Orizont, 2000 (Anul 12, nr. 1-12)
2000-04-20 / nr. 4
928 In Tropics of Discourse: Essays in Cultural Criticism (Tropice ale discursului — Eseuri de critică culturală), The Johns Hopkins University Press, Baltimore & London, 1978, Hayden White reia copios tema sălbaticului și a metaistoriei, despre care scrisese la începutul deceniului al optulea, în aparență necorelate, ambele derivă din arborescenta teorie tropologică aflată la baza criticii culturale ce formează substanța volumului de față. Practic, întreaga demonstrație gravitează aici în jurul conceptelor de istorie, discurs și conștiință, între care există raporturi de natură retorică: pentru Hayden White tropii sunt la fel de marcat devieri de la expresia directă, "curbări" ale liniei "drepte" a sensului literal, ca în etimonul grec clasic apostoç, și forme de modelare a mesajului în funcție de intenția naratorului, ca în latinescul figura, așa cum am moștenit tradiția inaugurată de Sfântul Augustin. Cu alte cuvinte, White se raliază lui Matthew Arnold, T.S. Eliot și Erich Auerbach, ca încă un partizan al tezei potrivit căreia identitatea culturală europeană are urzeală elenă și băteală iudeo-creștină. Introducem, astfel, metafora țesăturii ca imagine a identității culturale. Metafora este trupul sau figura de profunzime din care se articulează metonimia, sinecdoca și ironia și care fundamentează însăși cunoașterea umană. Pe scurt, cunoașterea nu este posibilă decât ca discurs, fiind o neobosită fugă din fața evidenței. Vedem ( vedere) încă mai selectiv (ex) decât bănuim și selectăm totdeauna cu un scop. Istoria pe care o țesem despre istorie este semnificativ mai săracă și mai bogată decât întâmplările a căror sumă credem că am fi contabilizat-o frust. Nu există așa ceva. Suntem, în același timp, actori — adică interpreți, instanțe care explică istoria "jucată", sensul în care se folosea grecescul vaopyrgç — și, dimpotrivă, autori ai istoriei — vjcepKpuriie, am putea specula într-o manieră foarte asemănătoare cu metoda lui White. Să revenim însă la textul autorului nostru. Orice nouă experiență, ni se explică în introducere, implică (vom adăuga) trasarea teritoriului și definirea granițelor acestuia, pentru a identifica elementele componente și a discerne tipurile de relații dintre ele. Este, în mare,ceea ce se numește discurs, pentru că nu există analiză obiectivă, cum nu există descriere realistă, ci numai un discurrere, o fugă încolo și încoace, între două codificări moștenite ale experienței. Poate mai mult decât devierea inevitabilă interesează caracterul ei moștenit. Da, discursul este, prin forța lucrurilor, o figurare tropică, dar, pentru că se alimentează din rezervorul acumulărilor comunitare, ele este, și mai net, o configurare de folos oricărui membru al respectivei comunități (fină anticipare a teoriei "comunităților interpretative" a lui Stanley Fish). White preferă termenul pre-figurare, prin care dezvăluie mecanismul metaforei ca formă de bază a cunoașterii. Operând asupra necunoscutului, de care, în mod firesc, se teme, metafora transportă substanța acestuia în tiparele familiare, acomodând-o, ordonând-o, domesticind-o. Ca figură de transport, ea asigură colonizarea marginii, civilizarea "sălbăticiei", omologarea alterității. Pentru că ne apropriem lumea grație conștiinței noastre metaforice, conchide White, înțelegerea este numai tropologică, rezultat, în cele din urmă, al conjuncției dintre veome (comprehensio noetica a realității) și nolticie (figurație poietica a realității). Adept al teoriei metaistoriei, White este un hegelian aplecat asupra retoricii identitare. Precum maestrul german, el are opinia că recursul conștient la metaforă ne eliberează de tirania detereminărilor conceptuale. Nu crede că Nietzsche implică altceva în definirea poeziei ca rupere dionisiacă a formelor de individuare pe care conștiința apolinică necombătută se va solidifica, în cele din urmă, până la celebra "rigiditate egipteană". La nivel noetic, operația numită diegesis conceptualizează argumentativ. La nivel poetic, mimesis descrie perceptiv. Bogăția, neașteptatul, plăcerea estetică este, cu alte cuvinte, fireasca trăire pe care o desemna originar a foriot.ç. Tocmai valoarea de experiență directă a discursului îi conferă forța tropologică atât de evidentă în formele sale "practice" (discursul despre sinucidere, de pildă, despre război, sexualitate, politică etc.) filtrate în discursurile "formale" numite roman, tragedie, epopee etc. în mod fundamental proe, discursul istoric se situează, la rândul, la confluența celor două tipuri enunțate mai sus. Precum arta, precum însăși știința, istoria este o distorsiune creatoare a faptelor, devenite relatate prin intermediul stilului auctorial. Această variantă tare a tropologiei coextensive cu cunoașterea va face substanța demersului din The Content of the Form (1987). Strania, la primă vedere, asocierea artei cu știința — cea dintâi poetică, a doua, noetică — nu are de ce să mire, din moment ce structurii de suprafață a discursului, inevitabil generată tropic, îi corespunde structura de adâncime pre-generată de istorii-arhetip, încât, PIAȚA IDEILOR Tropicele discursului w Mihaela Anghelescu Irimia conchidem, White nu face decât să deceleze setul de figurae de vorbire și gândire ce dau coerență unui discurrere recuperabil în originar sinteticul kôyoç — cuvântul care exprimă gândul (oratio) și gândul însuși (ratio). Acum ne va fi mai lesnicios să descifrăm rostul unor sintagme precum "povara istoriei" și "textul istoric ca artefact literar". Se pune, în fond, problema transportării, a metaforizării faptelor (materialul cărat în cârca speței) în text (opera care dă coerență încărcăturii, făcând, parcă, mai ușor de su(b)portat). Subtilitatea trecerii faptului întâmplător în eveniment cu noimăla nu scăpase vechilor greci, din moment ce un Ю7 [UNK]) era înțeleptul, cel care știe, și, ca atare, autorul unei ioopici, adică cunoaștere pe seama celor trăite/aflate și relatarea acestora. De la fapt la ficțiune drumul doar seamănă cu parcursul străbătut de la cronică la istorisir)e. Anosta cronică, ba chiar însemnările uscatelor anale sunt, deja, selecții auctoriale, nu fapte, ci ficțiuni, nu istorii, ci "istorii". Urmează că orice reprezentare, qua ficțiune, este o mediere între lume și conștiință și, în mod necesar, o contaminare etică, ideologică, sau, în termeni mai generali, "politică". La acest moment demonstrația lui White atinge un excepțional [UNK]In monumentalul său tratat de istorie a logicii, Anton Dumitriu enumera în încheierea expunerii asupra filosofiei platoniciene câteva interpretări aparținând unor prestigioși exegeți moderni,cum ar fi germanii F.E.D Schleiermacher, К. Hermann, G.W.F. Hegel, G. Teichmuller, C. Ritter, P. Natorp și M. Heidegger, sau englezul A.E. Taylor. La rândul său, Cătălin Partenie menționa alte interpretări moderne: cea hegeliană a lui Bosanquet, fenomenologică a lui Gadamer, existențială a lui Friedlander, analistă a lui Gosling, psihanalitică a lui Bres, sau cea efectuată — lucru destul de rar — dintr-o perspectivă platoniciană de către Crombier 2. Și în cultura română întâlnim câteva tentative de a interpreta unitar textele platoniciene, cum ar fi cele ale lui Constantin Noica și Alexandru Posescu sau, mai recent, aceea efectuată dintr-o perspectivă post-modernă de către Andrei Cornean. Pentru ca disperarea potențialilor platonizanți să fie deplină, vom cita un pasaj din studiul lui C. Partenie din care rezultă că exegeza desfășurată doar în secolul XX cuprinde peste zece mii de lucrări: "Bibliografia elaborată de H. Chemiss (apărută în Lustrum, vol. 4,1959 și vol. 5,1960) pentru perioada 1930-1957 cuprinde peste 2025 de titluri, iar cele două bibliografii alcătuite de L. Brisson (apărute în Lustrum, vol. 20, 1977 și vol. 25,1983) cuprinde 3326 de titluri pentru perioada 1058-1975 și respectiv 1273 pentru perioada 1975-1980. Rezultă deci că numai în 50 de ani (între 1930 și 1980) au apărut peste 6624 de titluri"4.Evident, aproape fiecare dintre interpreții ai căror texte îngroașă neîncetat dimensiunile exegezei platoniciene presupune implicit că propria interpretare este cea mai "obiectivă", întemeiată fiind pe textele dialogurilor lui Platon analizate cu metodă și acribie. In fața inflamării hermeneuticii aplicate gândirii discipolului lui Socrate, unii interpreți își manifestă îngrijorarea. De exemplu, același Cătălin Partenie arăta că "existența unei asemenea exegeze, descurajante de elegant punct. Este adus în prim-plan Gambattista Vico, a cărui Scienza nuova — obiect de maxim interes, ne amintim , și pentru Sir Isaiah Berlin — produce o cotitură epocală în ansamblul științelor, prin decretarea primatului imaginației asupra rațiunii. Cu întâietate cronologică și epistemologică, poezia se pune în fruntea cunoașterii. Este cunoaștere. Raționalul secol al XVIII-lea, continuă White, este mai puțin anistoric sau nonistoric, cât, de fapt, supraistoric în strădania de a aduce trecutul la tribunalul prezentului, pentru ca,judecându-l,să-l îndrepte. Or, tocmai această sinceră pornire de a îndrepta lucrurile este tropicalizarea de care vorbeam — o strâmbare cu sens a rectiliniului neutru. Cecitatea cu care clasificăm Iluminismul drept rațional este numai ecoul cecității iluministe, care stabilise o analitie suficie dar operativ ineficientă diferențiere între litera și știință, poezie și proză, sens figurat și literal. Ni se arată ca pernicioasă preconie în virtutea căreia sunt neserioase fabulele, legendele, miturile — toate minciuni care învăluie adevărurile și, în cele din urmă, adevărul. Nu putem să nu ghicim o tropică nietzscheană în formularea criticului cultural care este venerabilul Hayden White. Sigur, avem artă ca să nu murim de adevăr. Suntem cruțați de duritatea adevărului grație protectoarei minciuni frumoase care este arta. Dar, adaugă autorul ,nostru, substanțial, adevăr și nit sunt totuna! Constituente epistemologice în proporție egală, ele au rămas indisociabile unul de celălalt din prima copilărie a speței umane. Savantul care cuprinde în searbădu formulă puzderia amețitoare a lumii, în încercarea de a-i reduce printr-o coerență gramatică mentală stufoșenia înspăimântătare, nu face, în esență, altceva decât făcea primitivul în actul metaforic de a domestici necunoscutul. Forme, în ultimă instanță, de magie, și unul și celălalt sunt acte de ordonare prin înstăpânire a lumii. Ne vom ocupa mai pe îndelete de această gospodărire a universului în numărul viitor, prin dimensiunile ei", poate crea "riscul unei înstrăinări față de filosofia platoniciană însăși". Confruntați cu o astfel de situație, nu ne rămâne decât deplina asumare a tensiunii caracteristice oricărui interpret conștient de limitele cunoașterii sale. In acest mod ne vom găsi în inima crizei exegezei platoniciene, care poate deveni o premisă benefică a oricărei viitoare interpretări aplicate textelor lui Platon.Prin conștientizarea intervalului existent între noi, cititorii de azi și epoca elaborării dialogurilor platoniciene, obținem o primă presupoziție hermeneutică: asumarea de către interpret a tensiunii hermeneutice este prilejul demersului de anihilare a neînțelegerii textului și conținutului său. Altfel spus, insatisfacția produsă de incomprehensibilitatea dialogurilor platoniciene devine pretextul comprehesiunii. Desigur, o premisă valoroasă dar insuficientă. Adrian Marino rezuma clar și concis cerințele fundamentale ale oricărei hermeneutici: "Descifrarea textelor și, în genere, a oricăror materiale, presupune interpretarea lor. De unde întreaga strategie a hermeneuticii, care constă din stabilirea unor principii valabile de interpretare în funcție de o serie de criteii precise"6 *. Este deci necesar să ne canalizăm eforturile în sensul descoperirii acelor "criterii precise", — presupoziții hermeneutice, le spunem noi,capabile să ne ofere temeiul unei viitoare interpretări a dialogurilor. In primul rând, este obligatorie relația nemijlocită cu textele însele, în sensul arătat de Anton Dumitriu: "Modul nostru general de cercetare va consta din a-i lua pe greci în serios, chiar atunci când afirmațiile lor apar astăzi ca puerile și pritri ve. Pentru aceasta vom accepta textele lor fără a le tria, și vom încerca să citim astfel și ce nu s-a citit. La baza cercetării noastre va sta deci principiul că trebuie să-i înțelegem pe greci prin propria lor modalitate de gândire, pentru a ajunge la viziunea lor despre adevăr și nu la viziunea noastră despre viziunea lor. Intr-un cuvânt vom încerca să gândim ca ei", în conformitate cu A. Dumitriu, vicierea textului prin introducerea unor premise străine lui trebuie evitată, urmărind consecvent asimiiarea presupozițiilor implicite j pe care el le conține. Actul de asimilare al premiselor infratextuale poate fi realizat exclusiv prin (re)gândirea raționamentelor consemnate de autorul scrierii respective (în cazul nostru Platon). Probabil că cea mai bună descriere a practicii efective a regândirii filosofemelor platoniciene e cea care-i aparține lui Robin Collingwood: "(istoricul, exegetul — n. L.R.) trebuie să identifice problema filosofică la care autorul textului îi oferă propria rezolvare. Istoricul este obligat să regândească, pentru sine, problema în cauză, să-i vadă soluțiile posibile și să înțeleagă de ce autorul textului a ales-o pe una în detrimentul celorlalte. Procesul acesta nu reprezintă altceva decât regândirea, pentru sine, a gândurilor filosofului studiat"8.In ultimele decenii, cultura europeană a fost marcată de un vast proces epistemic de regândire a platonismului, prin activitat meritorie a celebrei "școli de la Tübingen ". Cunocută prea puțin la noi, până acum, doar singur autor, Cristian Bădiliță, a prezentat public lui autohton viziunea membrilor acestei școli — exegeza practicată de membrii ei reprezintă, afirmă Giovanni Reale, o adevărată "schimbare de paradigmă" în istoria filosofiei clasice grecești. Cum vom vedea, pentru prima dată de la Schleiermacher încoace, anterioritatea tradiției hermeneutice în raport cu textele (platoniciene) este afirmată și argumentată într-un mod irefutabil. Schimbare de paradigmă In exegeza platoniciană . Robert Lazu r Anton Dumitriu, Istoria logicii, vol. I, București, Editura Tehnică, 1993 (ediția a III-a), pp. 160-161. Cătălin Partenie, "Exegeza platoniciană în secolul XX", în Revista de filosofie, București, Editura Academiei nr. 1-2/1991, tomul XXXVIII, p. 53. 3 Andrei Cornea, Platon, Filosofie și cenzură, București, Editura Humanitas, 1995. "Cătălin Partenie, op. cit., p. 49. 5 Idem, p. 53. 6 Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 33. "Anton Dumitriu, Aletheia, București, Editura Eminescu, 1984, p. 9. “Robin Collingwood, The Idea cf History, Oxford University Press, 1946, p. 283. ------1--------- ORIZONT ««kT