Opinia, noiembrie 1929 (Anul 25, nr. 6745-6769)

1929-11-02 / nr. 6745

ANUL XX" ABONAMENTE Lei 1000 . . pe un an 500 .­­ . . _ 6 luni L—STR. LĂPUȘ. LIBERTATE FALSA Eram încă sub ruşi pe timpul rismului, când ni se spunea că România e mare libertate, în sensul că se poate scri în ziare despre orce, criticând pe membrii familiei Regale şi pe miniştri. Trăiţi în condiţiuni de frică şi de respect faţă de aceste per­soane, noi, basarabenii, nu puteam înţelege ce fel de libertate era în România. Astăzi pricepem şi ne mâhnim fault, după cum pricepe şi se mâhneşte fiecare român conştient. I)e două săptămâni într’una asis­tăm la o ceartă adâncă Între zil­­ele din Bucureşti, mai cu seamă atre „Universul“ şi „Dimineaţa“. Această luptă de pe hârtie se dă in jurul chestiunei cu faimoasa „declaraţie“ a Reginei Maria. S’a făcut sau nu s’a făcut de­claraţia ? „Universul" susţinea că­ da, .Dimineaţa“, că­ nu... Şi în legă­tură cu această polemică, se răs­colesc în sufletele amărite ale re­dactorilor şi diferite alte chestiuni,­­mai mult personale. Ziarele se ponegresc unul pe altul cu cu­vinte grele, crezând că prin liber­tatea expresiunelor contribue la deşteptarea opiniei noastre publice. Noi, însă, cititorii, care privim chestiunea cu calm şi gândire, ne întristăm mult. Ne gândim: la ce atâta vorbă ? Nu cumva „declaraţia" poate a­­vea vre­o importanţă deosebită? Din tălmăcirea şi răstălmăcirea ziarelor ar reuşi că, prin câteva cuvinte spuse de o persoană sus­­pusă, guvernele pot zbura. Reiese, că opinia publică este formată şi educată tocmai în a­­cest sens. Şi atunci...faptul, că pe de o parte ne mândrim cu libertatea de a critica totul în ziare, iar pe de altă parte, tremurăm în faţa unei astfel de probleme—s’a făcut sau nu „declaraţiunea“—faptul acesta ne dovedeşte că în realitate liber­tatea noastră politică este îngră­dită. Decât să facem atâta bucluc în jurul unei chestiuni, care aţâţă spiritele, mai bine să ne punem pe lucru, să contribuim cum pu­tem la democratizarea ţărei, pro­­ectată de guvernul naţional-ţără­­nesc. Şi mai întâi de toate, să ne democratizăm mintea, fiindcă li­bertatea pe care credem, că o a­­vem, e în mare parte viciată de mentalitatea noastră balcanică. Dr. VICOL Ismail O viziune glumeață a lui Edison despre aspectul omenirii peste 30 de ani Intervievat de un redaptor al ziarului „New­ York Times“, asu­pra felului cum va fi omenirea peste trei decenii, Edison a de­clarat, între altele : —„Omul va fi îmbrăcat într’un soi de haine care-i vor permite să zboare in aer, atît de iute incit va putea face până la 50 kilo­metrii pe ceas. Întâlnirile amoroa­se şi primblările solitare se vor face sub baldachine de nouri, iar de va exista pe atunci vreun Ro­meo sau o Julietă, nu va mai fi nevoie de o scară de mătase şi nici bărbatul prins în flagrant de­lict de adulter nu se va teme să fugă prin fereastra etajului al 30-lea al unei case. Deasemenea, expresia: —„Am să te arunc pe fereas­tră" va dispare din vocabular". Câinele cu piciorul de lemn Artista de cinematograf Mary Pikford, avea un câine care-i era foarte drag. Intr-o zi pe când traversa strada, câinele a fost în­ins sub roțile unui automobil, facturându-i-se un picior. Nefe­ricitul animal a fost dus imediat la un specialist veterinar, care i-a amputat piciorul rupt şi l-a înlocuit cu unul de lemn. Astăzi câinele este complect vindecat şi însoţeşte iarăşi pe stăpâna sa în primblăm­. 3 III EXEMPLARI) ZIAR POLITIC COTIDIAN SAMBATA 2 NOEMBRIE 1928 ANUNCIURI se primesc la toate AQEtffflLÉ ÖÉ PUBLICITATE ADMINISTRATA ZIARULUI la#. - Strada »-aptisdiatia 37 Telefoane, (j) DICTATORUL ETERNIZAT IN BRONZ Cu prilejul comemorării marșului fascist asupra fiomei, sa dezvelit la Bologna o statue a lui Mussolini călare, în dimensiuni impunătoare (de două ori mărimea naturală). DIN TOATA LUMEA Un foc care pluteşte. — Pe bordul vasului „Victoria" s’a a­­prins zilele acestea un butoi cu ulei Neputând fi stins şi cum era pe prora vasului, butoiul a fost rostogolit în fluviul Missi­­sipi pe­ care plutea vaporul. U­­leiul sa împrăştiat în apă şi a fost purtat aşa arzând pe bra­ţele fluviului, timp de două zile şi două nopţi, în care vreme circulaţia a fost complect între­ruptă. Două vase de pescuit au fost distruse, iar vasele aflate în porturi au fost nevoite să fugă din calea focului. * Tată a 30 de copii.—Tatăl cu cei mai mulţi copii din An­glia şi desigur din lumea întrea­gă, este Henry Nemls, căruia nevasta i-a născut acum câteva zile cel de al treizecilea copil. Nemls s'a însurat întăia oară la vrâsta de 21 de ani. Prima ne­vastă i-a născut 15 copii. Mu­rind aceasta, s’a însurat a doua oară la vrâsta de 39 ani. Cea de-a doua soţie i-a născut 12 copii. La 54 ani s-a însurat a treia oară. Astăzi e în vrâstă de 59 ani şi se bucură de antura­jul a 30 copii care-i trăesc cu toţii,... nu fie de deochi ! • O călătorie sub vagon. Au­torităţile ceferiste din Gloggnitz (Austria) au arestat zilele aces­tea pe tânărul comunist Ianos Iuhaes din Budapesta, care fiind urmărit de poliţia ungară, s’a culcat pe axa unui vagon al ex­presului Budapesta-Atena, călă­torind în această incomodă po­ziţia până în capitala Austriei. Aici uzând de acel procedeu, cu trenul Viena-Roma a încercat să călătorească spre Italia. Planul însă nu i-a reuşit, fiind arestat la granița Austriei. FILE DE CARNET REVOLUŢIONARII Sunt foarte numeroase volu­mele cari se ocupă cu marile e­­venimentele istorice, în cadrul revoluţiilor. Astfel, despre revo­luţia franceză din anul 1789, s-au scris pe puţin câteva sute de mii de cărţi, broşuri şi articole de ziar. Revoluţia rusească este iar un eveniment comentat de toţi scriitorii din lume, de la Krasnow până la decadenţii mistici. Nume celebre şi-au legat faima de a­­ceste grandioase frământări so­ciale, desfăşurându-le sub ochii îngroziţi ai publicului, în litera­tură, pe scenele de teatru şi în filmele de artă. Dar mai totdea­una preocuparea scriitorilor a în­cadrat tablourile de luptă, bari­cadele, mizeria şi tragedia vieţei, fără a analiza suficient, mecanis­mele ascunse „factorii mici“ cum i-a botezat Taine şi cam­ totdea­una deslănţite marile furtuni. In mintea tuturor este încă vie baia de sânge dela Lupeni. In mintea tuturor se mai conturează imagina monstruoasă a măcelului, pentru care zadarnic dreptatea omenească va cere judecată, fiind­că nare cine s'o dea. Din datele stabilite ulterior de anchetă a reeşit clar, că deslăn­­ţuirea luptei se datoreşte unui foc de armă, pornit singuratec şi neaşteptat, in rândurile solda­ţilor. Fără, nici o milă, întregul cor­don de jandarmi şi soldaţi, a deschis în aceiaş clipă un foc viu şi necruţător. Printr'un mecanism psichologic bine definit, suresci­tarea trupei a fost dusă la pa­roxism, de îndată ce focul cri­minal a pornit. Nervii au nevoe de o relaxare, ori zgomotul ar­mei îi zdruncină complect. Teama (Continuare în pag. 11-a) Pomenirea prietenului... de Wratislavius „OPINIA" LITERARA Sl ARTISTICA „Vreau să trăesc" ! Intr’un spital am văzut nu de mult o bătrână octogenară bolnavă, care implora medicul: — „Doctore, ai milă de mine. Salvează-mă ! Vreau să trăesc*. In alt pat, un orb bolnav se tânguia deasemenea :—„Domnule doctor, îndură-te de mine ! Vreau să trăiesc, aşa orb cum sunt“. Ce valoare mai avea viaţa pentru bătrâna octogenară ? Ce valoare, pentru bietul orb ? Şi totuşi, pe buzele amândoura tremură : „Vreau să trăesc“. Ce-i mai leagă de viaţă ? Amintire ? sau “groaza de ueuinţă ? int. fa fi­­­e Sacha Guitry dat în judecată Din Paris se anunţă că apre­ciatul scriitor şi artist dramatic Sacha Guitry, a fost dat in ju­decată de d. Alphonse Franck directorul teatrului Ludovic VI. Acesta contractase cu­­Sacha Guitry un angajament pe mai multă vreme. In ultimul timp însă, popularul dramaturg a rupt angajamentul cu d. Franck, con­tractând altul cu teatrul „Pigalle" înfiinţat de Rothschild. Pentru acest fapt d. Franck, cere des­păgubiri de... şase milioane lei. Din ale şcolarilor Un scriitor ieşan, care a fost pe vremuri inspector şcolar, povesteşte acest nostim dialog, pe care l-a auzit într'o zi la o şcoală de ţară­­ învăţătorul: — Din ce se face încălţi mintea, Elevul: — Din piele, învăţătorul: — Dela cine ob­ţinem pielea ? Elevul! — Dela bou ? învăţătorul: — Aşa­dar, care (Continuarea în pag. 11-a) ce Diverginţa naţional-ţârânistă din sinul cabinetului, şi-a păstrat in­tensitatea. Nervozitatea d-lui Vaida continuă a fi considerată ca o pri­mejdie pentru dăinuirea regimului. Noi credem încă întro aplana­re, prin capitularea ramurei regă­­ţene. Unele cercuri vorbesc însă de o schimbare a conducătorilor. Putem deci discuta această even­tualitate, aşa cum se prezintă în ultima versiune. Se suggerează alcătuirea unui alt cabinet sprijinit pe actualul parla­ment, şi se indică persoana d-lui Iorga ca preşedinte de consiliu. Versiunea este verosimilă. Prin ultima d-sale atitudine, d. Iorga ar avea putinţa să conducă un guvern tolerat de majoritatea naţional-ţără­­nistă. Dar ce fel de guvern ar fi? Un cabinet de girare de afaceri, fără vederi personale şi precise In Chestiunile economico-financiare,fâ­­ră metodă şi posibilităţi de aplicări practice. Interesele obşteşti ar cădea repede in suferinţă, şi „girantele* Iorga ar trebui să se retragă. In acest timp, nu vedem cum s’ar aplana neînţelegerile dintre naţio­nali si ţărănişti. Dimpotrivă, credem că ele s’ar agrava, intruclt d. Iorga cu marota sa anti-stelistă, ar baia în struna ardeleană, sporind indis­poziţia ţărăniştilor. Desigur, provizoratul Iorga n’ar limpezi absolut deloc situaţia. Disensiunile din cabinetul Maniu se prelungesc şi în sinul partidului, —ceia ce înseamnă că, la un moment dat, şi majoritatea parlamentară şi-ar pierde omogenitatea. Şi atunci, o retragere a d-lui Maniu ar nece­sita o nouă consultaţie a ţării. X. ACTUALITĂŢI POLTICE Dacă d. Vaida nu s’astâmpără... în cazul unoi retrageri a cabinetului însemnătate ar avea un guvern Iorga ? ASPECTE ARDELENISMUL BUCLUCAŞ D. Vaida s-a retras la Cluj, acolo,—după ce a dat celebrul interview ziarului „Patria“ prin care în mod neuzitat polemiza şi acuza presa care nu-l simpa­tizează,—a pornit pe faţă lupta împotriva elementului ţărănist din partid ameninţând chiar cu demisia şi cu o sciziune a arde­lenilor săi credincioşi Primul-ministru, în asemenea situaţie, şi-a pierdut busola şi a hotărât să plece după d. Vaida pentru a-i propune o împăcare, fiind gata să sacrifice pentru ambi­ţia revoltatului de la Cluj câteva exemplare ţărăniste din cabinet. Pe de altă parte, dl. Mihalache a opus un veto categoric dorin­ţelor d-lui Maniu şi remanierea ministerială—anunţată încă pentru acum zece zile—se amână de pe o zi pe alta, ţărăniştii nefiind dis­puşi să accepte nici o jertfă pen­­năbufnelile d-lui Voevod Vaida. Aceste fricţiuni continue, ating desigur prestigiul guvernului şi, la încheerea unui an de guvernare, îl găsesc divizat, slăbit, uşor de atacat de opoziţie care se prepară pentru o campanie de răsturnare ; la încheerea unui an de guvernare, ne aflăm în faţa unui cabinet com­pus din adversari, gata să se sfâşie pentru ambiţii personelle şi inte­rese de coterie. Fuziunea naţional-ţărănistă nu va dura. Mai curând de cât se aşteaptă toată lumea, partidele azi unite se vor despărţi luîndu-şi fie­care libertatea de acţiune şi în ziua aceea va fi o răfuială oribilă, o lupta pe viaţă şi pe moarte. Ardelenii s-au dovedit aşa cum îi cunoşteam: autoritari, cu do­ruri de supremaţie, considerând regatul vechiu ca o colonie peste cari ar fi fost chemaţi să în­tindă marele lor spirit civilizator. Ne-am convins însă mai re­pede decât credeau ei, că avem de a face oameni mici la suflet, cu politiciani de ultima speţă pe lângă cari ai noştri sunt floare la ureche. Să fi avut dreptate bătrânul Ion Brătianu când do­rea Ardealul fără ardeleni ? G. SPINA (Continuarea în pag. 11­ a) JACQUES LEWIN S’au împlinit patruzeci de zile de când departe, tocmai la unul din hotarele Europei fiind, am primit știrea zguduitoare, că­ s’a stins cel mai bun și mai devotat dintre prieteni—prototipul prieteni­ei, Jacques Lewin, 11 lăsasem foarte greu bolnav, fără nădejde de scăpare. Doar o minune să se fi întâmplat, care să dezmintă ceia ce, din nefericire, cu siguranţă, stabiliseră învestiga­­ţiunile medicilor. A venit însă vestea tristă, că minunea nu s’a ivit. Nespus de greu mi-a venit atunci şi tot pe atât îmi vine şi astă­zi, să pun mâna pe condei, pentru a aşterne măcar o fărimiţă din noianul de amintiri răscolite, de gândul că pentru totdeauna ne-am despărţit, după ce decenii de prietenie neclintită ne-au legat atât de strâns. Mai ales cei de pe urm­ă zece ani, de când amândoi întorşi din lungă pribegie, făcu­seră ca regăsirea în târgul nostru de baştină, să cimenteze pe fie­care zi tot mai mult, această u­nică şi sfântă prietenie. La ştirea morţii lui Jaques Le­win, au vibrat emoţionate, multe din condeiele ieşite din dăscălia neîntrecutului polemist. Rânduri calde şi mişcătoare au împărtăşit mulţimei cititoare, pierderea ce am avut cu toţii de suferit Mi se pare însă, că nu în­deajuns a fost re­levată în plinul ei, tocmai partea cea mai nobilă a sufletului lui „Jaques", imensa lui prietenie. Aceasta poate şi datorită izolării sale din ultimul deceniu, când fu profund deîuzionat de răsturnarea valorilor prelungită de anii războ­iului mondial. Pierduse încrederea în oameni și nu se putea hotărî să reintre în arenă. Să reintre în arenă—e un mod de a vorbi. Pentru­ că, el nici­odată n’a avut veleitatea de a sta în rândurile dintâi—în senzul de a fi remarcat de mulţime. Ci retras între pereţii redacţiei, şi noianul cernelei şi a huruitului tiparniţei, el îşi ticluia articolele şi cronicele toate impregnate de o puternică notă individuală, dar toate nese­­mnate. Asta nu însamnă, că Jacques Lewin fugea de răspundere. Dim­potrivă. Nu odată a încasat el ponoasele „bombelor“ aruncate de alţii şi nu odată a trebuit să ducă el la capăt—şi cu strălucita iz­bândă, polemicile de către alţii în­cepute dar care, cu putere încol­ţiţi, nu mai erau în stare să ţină piept adversarului Tocmai pentru aceste rare în­suşiri : neobişnuitul talent, nease­mănata modestie şi mai ales ex­cesiva în­ discreţiune—aceasta din urmă atât de necesară în gazetă­ria politică, toate la un loc făcu­seră din Lewin persoana grata a coriferilor politici din perioada de la 1885 la 1914. De jertfele ma­teriale aduse nu mai pomenim... In articolele apărute cu prilejul morţii lui Lewin, au fost pomenite numele cele mai strălucite: Take Ionescu, Carp, Bădăreu, Marghi­loman etc. toţi îl considerau ca un bun şi preţios prieten. La fel şi cei din tabăra adversă, aceia a liberalilor—Jacques Lewin făcând totdeauna politică conservatoare— toţi, începând cu Ionel Brătianu, Mărzescu, Duca etc. preţuiau şi stimau pe prototipul adversarului loaial şi fin — ziaristul Jacques Lewin. Omul fin. Aceasta este epite­tul ce li se cuvine. Aristocrat în accepţiunea cea mai nobilă a cu­vântului. Până şi pe patul de grea suferinţă, el n‘a scoborât o sin­gură treaptă din înălţimea distinc­­ţiunei şi a delicateţei pe care s’a menţinut toată viaţa, atât în vre­mea de belşug cât şi în cea de jenă în care’l aduseseră paragrafe exploatate abil de către acei de­veniţi stăpânii averii sale „expro­priate". Omul fin a rămas acelaş­­i prin prizma distincţiunei sale sufleteşti văzuse şi înţelesese oa­menii mari ai timpului. De aceia, cu drept cuvânt şi nu odată, ne spunea regretatul ec. Alecu Ba­darou­ : „Mare pagubă şi mare păcat că Lewin nu se hotărăște să scrie o serie de amintiri po­litice. Ar fi un monument“. Pen­tru­ că nimeni altul nu era, în (Continuarea în pag. 11­^ Figuri din laşul vechi Coana Marghioliţa Radu de Rudolf Suţa Din altă lume, din lumea ve­che a laşului, făcea parte şi cu­coana Marghioliţa Radu, de neam mare, care trăia liniştită în ve­chile ei case boereşti de altă dată din Toma Cosma, iar mai târziu ale lui Ghica Budeşti, astăzi proprietatea d-lui Leon Juster. O bătrânică impunătoare, care nu se despărţea niciodată de o­­biceiurile vechi ale noastre, aşa cum le-a apucat dânsa de la mama ei, de la neamurile ei de departe. Era evlavioasă şi îi plăcea să-şi vadă casa după vechiul ti­pic moldovenesc, să-şi aibă un bucătar ţigan, căruia să-i po­runcească cum să-i gătească mâncărurile, să-şi aibă şi o pol­­covnicească, care să-i conduci gospodăria, iar dânsa, coana Marghioliţa, să se lungească toată ziulica pe canapea, să facă pa­­siansuri şi să stea la taifas ca musafirii ce-i venea in casă şi pe cari îi oprea apoi la masă. Şi ce n'avea coana Marghio­liţa în casă: dulapuri tixite cu dantele, argintării fel de fel, icoane scumpe. La casa ei priveau toţi tre­cătorii. Nu-i vorbă că, altă dată, mai toată strada Carol de astăzi — Podul verde de odinioară — era locuită de familile vechi bo­ereşti din Iaşi. Coana Marghioliţa ducea ua trai larg, cu servitori mulţi, cu trăsuri, cu ratafi de ogradă, iar dela mesele mari ce se'ntindeau zilnic, nu lipseau nici­odată rur­bedeniile şi cunoştinţile ei In salonul cel mare al casei stau înşirate pe păreţii lucioşi, por­tretele bătrânilor. Movileşti, rudă cu coana Marghioliţa, după ma­ma ei, născută Movilă, apoi chipurile familiei Manu şi Carp,­­ soţul coanei Marghioliţa, Pa­­naite Radu fiind frate cu Smă­­rândiţa Carp, mama lui P. P. Carp. De câte ori coana Marghioliţa se ducea la moşia ei Poliţeni din ţintul Tutovei, porneau îna­­inte hărăbălile de la ţară, cari duceau lucrurile din oraş tre­buitoare pentru viaţa de toata zilele. Coana Marghioliţa mai trimi­tea câte un jâlţ legănător, bănci de grădină, mindire, saltele, ga­­vanoase cu dulceţuri, cafea, za­­har, — toate acestea porneau mai înainte la ţară cu cămără­­şiţa şi feciorul din casă, cari pleacă în căruţă odată cu lucru­rile şi pregăteau a-şi aştepta stăpâna acolo. Coana Marghioliţa, pornea în trăsură, trasă de patru cai, din­tre cari cel din mijloc purta clopot la gât. Stătea cât stătea aici, dar gân­dul ii era mereu la, casa ei din strada Toma Cozma, unde se obişnuise să trăiască liniştită şi înconjurată de lucru,soarele ei scumpe şi de rudele ei iubite. ’ Şi n'apuca să treacă nici luna şi coana Marghioliţa se înapoia la oraş, unde era aşteptată în pragul casei de mama polcov­­niceasă, de bucătarul ţigan şi

Next