a săvârşit prin intervenţia şi compromisul propus de d. Take Ionescu. Se prea poate ca unii să nu-şi dea seamă de valoarea noului triumf al Romîniei. Nu rare­ori contimporanii n’au ştiut să aprecieze impor­tanţa actelor săvârşite sub ochii lor. Să nu uităm de acel împărat al Franţei, care, obicinuit să-şi no­teze impresiile zilnice, a scris în dreptul zilei de 14 iulie, în seara căderei Bastiliei,­­ „Rien“. Nu mai puţin actele în sine au fost mari. Şi mare este actul săvârşit de d. Take Ionescu. Istoria îl va înre­gistra şi de numele şefului conser­­vatorilor-democraţi va fi legată glo­ria de a-l fi înfăptuit. Const. Vera­ ­ . POLITICE Unii şi alţii... Am fost, precum se vede, bine informaţi scriind deasupra unor pretinse declaraţii ale d-lui P. P. Carp titlul: „Ce n’a spus d. Carp“. Chiar a doua zi după apariţia în „Viitorul“, a aşa zisului „inter­view, ziarul „Epoca“—acelaşi care a semi-dezminţit recentele decla­raţii­ ale d-lui N. Filipescu, prin „Facla“­ a publicat următoarele : „Suntem autorizaţi a declara că d. P. P. Carp nu a acordat nimănui nici an intercity, nici o convorbire politică. „Cit despre părerile pe care d-sa le expune une­ori, in cursul convorbirilor amicale ce au loc in casa sa, dar cari totuşi apar cite odată în ziare, sub o formă sau alta, d. Carp nu se crede ţi­nut a le rectifica sau dezminţi ori­ cită schimbare, trunchiare sau denaturare ar fi suferit ele in cursul transmiterii. „D. Carp insă regretă, odată pentru totdeauna că se profită de amabilitatea cu care d-sa primește pentru a se ali­ menta literatura politică a unora sau a altora“. „A unora sau a altora“... E cam vag. Precît ştim, d. P. P. Carp nu a dez­minţit lungul interview publicat cu fotografii şi instantanee în „A­­devărul“ de către­­­r. D. Cocea, ca să nu mai pomenim de unele interviewuri istorice cum a fost acel cu Hecuba şi altele. Se poate dar ca şi unii şi alţii să fi redat cîte ceva adevărat. „Cuvîntul“, în tot cazul, are cu­vîntul. „Şeful“ nu l-a cruţat de loc, dar de loc, cu drastica dez­minţire. -----------------------------------­ mm zilei Fără noroc! Odată mai mult s’a făcut dovadă că d. D. A. Cuza nu are noroc la... juraţi. In procesut Socor se cunoaşte înfrin­­gerea suferită de apostolul Iaşan. Transportat la capitală, în procesele cu „Facla“, cu „Adevărul“, cu plagiatele epi­gramelor, avu ghinion complect. Dar de astă dată mergea la sigur. Ju­­raţiii din Kiev, cuprinzînd 7 săteni 3 mici funcţionari şi numai 2 intelectuali—nu contra d-lui A. C. Cuza sunt intelectualii mai ales—nu puteau să nu răspundă „da“ cînd îi Încredinţa că „omorul ritual e do­vedit“, i au răspuns „nu !“ hiDion să fie ori accident ? Poate n’a ajuns „Unirea* la vreme pînă in Kiev . Acesta ar fi un motiv de cassare !... MICI POLEMICI La „Cuvîntul“ e o românească spe­cială. „Convorbirea a purtat asupra multor chestiuni“. D. Mihail Negruzzi a vrut să scrie „La conversation a porté sur...“ ...Pour sûr !* „Soluția fericită“ — prin retragerea lui „Manasse“, a găsit-o d-na Eleonora Roman, crede „Viitorul“. Ca tn toate daraverile complicate „cherchez la femme !“ * „Priviţi-i ! Se pregătesc iarăşi de os­păţ...* geme „Cuvintul“ de eri-S’ar zice că bieţii crapă de foame„ Se publică intr’an ziar lista elevilor căzuţi la nu ştiu ce esamen al elevelor că­zute. Despre această din urmă categorie să nu se mai insiste...* Sufragetele londoneze au aruncat o bombă într'o seră de cactuși... ...O fi mirosit al dracului ! * Enver-Bey, spun telegramele, este com­plect neurastenic. ...Şi ăsta este, cel mai voinic junc­ture ! * „Dreptatea‘ atribuie unui neamţ o părere stranie despre şcolile române : „...In şcoalele noastre de fete, nu se învaţă pe copile, ca să facă o gaură de cămaşe“. Tocmai de găurire a găsit să se ocupe neamţul vorbind de pensioanele noas­tre ! 9 Discuţia şi Monismul evolu­ţionist şi studenţii Cine n’a auzit de corporaţiile studen­ţeşti din Germania ? Ca nişte caste me­dievale ele caută să incătuşeze şi astăzi entuziasmul tineretului şi să-l anjuge la carul anacronicelor obiceiuri strămoşeşti. Cît de înapoiat e sufletul acestor socie­tăţi se vede în toate manifestările ce le caracterizează , duelul fără rost şi copi­lăros pe care îl provoacă, numai pentru a poza cu cicatricea căpătată, dindu-şi aerul de cavaleri cu onoare şi curaj, im­­pilaria recrutului student, la ridicolele tra­diţii ale corporaţiilor citate, pînă la tira­nie, abrutizare şi depravare. Deşi studenţii germani nu intervin ca la noi, în viaţa politică şi publică, nu fac pe cenzorii şi mentorii tuturor chestiuni­lor sociale, pe care o parte din studenţii români nu le ştiu de loc şi nu le înţeleg. totuşi studenţii germani reprezintă ca or­ganizare sufletească a entuziasmului e­­roic al tinereţei, o îndrumare neraţională şi necorespunzătoare timpului actual; de aceea existenţa lor lincezeşte, tinde a dis­părea. Urgia beţiei de bere, cu cîntece diti­rambice, lungi şi răguşite, duelul ridicol şi tutunul pipei stupide, nu mai sunt ele­mente de asociaţie culturală. Trebuesc idei şi fapte, care să nu fie în contrazicere cu adevărurile ştiinţifice pro­gresiste, pe care studenţii le învaţă în toate disciplinele, la Universitate. O concepţiune a vieţei, sănătoasă şi înălţătoare, cultul purului adevăr dedus din ştiinţă, adică o concepţiune raţională şi ştiinţifică, individuală şi colectivă; prac­tica virtuţilor de patrie şi familie ; patrio­tismul naţional şi umanitarismul inter­naţional ; acestea singure pot forma edu­­caţiunea civică şi crea caractere şi ade­văraţi cetăţeni şi eroi. Pentru a aduce studenţimea pe această cale, marele savant Prof. Dr. W. Ostwald din Lipsea, a fost prezidenţia formărei de societăţi studenţeşti moniste, în diverse oraşe din Germania, care iau acum un mare avînt, idealul trebuind să fie bazat pe real, pe ştiinţele fizico chimice-natu­­rale şi sociale. Dar cum putem găsi acest nobil ideal al solidarităţei umane, cinstei lăuntrice, gândirei, binelui şi activităţei rodnice so­ciale ? Prin cultivarea a tot ce este progres al spiritului omenesc, a tot ce formează istoria civilizaţiei omenirei şi lepădarea tuturor dogmelor şi instituţiilor medievale şi parazitare ;—înlocuirea lor prin dato­riile civice şi morala pură, raţionalistă şi ştiinţifică, dedusă din viaţă şi natură. Este clar timpul ca şi la noi, în Iaşi şi în Bucureşti, o parte din studenţimea u­­niversitară, să-şi îndrumeze sufletul său către alte orizonturi de libertate mentală şi socială şi să iasă din calapodul lugast veninos şi neprogresist, la care se gă­seşte. Sectarismul, politicianismul şi fanatis­mul sălbatec al unei singure şi unice di­recţiuni, considerind absolut totul ce ar isvori din alte direcţiuni ca prăpăstii, a­­vlnd o singură lozincă: magister dixit. Întocmai ca turma ignorantă a lui Pa­­nurge,—trebu să înceteze în rîndurile ■tudenţimei universitară. Ea e datoare să asculte orice idei, rămănînd ca numai prin studii serioase şi îndelungi, nu pe idei impuse, suggestionate, nu pe unila­teralităţi, primite apriori, prevenţii şi pre­­sumpţii, să-şi facă convuncţiuni perfect studiate, bine ponderate şi reale, conform timpului în care trăim. Atunci se va face ca toate instituţiile şi chestiile sociale, să evolueze spre emanciparea minţei ome­neşti, înălţindu-se sentimentele de soli­daritate, demnitate şi onoare individuală şi colectivă. A sosit deci timpul de a se forma în Iaşi şi Bucureşti, cîte o societate studen­ţească inspirată de monismul ştiinţific şi având ca baze: Patria, familia, ştiinţa, progresul perpetuu. Dr. C. Thiron straturi universitare tot mai largi şi că nu peste multă vreme, larma de altă­datâ va fi numai o reminescenţă istorică, un ecou palid al unor vremuri şi manifestări efemere. Preste tot studenţimea, generoasă şi entuziastă, îşi păstrează sentimentele no­bile, strîns legate de vrîsta universitară, pentru cauzele nobile şi înălţătoare. Priveliştea recentă din Rusia a fost ele­­gaentă şi însufleţitoare. De ce n’am crede că lucrurile vor merge şi la noi tot spre mai bine şi mai desăvârşit ? Rodion OAMENI ŞI LUCRURI E­X C­E­L SI 0 R O constatare care nu s’a făcut—şi care era mai natural, poate, să nu se facă — este că în întîmplările din urmă, în jurul piesei lui Ronetti Roman, studenţii iaşani au avut o atitudine lăudabilă. E oare de lăudat cineva, pentru că nu se amestecă colo unde nu este chemat să şi spună cuvîntul?. Aşa cum a fost instruită şi educată studenţimea, în anii din urmă, e aproape o virtute ori­ce gest de obiectivitate şi chiar de... indiferenţă. Studenţii iaşani nu s’au crezut datori să iee poziţie intr’o chestiune teatrală bucu­­cureşteană. Se afirmă, totuşi, că infima minoritate a studenţilor din Capitală a executat numai o aşa zisă deciziune a unui congres studenţesc, care a avut loc cîndva în sala teatrului din Iaşi,—o da­­raveră de teatru, aşa dară!—ceea ce ar naşte prezumţiunea că, într’adevăr, corpul universitar iaşan, prin neamestecul său în afacerea ştiută, a făcut act de nepăr­­tinire, dacă nu chiar de reparaţie. E adevărat că în­­tăcerea studenţimei iaşane întră, de astă dată şi alte motive. In primul loc faptul că fostul „Centru“ de zgomotoasă amintire a încetat de a fi ce a fost odinioară, tocmai din pricina exceselor de zgomot. Dar vroim să credem, mai curînd, că spiritul de dreaptă jude­cată și de largă obiectivitate a cucerit ECOURI Primele două doctorese germane cari au obţinut — după ştirea ce ne aduce Lokalanzeiger“ — titlul de profesor la facultatea de medicină din Berlin sunt d-rele Lydia Abramovitsch, pentru tuber­culoză şi Clara Hirsch, pentru studiul se­­creţiunilor interne. Ambele numiri s’au făcut zilele aces­tea şi constituie un succes ştiinţific al fe­­menismului european. ■* Tinctura de iod. — Se alterează la înăuntric mai^puţin ca la lumină; totuşi, alterarea ei se observă după cît­va timp. Pe de altă parte este esenţial a o între­buinţa proaspăt preparată, căci tinctura de iodi învechită, din cauza contactu­lui chiar numai parţial, cu aerul, conţine acid iodic şi devine astfel foarte corozivă. Pentru a cunoaşte o tinctură de iod învechită, este un mijloc foarte simplu­­­ să fie agitată într’o fiolă , ne­astupată; dacă va face spume, înseamnă că pre­pararea ei nu e tocmai recentă. SPRE PRAGA III Ca amintire a unor moravuri barbare şi Înquisitoriale, ca martor mut a multor drame zguduitoare, lîngă zidul înconju­rător se află turnul Dalibor­ka numit şi Turnul foamei. O femee, nevasta păzito­rului ne descuie poarta şi ne conduce prin nişte ganguri, care au răsunat odată da suspine şi blesteme înfricoşătoare ; su­im mai multe scări, cîte o bufniţă spe­riată de paşii noştri, se învîrteşte într’un zbor nesigur d’asupra culcuşului părăsit, pe cînd conducătoarea noastră repetă pentru o nenumerată oră acelaşi poves­tiri îngrozitoare, conducîndu-ne spre tur­nul sub care se deschide o gură întune­coasă şi adlncă în care se slobozeau con­damnaţii la moarte prin foame şi Pen­tru a ne convinge, legat de capătul unei frînghii scoboară un sfeşnic cu o lumi­nare aprinsă. O clipă ne aplecăm peste marginea gurei şi îngroziţi ne retragem, căci adin­­cimea şi umezeala groapei ne înfioră. Ne arată apoi Intr’un alt colţ al zidu­­lui nişte încăpieri mici în care se putea învîrti numai un singur om; păreţii de tot înfgriţi de fum, aici se zideau acei condamnaţi la moarte prin asfixie ne desluşeşte conducătoarea noastră. Mintea noastră refuză să creadă asemenea gro­zăvie şi parcă goniţi de pactele nenoro­ciţilor părăsim acest loc de tristă a­­mintire. încă sub impresia zguduitoare a celor văzute şi auzite ne-am îndreptat paşii noştri spre parcul Burgului numit Belve­dere, un castel de vară renoit şi modifi­cat sub Ferdinand I pentru soţia sa, îm­părăteasa Anna. E o lucrare de artă şi poate una din­tre cele mai frumoase monumente a re­­naşterei italiene, datorită lui Paolo di Stella şi Ferabosco di Lagno (1536— 1356). ’ Sala din primul etaj o împodobesc 14 tablouri al fresco, reprezintînd episoade însemnate din istoria poporului boem, iar galeria de sus are ca motiv, scene din istoricul ordinului linei de aur, (cea mai înaltă decoraţie austriacă). ♦ Păzitorul acestui Lustschloss (castel de petrecere) ne conduce şi ne explică toate aceste tablouri iar noi ascultam cu sfin­ţenie şi nu ne săturăm tot privind şi ad­­mirînd iscusinţa şi măestria acelor pic­tori care parcă au dat viaţă şi căldură chipurilor care par a ne vorbi. Eşim apoi pe un ceardac, care Încon­joară o parte a clădirei, de aici gustăm o privelişte măreaţă şi încîntătoare asu­pra întregului oraș și împrejurimi. Colo în zare se ridică un munte, Vyse-

Next