Opinia, ianuarie 1950 (Anul 42, nr. 999-1022)

1950-01-15 / nr. 1010

M. Eminescu văzut de un contemporan Poetul George Lesnea ne relatează că în copilărie a cunoscut de­ aproape un tipograf ieşan, Ionescu, al cărui atelier se afla în încăperea unde sa afă astăzi redacţia no­astră. Acest Ionescu arsese lucrător la „Curierul“, află astăzi redacţia noastră. Acest de faşiu —„foaia vitelor de pripas“ pe care o redacta Emi­nescu — şi a avut cunoştinţă cu poetul ca şi cu prietenul acestuia povestitorul Ion Creangă. Interesant de remarcat este că Ione­­­seu, ori de câte ori vorbea de poet, şi vorbea deseori­, ţinea să accentueze că Mihai Eminescu fusese un ora ca toţi oamenii, şi nu un lunatic, un melancolic iremediabil, dezinteresat de chestiunile pământeşti, aşa cum voia să-l prezinte istoria literară burgheză. Un ora potri­vit de înalt, bine legat, oacheş, cu Vorba domoală, prietenos, cu care se putea vorbi obişnuit lucruri diferite, cât de mărunte ar fi fost. Nici urmă de atitudine „olimpiană" de priviri pierdute şi de somnolenţa metafi­zicii. Aşa era văzut Eminescu de un om simplu şi cinstit, în plus înzestrat şi ai darul povestirei. Eminescu şi Creangă In articolul de fond al acestei pa­gini se urmăreşte explicarea valorii operii lui Eminescu în funcţie de la­­gătura strânsă pe care a avut-o po­etul cu poporul din mijlocul căruia s’a ridicat. In sprijinul acestei afir­maţii se poate aduce şi prietenia sa N­C cu Ion Creangă, invesitorul care nu şi-a uitat obârşia, trăind întreaga viaţa ca ţăran. Ion Creangă, Baafc­nescu vedea chirutszenia calităţilor intelectuale şi morale ale ţărănimii, de aceea,, şi ca revizor şcolar riad« «eseu nvm o­­preţuire deosebită pentru institutorul Creangă. I­n do­cument inedit dovedeşte această pre­ţuire pe care o nutrea poetul pentru talentul pedagogic al povestitorului. Intr’un ordin telegrafic, Maiorescu, ministrul instrucţiei făcea cunoscu­tă revizonatului Hsta cărţilor aprobate şi care urmau a fi introduse în şcoli. In telegramă se indică: „Abecedarul domnului Barbu Constantinescu în mod obligatoriu, apoi se indica o carte de cetire, şi mai la urmă a­­bea, cartea de factură întocmită de Creangă. Eminescu îşi permite însă să schimbe ordinea de preferinţă dictată de Maiorescu şi în circulara pe care o trimite şcolilor, indică în locul abecedarului lui B. Constan­­tinescu, obligator, ,Metoda nouă de nettre" de Ion Creangă, apoi cele­lalte cărţi cuprinse în telegrama mi­nisterială, i­ar la urmă adaugă:,, se poate admite în locul cărţii de la Nr. 1 (Abecedarul lui Creangă) şi abe­cedarul d-lui B. Constantinescu”... Creangă ţi Evreii Aşa zişii comentatori literari din trecut în încercarea lor de a falsifica personalitatea marilor scriitori pe care voia să-i monopolizeze luăndu­-i drept înaintaşi, au încercat, între alte încercări nereuşite de a răstălmă­ci adevărul, să-l prezinte pe povesti­torul din Ţicău drept... antisemit. Iată însă ce spune într'un raport de­ inspecţie, inspectorul ministerial U­­­reche: „Populaţiunea clasei I împăr­ţită în trei divizii cu doi institutori este de 135 şcolari. Voi observa că în această cifră Evreii sunt pentru o însemnată parte ceea ce este tot în lauda d-lui Creangă care în calita­tea sa de preot s-ar părea că ar atra­ge cu anevoie la şcoală pe evrei, dar care-i atrage graţie reputaţiunii metodei de care se serveşte”. Un a­­mănunt în plus, în clasa­ Tinde pre­da, Creangă l-a pus într’un timp monitor pe un elev evreu care se distinge, și anume pe dl. Popper. Nr. Eminescu T­E OPINIA LA CENTENARUL NAŞTERII LUI EMINESCU ,,Fenomenul“ Eminescu Se împlinesc o sută de ani de la naşterea­ui Emi­­nescu, şi încă ne întrebăm cu nedumerire : de unde provine nepreţuitul rod al creaţiei sale poetice ? Care-i explicaţia uriaşei forţe a verbului său, de unde acea unică armonie ce străbate versurile care au marcat ca mai radicală cotitură în istoria culturii noastre din secolul trecut ? Până acum ni se vorbea de „fenomenul"Eminescu, de apariţia sa inexplicabilă, meteorică, pe firmamentul literaturii româneşti. Geniul poetului era pus pe seama unei mistice inspiraţii, pe de­asupra oricăror contin­genţe, dincolo de orice contact cu realitatea sensibilă. De aici şi prezentarea personalităţii fiului de căminar din Ipoteşti ca un curios amestec de superioară me­lancolie, de inerţie abulică, de dispreţ faţă de satisfac­ţiile terestre. Nimic mai fals decât această imagine vădit şi in­tenţionat deformată. Intriadevăr, Eminescu şi-a depăşit înaintaşii faţă de care este într’un uimitor salt, dar această împrejurare poate fi explicată, şi numai acei care aveau interesul să ocolească adevărul căutau să ni-l prezinte pe poet ca pe un ilum­nat lipsit de orice contact cu realităţile concrete ale vieţii. Legenda pesimismului temperamental, a inevitabi­lei nefericiri, a tristeţii sale metafizice şi a vieţii de c­oordonate pe care o ducea a fost brodată pentru prima dată de Maiorescu. Fără îndoială, indiferenţa unei lumi de bogătaşi faţă de chinurile fizice şi de secătuirea forţelor intelectuale ale unui poet ce pătrunde cu atâta uşurinţă în conştiinţa maselor, trebuia motivată într’un fel. Şi atunci, invenţia­­ Eminescu era Eminescu, ori­­c­ând şi oricum ar fi trăit, fie că ar fi mâncat o singură dată pe zi, fie de trei ori. Ei bine, această formulare a „olimpicului“ critic a fost reluată și repetată, cu mici deosebiri, de majoritatea criticilor burghezi. Ba s'a a­­juns chiar să se creeze un curent Eminescu, producând o poezie maladivă, dominată de sentimentul descompu­nerii, al destrămării—în scurt, o poezie minoră, deca­­dentă. „Legenda“ Eminescu a fost desminţită, chiar în momentul când abia se închega, de către Caragiale E­mir­i vine foarte greu să contrazic nişte aut­ori t­a­ri în materie literară ştind bine Cât le Iricează contrazicerea şi cât de primejdioasă e Iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi — scrie „simplul muritor“ I. L. Caragiale făcând aluzie directă la afir­maţiile lui Maiorescu — dar trebue să spun odată că poetul a trăit material râu ; sărăcia lui nu e o legendă , a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Lipsa materială îl demoraliza, o sfărâma cu desăvârşire, da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta“. De ce oare atâta lipsă a trebuit să îndure poetul, de ce atâta chin şi sbatere ? Pentru că aşa e soarta poe­eţilor — cum căutau istoricii literari din trecut să ex*­plice ? Dar contemporan cu Eminescu a fost şi Alec­­sandri care s-a bucurat totdeauna de toată gratitudinea celor puternici şi de o viaţă tihnită, îndestulată. Dar, Alecsandri era un boer, facem parte dintr'un „ce­naclu“ regal, pe când Eminescu a dispreţuit „onoarea“ de a face parte dintr-un asemenea salon. Eminescu era prea mândru pentru a accepta vreun compromis. Era mândru şi conştient de valoa­rea morală a atitudinii sale de dispreţ faţă de lumea celor mici de suflet, a celebrităţilor cu blazon de sânge sau de avere. „Trăind în cercul vostru strimt Norocul vă petrece­ţi eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece“ Cuvintele care au fost răstălmăcite pentru a se trage reneluzia izolării poetului de lumea terestră, în spriji­nul teoriei turnului de fildeş, exprimau de fapt dispre­ţul pentru „cercul strimt“ al intereselor egoiste, de cla­să, al moşierilor şi mai marilor zilei. Dar de tn­e provine această atitudine a poetului? Căre­i este substratul ? Ne-o spune însăşi Eminescu . »Întâmplarea m­ a­scut ca, din copilărie încă, să cu­nosc poporul româ­nesc, începând în cruciş şi‘n curme­ziş până in Tisa şi’n Dunăre şi am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul, decât al populaţiunilor din oraşe din care se re­crutează guvernele, gazetari, deputaţi, ş. a. m. d.“. Cu alte cuvinte, poetul îşi dă seama de prăpastia dintre stăp­âitori­­şi stăpâniţi, cunoaşte viaţa poporului. De aici din contactul acesta strâns cu poporul din al cărui aluat era plămădit, şi-a tras Eminescu seva operii sale. Creaţia sa literară poartă de aceea amprenta creaţiu­­nilor populare, Limpezimea stilului, claritatea versului, puritatea de cristal, muzicalitatea specifică a poeziei sale, se datoreşte izvorului acestuia de inspiraţiei bogat tezaur pe care-l stăpânea şi,o preţuia Eminescu. Cultura pe care şi-a însuşit-o poetul nu l-a înde­părtat, ci dimpotri­vă l-a făcut să se apropie şi mai mult, să studieze sistematic şi cu migală folclorul, viaţa şi dorinţa de libertate a poporului. Faptul că poetul înţelege să lupte pentru popor» pentru înlăturarea stărilor nenorocite în care se sbătea» şi că el nu era un visător maladiv şi lipsit de orice legătură cu realitatea, ne-o dovedeşte ardoarea cu care a înţeles el să militeze în funcţia de revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui. In satele cele mai îndepărtate, prin noroaie sau nămeţii de omăt, poetul străbatea drumurile de ţară, cântând, îndrumând, sfătuind, pen­tru a da cât de cât, în măsura în care condiţiile po­trivnice îngăduiau, lumină fiilor de ţărani. Ecoul poeziilor lui Eminescu a fost imens, tocmai pentru că autorul nu a fost un izolat, pentru că nu a stat pe poziţia unui individualism orb, ci a scos poezia sa din adânc, „din rărunchii vieţii soc­ale“—cum spunea Gherea. Contactul strâns cu poporul, unitatea de simţire şi de naza­nţe cu masele de ţărani, constitue elementul price­p ,­ care explică valoarea neajunsă Încă, unică, a poeziei lui Em­nescu. N ci „har“, nici inexplici­b­ă spi­­riţie, izolată, nici influenţa culturii străine deci, ci numai datorită faptului că Eminescu a aprofundat ca nimeni erin­ trecutul istoric, viaţa, şi realităţile vieţii poporului, aşa se e­splică geniul său. RADU NAUMESCU P I Tineretul preiueşte pe adevăr­um» Promoţia ,,M. Eminescu“ de la Şcoala economică de băeţi. Conferinţe şi ziare festive în şcolile elementare şi medii din Iaşi Intelectualitatea progre­sistă din ţara noast­ă des­­făşoară, cu ocazia come­­raorării a o sută de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, o vie campanie culturală, dezvăluînd po­porului, In lumina adevă­rului istoric, tezaurul lite­rar pe care marele poet l-a adus patrimoniu al nos­tru de cultură naţională. In întreaga ţară, oamenii munci sărbătoresc zilele acestea centenerul naş­terii lui Mihai Eminescu. Sărbătorirea aceasta ca­pătă pe zi ce trece un adevărat caracter de massă. Poporul nostru îşi arată In acest fel dragostea şi pre­ţuirea pentru Eminescu, cel oropsit şi umilit de cârdăşia burghezo-moşie­­rească aflată la putere pe când trăia poetul. „Promoţia Mihail , Eminescu" la S.­ A.I. băeţi In toate şco­ile din ora­şul nostru, elevii şi ele­vele s’au pregătit intens pentru sărbătorirea lui Eminescu. La Şcoala Tehnică de Administraţie Economică băeţi, a fost azi o adevă­rată zi de sărbătoare. In clase, în orele de recrea­­­t­e, in cancelarie, pretu­­tindeni, se discută cu deo­sebită însufleţire despre viaţa şi opera marelui poet. Consiliul pedagogic s-a întrunit Miercuri. Cu a­­cest prilej s-a amintit că marele poet a fost profe­sor la Şcoala comercială elementară de băeţi, la Geografie şi Statistică, în­tre 1 Octombrie 1884 şi 1 Sep. 1885. De aceia, Consi­liul Pedagogic a hotărît şi a propus mai departe spre aprobare Comitetului Pro­­vizoriu, ca promoţia aces­­tui an să poarte numele lui Eminescu, hotărându-se în continuare ca şi ateea şcolii să poarte numele marelui nostru poet, a­­ceesta ca un omagiu a­­dus poetului care şi a inspirat scrierile din viaţa poporului muncitor. In fiecare clasă, câte un elev a pregătit lucrări despre Eminescu. Astfel, în anul IV B, Cazacu Emil a pregătit despre : „Emi­­nescu, poet al poporului“, iar în anul III B, elevul Manoliu Eugen a vorbit despre „Limba lui Emi­nescu“. Mi am dat seama de­ adevărat«­ Eminescu" Astfel de şedinţe şi conferinţe comemorative au avut loc şi la Şcolile Medii , Textilă şi de Ad­ministraţie Economică­­fete. Mulţi elevi şi eleve, mai mari, îşi amintesc de felul In care, cu ani în urmi, în şcoala veche li Se vor­bea despre Eminescu. — „Era un Eminescu — ne spune eleva Fany Se­gal pe care critica lite­rară burgheză se străduia să-l înnece în pesimism, un Eminescu străin, rupt de năzuinţele şî durerile celor mulţi, un poet cu capul în nori. Astâzi, eu şi tovarăşa mea de bancă vom face o lucrare des­pre viaţa şi opera lui E­­minescu. Am cercetat şi citit „Viaţa romi­­nească“, precum şi revis­tele Flacăra şi Contem­­poranul şi mi-am­ dat seama de adevăratul Eminescu. „ Pregătirile pe ca­e e­levii şi elevele din Iaşi le fac în vederea aniver­sării centenarului lui E­­minescu, mărturisesc în chip concludent dragostea tineretului faţă de opera poetului, precum şi do­rinţa lor vie de a adânci creaţia eminesciană în a­­de­vâra­ta lumină. Locul şi data naşteri Locul şi data naşterei poetului Mihai Eminescu a fost în trecut mult discutată şi chiar şi după ce s'a gă­­sit actul de naştere care a­­rată clar că s‘a născut in Bocşini la 15 ianuari 1850. Cercetările pe care le-am făcut pentru cunoaşterea medicilui în care s'a des­­voltat Eminescu au dus lârgă sirea de date ce întăresc în totul datele arătate în „mi­nt­ea de naşteri şi botezuri“ a bisericii Uspenia din ora­şul Botoşani din anul 1850. (Originalul actului de naş­­­tere se găseşte în păstrarea Arh­­elor Statului Iaşi la Mapa Eminescu). Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, a stat împreună cu familia la moşia Dumbră­venii până la anul 1848. In Mai 1848 C. Balş moare la moşie urmând a se a­­renda la alţii, întreaga gos­podărie in rând în lichidare. Gh. Eminovici care in­trase în conflict cu C. Hur­­muzache deplin înputernici­­tul cucoanei văduve Ana de Balş trebue sa plece. A luat întreaga familie şi a adus-o la Botoşani instalându-o în ca­sele cumpărate de soţia sa Raluca încă din 1842 şi care case erau situate toc­mai lângă biserica Uspenia unde peste 2 ani va duce pe copilul Mihai la botez. Soţul Gheorghe Eminovici, pentru a avea cele necesare familiei luă in arendă moşia Dum­eştii din Plasa Ştefă­­ştii Jud. Botoşani şi acolo îl găsim locuind aproape tot timpul lucrului moşiei. Tot in anul 1848 cumpără de la Frosiniţa Petrîna, fiica lui Dîxache Hurmuzachi, parte din moşia Ipoteşti în care moşie răzăşască Hurmuză­­cheştii erau părtaşi. El rămâne î­nsă mai departe la Durneşti a­­vând necontenit grijă să plă­tească încet Încet restul de bani lui Petrino. Cu mare greutate— împrumutând din alte părţi şi mai vânzând câte ceva achită preţul lui Petrino dar rămase date Cumnatei sale băneăsa Maria Mavrodin căreia pentru plata datoriei îi arendă moşia Ipo­teşti pe timpul dela 1851 — 1857. S'ar părea că între a­­cest timp Eminovici nu a lo­cuit la Ipoteşti , tot şi docu­mentele ne arată că începând din anul 1853 Gheorghe E­­minovici stă la Ipoteşti în ultajii neCazurilor avute cu a­­rexidarea c­eştei Ehimei­­. • Soţia sa Raluca şedea la Botoşani în casele sale şi în­grijea de copii din care trei fi înscrise de pe toţi la 10 Ianuarie 1856 la „pensionul“ Ladislav Ferderber din Bo­toşani.­­ La 15 Ianuarie 1850 naşte pa copilul Mihai pe care îl botează la biserica Uspenia fiind cu „lăcuinţa“ alătu­rea­ 4. Şederea cu „lăcuinţa“ a Raluchi Eminovici în oraşul Botoşani între anii 1848-1855 e­ste dovedită documentar. Deci locul naşterei poetu­lui Eminescu nu poate fi decât la Botoşani în casele de lângă biserica Uspenia case cumpărate de Raluca din anul 1842. Iar data nu poate fi alta decât 15 Ia­­nuarie 1850 pe care o arată actul. Singura dată care mai ră­măsese în discuţie de 20 Decemvrie 1849 nedovedită însă documentar cade şi a­­ceasta definitiv întrucât din cercetarea documentelor re­ie­se că Gheorghe Eminovici nu putea fi la Botoşani în ziua de 20 Decemvrie ca să facă acea însemnare pe ceaslov întrucât era la IM In ziua de 21 Decemvrie 1949 şi iscălea nişte acte într'un proces „fiind de faţă“ spune judecătorul. I­M ca să fie în ziua de 21 U Iaşi trebuia să plece cel pu­ţin în ziua de 19 sau ori mai târziu 20 dimineaţă o­re ca să poată parcurge dru­mul cu poşta Sau că­trată proprie. (Arhivele Sta­t­ui Mapa Eminescu). N. Eminescu strasia casei in ipotesii­e mâna distrugaisare a n­oşierulu­i rmm După moartea bătrânului Gheor­­ghe Eminovici, tatăl postului,, casa în care a copilărit Mihai Eminescu a intrat în diferite mâini până a ajuns în proprietatea moşie­rului Papadopol. Un comitet care luase iniţiativa de a transforma casa într'un muzeu şi propusese moş­tenitorului să vândă csa şi curtea cât era împrejmuită în care curte se mai găsea şi o că­suţă mai mică în care locuise tatăl poetului înainte de a se aşeza cu familia la Ipoteşti, a primit răspunsul îndârjit al moşieru­lui că n o va vinde niciodată. Comitetul, propusese, ministerului ex­­propierea şi atunci în 1924 prinzând de veste moşierul Papadopol porunci dărâmarea casei. Iată şi referatul serviciului tehnic al judeţului Botoşani întocmit după dărâmarea casei: „Nr. 76. — 12 Februarie 1925. Ordinul 5080/1924 şi 427/925. Am onoarea de a înainta alăturat planul de situaţie a casei din satul Ipoteşti unde a văzut lumina zilei şi a copi­lărit, marele poet M. Eminescu, îm­preună cu terenul împrejmuit aşa pre­cum a fost stăpânit pe vremuri de lo­gofătul Gheorghieş Eminovici, tatăl poetului. Casa poetului, însemnată pe plan cu litera „A", nu mai este astăzi de­cât un morman de ruine, o mână dis­trugătoare a răpus-o, înainte ca pro­cesul de descompunere să-şi fi în­cheiat isprava . Din toată clădirea, numai peretele dorsal AB şi o porţi­une din peretele intrior GH, mai stau în picioare, gata să se prăbuşească la prima zguduituri. Din examenul materialelor de construcţie şi consis­tenţa lor în lucrare se deduce cu în­lesnire, că clădirea ar fi putut rezista, încă vreme îndelungată, dacă nuar fi intervenit insrumentul de desfacere şi distrugere, scormonind printre ruine şi reţinând din spusele locuitorilor, am reconstruit planul de situaţie al Ca­sei, cu împărţirile interiorului, zidurile de contur fiind de zidărie de cără­midă şi cele interioare din­­vălătuci. La circa 25 m. depărtare de, casă mai este o clădire veche, care a fost construită şi locuită după spusele bă­trânului octogenar Ion Rotari, locuitor din Ipoteşti, de către tatăl poetului, în slujba căruia a stat între anii 1869-1872, iar ceva mai la vale este fântâna veche de care s’au servit poetul Eminescu şi părinţii săi. După spusele bătrânului Rotari, tatăl lui Eminescu fecior de dascăl, venit din Co­rdun (Bucovina), a fă­cut măsurătoarea pământului la expro­prierea din 1864, căci tare era meş­ter la măsură. Plantaţia arătată pe plan, se­­credis­­a fi luat fiinţă în copilăria lui Brai­­nescu. Casa şi terenul au trecut mai­­ târ­ziu în stăpânirea Hristache Bácsi­, care la rândul său le-a vândut lui Gheorghe Isăcescu și acesta le-a erat de zestre fiicei sale, căsătorită cu Doc­tor Pappadopol care a orânduit dărâ­marea casei lui Eminescu, relicvă istorică. ­ţ .“ai Miii Lui Eminescu Cuvinte noui ca vântul dela munte, Ca holdele ce­ s însorite vara, Ca viaţa nouă, ce cuprinde ţara Aşi vrea să am, pe tine să te cânte Al nostru eşti. In inimi o simţim Că el răsuna revoltă’n glasul tău Şi ai lovit in ce aveau mai rău Ai cutezat. Deaceea te iubim. Vrut-au ca In lung popas de ani. Poporu’n tine nu cum­va să vadă Un poet luptând pe baricadă Şi răpus în luptă de duşmani. Ei ne spuneau într’una că visezi, Prin stele gândul că mereu ţi-l porţi Şi cântăreşti visând a lumii sorţi Pământul fără ca măcar să nu vezi. Ca mare eşti, ei o spuneau uşor Şi lucru-acesta-l repetau mereu. Dar cântăreau în aur tot mai greu. Linguşitor cuvânt în punga lor. Poporul g­udul tău­­ a împlinit Şi cum visai zdrobita pe tirani. Şi-o temelie să dureze ani, In c­rum spre viitor şi a făurit. Nu juni corupţi aşa cum ei creşteau Ci mândru tineret îşi creşte ţara, Iar muncitorii nu mai duc povara Nu-s biciuţi ţăranii cum erau. Versului tău, Partidul nostru drag l-a curăţit adaosul, rugina Şi acuma străluceşte ca lumina Vremurilor noui ce stau să bată’n prag. SANDU PAUr

Next