Opinia, iunie 1940 (Anul 37, nr. 9958-9979)

1940-06-02 / nr. 9958

ANUL XXSVllNo. 095S, 4 PAGINI 2 LEI DUMINICA 2 IUNIE 1940 ABONAMENTE: I « I 1533p Lei o ’ * f 650. 180. 00 J 85 J 1500, !t » pe un aa 6 luni 8 luni ii . „ 1 lună »Instituţii publice Ateliere ia tipografice „Opinia“, IAŞI STR. LAPUŞNEANU 37 Ziar p©polcii coaflian Redacţia.' ! ! Administraţia­ I fer*, de Beatric rad.1 Adiţia de noapte Redacţia şi Ad IAŞI STR. LAPUŞNE­U 37­­ Director i­n. CHIULSI Urmărirea alarmlor Guvernul a hotărât să în­ceapă acţiunea pentru stârpi­­re­a alarmiştilor. In acest scop, d. M­hail Ghelmegeanu, Mi­nistrul Internelor, a adresat o circulară autorităţilor In sub­ordine prin care le cere să ia măsuri împotriva alarmiştilor şi le atrage atenţia asupra dis­poziţiilor codului penal care pedepseşte sever acţiunea a­­cestora din urmă. Alarmismul constitue ma­ni­fes­ta­ţi­a bolnăvicioasă a so­cietăţilor supuse unor încer­cări excepţionale. Astăzi, când omenirea este scutur­ată din toate încheeturile, alarmismul există pretutindeni pe glob. Intensitatea acţ­unii lui demo­ralizante şi destructive diferă insă de la popor la popor. Pen­­tru că alarmismul depinde şi de soliditatea nervilor unui popor, de rezistenţa lui morală. In ce ne priveşte pe noi românii, putem spune că sun­tem dintre naţiile cu nerv­i cei mai tari. Dealungul veacu­rilor, poporul român a fost supus celor mai cumplite în­cercări şi de aceia pe el ni­mic nu-l poate nici surprinde nici înfricoşa. Acum, când gândurile noastre toate sunt la hotare, românii adevăraţ­i îi păstrează sângele rece şi aşteaptă în linişte şi cu în­credere desfăşurarea eveni­mentelor. Pretutindeni, în lung şi la­tul ţării, forţele vii şi sănă­toase ale naţiei lucrează în, ordine şi cu Însufleţire. Pre­tutindeni opera de înarmare şi de pregătire face progrese. Alarmism­ul există totuşi ş­in ţara noastră. El nu const­i­tue insă o manifestaţie româ­nească, ci nu este creiat de românii adevăraţi. Cine seamănă alarmismul, ne-o spune însuşi d. ministru Ghelmegeanu in circulara a­­dresată autorităţilor .* „In cercuri restrânse, o seamă de interesaţi, de stră­ini sau înstrăinaţi, de alar­­mişti de profesia şi de nă­uci...“. Dar alarmismul fecundează in cercuri restrânse şi este o­­pera unor străini sau intere­saţi, cari au interesul ca po­porul român să fie demorali­zat. Numărul străinilor paşa­­portari a crescut întro mare proporţie. Aceşti străini, care scapă in numeroase cazuri contro-­­ ului autorităţilor, seamănă a­­larmismul. Contra lor autorităţile au da­­oria să ia măsuri severe, să-i lovească cu greutate pen­tru a-i aduce la realitatea datoriilor pe cari o au faţă de poporul ce le-a acordat ospitalitate... S-au înfiinţat lagăre de con­centrare pentru unii străini. Să fie cât mai repede inter­naţi. Alarmismul va scădea, dar dacă nu va dispărea com­plet, să se caute şi cei câ­­ţiva români inconştienţi cari s'au făcut agenţii intereselor străine, lăsându-se pradă n.i­­v.lor lor bolnavi. Să se înfiinţeze lagăre de oncentrare­­ pentru alar­­m şti. Buna cuviinţă, cere a f păstrată o­i şi Unde şi ori* când. Ea este o aleasă vir­tute care împodobeşte atât da frumos viaţa omului. Fie in casa ta, fie în casa a­iu­a, pi stradă. In tramvaz, la insti* iuţii, buna cuviinţă îşi cere dreptul ei. Nu vreau să zic că nu mai sunt azi oameni cuviincioşi. Nici nu-mi trece prin minte. Dar, DU e mai puţin adevărat Că sunt şi un soiu de oamen cu creştere foarte rea, care trăesc, uite aşa, de capul lor şi tac lucruri, parcă ar fi în codru, nu intr'un oraş, să mă explic. Să te ferească Dumnezeu să treci pe o st­radâ mai mică sau mai dosnică, că te'nnă­­buşe mirosul rău. Nu arareori tu mergi pe stradă şi dai peste oameni—unii chiar la vrâstă —­ făcându-şi nevoile ziua mare, fără să se ma sinchisească ci trec pe acolo femei, copii şi bătrâni. Păi se poate aşa ceva ? Uite că se poate... Eu le zic: ce oameni fărâ de ruşine sunt aceştia ! Alta. Sunt mulţi care au o gură aşa de spurcată, că rămâi uluit de ceia ce auzi. Pe stradă, pri­­n tramvai, oamenii aceştia când se în­tâlnesc şi grăesc, dau dru­mul la nişte expresii atât d­uricioase, că îţi vine să mergi cu urechile as­upate. Şi te uiţi la ei ! QU-8 chiar golani de mahala ţigănească, ci par a fi seva. Ei bine, ce-are a face. Gura lor e iad. Buzele lor sunt fără nici un frâu. Cele mai porcoase expresii, cele mai crâncene Înjurături, cele mai necuviincioase insulte, toate se tud rostite In gura mare, fără nici o sfială. Că trec femei tinere şi biă­trâne, că trec copiii aţei, că trec oameni serioşi, asta nu-i interesează. Ce oameni fără de ruşina sunt şi aceştia! Zău, iţi vine, să te'ntrebi: oare unde au trăit oamenii aceştia ? Din ce părinţi s‘au născut ? Şcoala şi biserica, n‘a avut asupra lor nici o in­fluenţă ? Degradator lucru este pentru un om să fie fără de ruşine şi mai ales să trăi­ască aşa. Eu cred că ar trebui —fără nici o cruţare—să se ia cele mai grele măsuri, ca să se stârpească aceste lu­cruri de­ ruşine. Preot PETRU CHIRICA Bis. Barnos­h Cefiîfi EVB pag. 4-a : Fapte niB le­­gătură cu si­­tuafia ex­ternă roa-as c« Oumarascstââ Oameni fără ruşine Lupte în canalul Mânece! Retragerea trupelor engleze din nordul Franţei, prin portul Dunkerqua, a prilejuit o luptă aprigă în Canalul Mânecei. Avioanele şi vedetele rapide germane atacă vasele engleze de transport. Aviaţia britanică şi torpiloarele, rezistă cu energie. Numeroase vieţi omeneşti se pierd in valuri. Iată, în clişeu, un grup de torpiloare engleze în largul portului Durk­iq­ie. Războiul şi Anglia Comunicatele de război actuai­zează ideia debarcării in Anglia, a armatelor stră ne. — Invinc b ia Armada. Proac'Ul lui Napoleon. Teatrul de o­­peraţiuni din nor­dul Franţei şi a­­propierea tot mai mult voit ă a tru­pelor germane de litora'u' englez^ aco’o unde Ca­nalul Mânecii pre­zintă o mare în­gustime, adică în­tre porturile fran­­ceze Boulogne sur Mer şi Cal­ais, faţă de por­­turile engleze Fol­k­­stone şi Do­ver, — react­avi­­zează problema unei debarcări armate în Angim, încercată de mai multe ori dealung­­i veacurilor. Două tentative deosebit de im­portante cunoaşte această privinţă. Prima apar­ţine regelui Filip al IV-lea al Spaniei, care în anul 1588 a trimis la Anglia o liotă imen­să pentru acele timpuri, com­­pusă din 130 vapoare de răz­boi care transportau 16.000 marinari şi 19.020 de soldaţi. Această flotă trebuia să răzbune moartea Mariei Stu­art, sa detroneze pe Elisabeta­­ Angoei şi să impue ca re­ligie de stat catolicismul. Ex­pediţia n'a reuş­t datorită mn multor Împrejurări. In prima istoria loc amiralul marchiz de Santa­­ Cruz, comandantul flotei, su­­p­ran­um­ită şi „armata de ne­învins“, a mur­t înainte de începerea expediţiei, fiind în­locuit de un comandant me­diocru, ducele de Medina- Sidonia. Din pricina furtunilor, ex­pediţia ajunse la Durţhe ,­e in dezordine, şi aici începu aşteptarea nefolositoare a tru­­peor spaniole din Ţările de Jos, comandate de Alex. Far­­nese.­­Intre timp,­ flota engleză foarte îndrăzneață, sub co­manda lui Drake, Hawk'ns și Raleigh începu hărțuirea ș­i'merea „armatei invinci­bile". Cu greu, salvă rămăşi­­era liotei spaniole, ducele de Medina­—Sidonia, după ce pier­­duse inutil 50 de vapoare și 8000 de soldați. O expediție de debarcare n stil mare, pe pământ en­glez, a mai încercat în anul 1805, Napoleon Bonaparte. Marele împărat şi-a concen­trat trupele eşalonate pe ma­lurile oceanului, a Mării Mâ­necii şi a Mării Nordului, de a Brest până la Hinovra, în imprejerimile portului Bou­logne şi Calais şi în med­ie porturi, cele mai apropiate de coasta engleză, adică Etaples Ambleteuse, Sangatte, etc. Preparative t­xtraordinare se făceau sub conducerea ami­ralului Latouche-T­é­rille, spu­ne istoricul Ed. Petit. Transportul trupelor în Ma-,­rea Britanie fusese asigurat de către o flotilă de 2000 co­răbii, cari trebuiau să fie a­­părate de imensa fiotă de răz­boi a amiralilor Villeneuve, Missies­­y și Ganteaume. Dar Nelson stătea la pândă. Flota lui Villeneuve a fost închisă la Cadix de flota engleză. Bă­tălia definitivă se dădu la Trafalgar (20 Octombrie 1805) și însemnă un dezastru per» (Continuarea în pagina 2-a Iaşii... it®H*tHBfiavara de Col. Dr. Ve­sa Tablou „perda­­t* la cel zugrăvit de maestrul M. Sadoveenu în Martie 1940 şi rostit într’o scară—la Radio Bucureşti —de autor, înfăţişarea bătrânei ciprtale galb^r, alături, casa cu ce­­a Moldovei—primăvara—oste­nacii, cei bătrâni, a lui Matei minunată. Era în 1931. O săptămână întreagă de la începutul lui Martie,—soarele strălucise şi atmosfera era caldă. Copoul —mândra Grădină publică— cu iarba proaspăt înverzită, sâmânată pe ici-colo cu vio­rele şi clopoţei,­a­ţi prinde ochii. Peste drum, in curtea Reg. 7 Rojiori în preajma mo­nument­ul Cavaleriei, grupe de „fotsitla", arbuşti cu floa­rea galbană şi bogată nu­otrie. Pe stânga—cum scobori— casa Pavel Michel, fosta Pavli, cu grădiniţa dio faţă proaspăt îngrijită, des­iat­ează privirea ci şiruri de top­ora­şi albi şi Cantacuzino, arată ca un crân­pei de margine de poiană— dintr'un codru secular — şi peste stradă, ab­ia „Princi­pesa Maria" cu casa şi mica grădiniţă a Doamnei Lu­­ca Leca und­e „Burisoa-ul ardent" un fel de măcieş cu floarea roşie, in formă de mici tran­­dafiri înşiruită pe creangă— pare de departe un măreţ buchet. Din furndul grădinii Univer­sităţii să iveşte cornul plin de floare, galbenă—lucind in soa­­rere dimineţei. Castanii din josul străzii Carol — au frunza mare de un verde a­­tomiu, în timp 0e teni obea s -au deschis mugurii şi au frunzişoarele versul cu o nu­­anţă perceptibilă de galben. Pe dealuri—Împrejurul ora­şului, să văd de departe vi­e şi păduricea dinspre Galata, înverzite, şi să simte mirosul tainic al aerului proaspăt, în­cărcat de oxigen. La Începutul lui Aprilie, — Ciuboţica Cucului,—laleaua şi zarnacadelele sânt înflorite. Sântem la Florii; salcia e verde şi mălinul înflorit—îm­bălsămează atmosfera. Zarzării, cireşii, vişinii şi persicii sânt o floare; apoi prunii cu floricica albă şi deasă, meri cu floarea in­orm­ă de buchet, cu parfumul fin şi atrăgător,—perii cu bo­gata floare albă,—castanii cu florile albe şi roşietice prinse pe ţerengi—ca nişte lumânări in sfeşnice verzi,—dau live­zilor şi grădinilor o înfăţişare fermecătoare. Cine n'a văzut o livadă de câte­va tufe de zarzări, ci­reşi, meri ori prun­', Înflorit', nu-şi poate închipui măreţia acestei privelişti. Privind'o, un simţimânt a­­dinc de admiraţie te cuprin­de, inima le tie mai tare, res­piraţia e mai adâncă, un far­mec de nepătruns te învăluie in vreme ce privirea dă per­­de vi­zarea nesfârşită şi ad­miră tabloul minunat, înca­drat de cerul albastru şi um­bra fumurie a vaporilor de apă ce să ridică încet în înăl­ţime. Şi în cele dintâi zile ale ui Mai începe liliacul. Nu e­­xistă oraş In ţara noastră, in care acist arbust să fii­ţ atât de răspândit, ca la Iaşi.* Începând din deal da la Gopou şi până în fundul So­­f elei—pe Nicolina, in Sârărie şi In Tataraş­, aproape nu e casă cu grădină, sa nu aibă liliac. Soiuri multe şi frumoa­se, de la cel ci­cinuit, cu floarea liliachie, până la cel violet inch­s, aproape negru. Apoi liliacul alb, simplu şi bătut, cel roşcat, acel vânăt roşietic — zis nemţesc, acel roşu inchis, cu floarea mare —zis persan, cel albăstrui şi cel bătând uşor în galben auriu in grupe uneori, altă dată singuratici, răspândesc un minunat parfum, ce să simte In tot oraşul. Pe strada Carol, In grădina Universit­ăţii, la liceul militar, la şcoala de menaj, grupe de lilieci bătrâni cu floarea bogată, în­cântă priv­rea. Iaşii, oraş împrejmuit de podgorii. Nu este vie să nu aibă liliac. Fosta vie a lui Grigore Ghica Vodă, astă­zi proprietatea d-nei Maria Şen­­d­rea, era zeci de grupe de liliac. Domniţa Aglaia, fiica cea iubită a domnitorului, mai târziu soţia lui Rosetti Răducanu, care avea o ade­vărată pasiune, pentru liliac In clipe supreme Transformarea economico-socială din Anglia Un mare ziar parizian scrie, sub titlul „Dictatura engleză“! Pe drept cuvânt votul prin care Camera Comunelor,— acceptând noul proect de lege al puterilor speciale, a pus la dispoziţia guvernului toate re­sursele naţiunii,—poate fi pri­vit ca un eveniment formi­dabil. E interesant de observat că legea care stabileşte puterea absolută a Statului asupra persoanelor şi asupra averi­lor cetăţenilor englezi, a fost prezentată de un ministru al partidului muncitoresc şi adop­tată fără nici o discuţie de o adunare în majoritate conser­vatoare. Dl. Attles a fost dealtfel cât se poate de limpede: „E vorba să mobilizăm toa­tă munca, toate resursele, toa­te persoanele, bărbaţi şi fe­mei, din toate clasele sociale, spre a ne asigura de munca şi de proprietăţile lor". Controlul Statului devine general. El se exercită asupra orelor şi condiţiilor de mun­că, asupra operaţiilor tuturor intreprinderilor, asupra bănci­lor şi asupra producţiei din toate ramurile de activitate Unui deputat, care a întrebat dacă şi pământul va fi pus sub controlul guvernului, mi­nistrul i-a dat următorul răs­puns : „Pământul este o im­portantă parte a proprietăţii“.­ Unii vor vedea poate in a­­cest vot un triumf al centra­­lizarei, al socializărei şi al etatismului. Noi insă vedeem două lucruri: o dovadă că Anglia apreciază cum trebue gravitatea actualei situaţii şi un semn că este hotărâtă si jertfească totul, până la cele mai înrădăcinate tradiţii, pen­tru a învinge. „Principiul decretului este că interesul particular trebue să cedeze in faţa interesului comun",­a declarat d. Attlee. Nimeni nu l-a contrazis, şi nimeni nu ar fi putut să-l contrazică. Noua armă încredinţată gu­­vernului este evident reduta­bilă. Împrejurările au impus-o şi Anglia se înclină in tăcere. Este totuşi un spectacol care Îşi are măreţia sa. El reaminteşte vechea Romăni­ei când patria era in pericol, toată legislaţia era suspen­dată și autoritatea era con­centrată în mâinile dictatoru­lui. Repetăm: in Anglia, a­­cesta este un eveniment ex­­traordinar. (Est-Radio). in Esric Furtună . RECENZII Poemele Resemnării Editura Socec, Buc. 1940 Urmând exodul devenit tra­diţional, a plecat din mijlocul nostru, In urmă cu câţiva ani, şi medicul-poet Enric Pekal­­man-Furtună. Poetul subtil, dornic de o plenitudine a trăirii, a purces in Bucureştiul cu blokhausuri şi cu oameni grăbiţi, aferaţi, dedaţi întru totul, preceptu­lui : carpe diem !..." * Activ­tatea poetului Enric Furtună este îndeajuns cunos­cută nouă ieşenilor. Cântăreţ al suferinţelor umane, lecto­­rul găseşte la d-sa, pe lângă vigoare poetică, un dar veri­dic al disecării insondabilului suflet omenesc,—cântând mai puţin dulcile sumferinţi ale sen­timentului iub­ind între bărbat şi femeie şi mai mult nimici­toarele focuri declanşate de opoziţia dintre bine şi rău. 0*D­in această privinţă, d.sa — in recent apărutul volum cu titlul semnificativ: „Poe­­mele Resemnării“, este un precursor al modernismului, insă, păstrând forma veche e poeziei. Un cântăreţ modern al sufletului uman, înzeuat in platoşa clasicismului. Păstrând ritmul şi forma poeziei preţioase, d. Enric Furtună a surprins în cânte*­cul de sale din „Poemele Re­­semnării”, mult frământatul suflet al omului din zilele □oastre ■ 00A De la „Pustnicul" (trei poa­me dramatice, apărute în 1914, unde se puneau pro­bleme de înaltă ţinută etică), trecând la: „De pe stâncă" (poezii şi poeme) apărute în 1922—edit. „Viaţa Româneas­că“, şi până la puternicele poeme din acest ultim volum d. Enric Furtună nu desvălue deplina d-sale aderenţă cu ceia ce formează temelia Poe­ziei : simţirea ! " Să redăm un fragment din poemul: „Cripta zăvorită". „Nu mai sunt demult acel ce-am fost, Viaţa nu mi-e vis şi nici durere. Nici v sarea singurul meu rost. Totuşi ţin sub tainic adăpost Amintirea stinselor himere. „Dorm tihnite ca‘n mausoleu Ţelurile mele ne'mplinite... Smulse'n silă suf­etului meu, Dorm tihnite ca’n mausoleu intre flori şi candeli ce palpită... . „Vin arar şi’ngenunchez umil Peste cripta vis­urii­­ mele. Candelele pâlpâie tiptil, Şi cu sfiiciune de copil Farm pe-obrazu-mi două lacrimi grele Zăbovesc târz­ii şi plec apoi, Tast şi grav, să'nt­impin soarele, Pun la uşă trei zăvoare nori Şi pornesc să cânt şi să mă'nnoi Pân'voiu rupe iar zăvoarele !“ Poem în pace găsim dure­­rea poetului pentru biata noa­stră condiţie umană, care nl pune—popular vorbind—be­­ţe în roate iluzii­lor şi idealu­rilor tinereţii... . J. PASCAL 1 r — a cerut şi i s'a adus de la Cernăuţi 15 soiuri de liliac ce s-au plantat la vie şi au fost îngrijiţi cu deosebire. Altă floare foarte răspân­dită în Iaşi este bujorul cu speciile alb-roş şi roşu—cel din­ţi cu miros de trandafir, —au floare cât o farfurie. In Sărărie şi pe str. Lascar Ca­­iaijiu bujorii sunt cu miile.' Stânjineii—fric-al comun și cel florentin—cu parfumul lui de o rară finețe — se văd In (Continuare în pagina a 2-a)

Next