Patria, ianuarie 1926 (Anul 8, nr. 1-23)

1926-01-14 / nr. 9

Clun lui 14 Ianuarie 1926 2 LsEl mXMMF*I.A.,Ft UJL Anul VIII. * Numărul 9 Incendiile salvatoare La Casa Şcoalelor s’auat zilele trecute la incendiu. Ca la orice incendiu, s’a deschis o anchetă, pentru cercetarea cauzelor, cari i’au produs. S’a stabilit din anchetă, că n’a fost cazul unei întâmplări In ajunul incendiului nu s’a ţinut serviciu, prin urmare n’a fost nici urmnă de foc sau mucuri de ţigară. Un circuit electric a fost de asemenea exclus. Deci, cari au fost cauzele aprinderii ? Instrucţia a stabilit, că focul a fost pus şi între altele au ars şi actele unei donaţiuni în curs de judecată. La mijloc este deci o crimă şi mobilul crimei a fost stârpirea unor acte oficiale. Din nefericire ne-am obişnuit de multă vreme cu desordinea şi nesiguranţa actelor la grefe şi in archive. Aceste sanctuare ale avrii publice şi private şi ale libertăţii sau nelibertăţii vieţii cetăţenilor înşişi sunt lăsate de multă vreme pradă aventurilor de tot soiul. Acte şi dosare dispar după bunul plac al oricărui interesat, întrebrinţându se puţin tupeu sau ajutorul vreunei monede mai atractive. Multe din ele sunt sustrase pe calea oficialităţii şi depuse în archive secrete, penru a servi la tine oportun ca arme de luptă în mâna legendarilor atotputernici ai zilei. Dar pe câtă vreme sustragerile sunt mai puţin frecvente, în urma naturii lor mai puţin acoperite, nimicirea prin incendii a devenit o regulă generală. Focul a ajuns o boală endemică în aranjarea à l’amiable a litigiilor între particularii între sine şi între particulari şi autorităţle publice. Orice neajuns este uşor curmat prin incendii. Un chibrit şi o mână criminală plătită sau cointeresată şi totul se aranjează sub cea mai simplă formă juridică: distrugerea şi deci anularea probelor şi actelor doveditoare. Iată o situaţie prin excelenţă dezastruoasă creată prin uz, tolerat în decursul războiului şi printr-o condamnabilă lipsă de respect al legalităţii, intronată de sistemul guvernărilor postbelice.* Incendiile salvatoare au început să devină obişnuite încă în decursul neutralităţii. Diferite depozite, îndeosebi de alimente şi îmbrăcăminte, ca de pildă marele depozit de la Slatina, se aprindeau ca din senin şi ardeau cu puterea combustibilului până în fundament. Dispăreau în chipul acesta criminal valori de zeci de milioane, bani buni şi cu ele împreună se ascundeau sub cenuşe şi hârtiile, cari ar fi putut lăsa vre o lumină asupra secretului Înecat sub spuză. Se orânduia apoi obişnuita anchetă, pentru a constata doar dezastrul şi în urmă totul intra într’o profundă linişte, până când un nou caz nu venia, să tulbure atmosfera de plăcută „nonşalanşă“ a profitorilor. Căci totul se depăna numai pe inşchitorul lacom al acestui soi de paraziţi, cari au infectat corpplectamente întreagă viaţă morală a ţării. Şi cu cât oficialitatea devenea mai impasibilă faţă de aceste criminale abuzuri, cu cât sancţiunile erau mai mioape sau de tot orbite, cu atât curajul incendiatorilor devenea mai agresiv. Până când învins războiul cu stările lui anormale, cu friguri şi îngrijorări de altă natură au descris câmp liber de acţiune acestor piraţi rara iubire de ţară, fără iubire de neam şi fără simţ de umanitate. Mureau soldaţii flămânzi şi goi, iar magaziile pline de alimente şi de îmbrăcăminte — sau cel puţin cu inventarul acesta pe hârtie — erau date pradă flăcărilor. Cetăţeanul cinstit şi patriot nu avea voie să crâcnească nici o iotă în faţa devastărilor acestor bande organizate, decât să aplaude şi să strige ura. Starea de asediu, care tolera orice pungăşie ordinară, nu îngăduia bravului cetăţean român să se indigneze. După război sistemul a primit din partea regimului întronat prin forţă şi abuzuri, conducător şi din opoziţie, licenţa continuităţii Ard teatre, ard tribunale, şi alte instituţiuni publice, ard clădiri de vamă, ard magazii şi gări, arde tot în jurul nostru şi totul este numai un foc şi un pârjol ca în infernul Gheenei, pentru a se distruge dosare incomode sau a se şterge inventare de mult lichidate pe uşa de din dos a depozitelor. Se face ancheta de rigoare, de ochii lumii naive şi apoi muşamaua, falnica muşama tricoloră acopere infecţia. Şi de multe ori cenzura ridică şi la osoasa mână de stafie, pentru a opri orice publicaţie, mă rog Sunt interese naţionale la mijloc, cari nu îngăduie nici o alarmă, nici un fel de avertisment al piticului, interese naţionale, ocrotitoare ale pungaşilor! Cată aberaţie şi inconştienţă.* Şi să nu se creadă, că noi, cari privim de zece ani şi mai bine la jocul acesta bivol a! incendiilor salvatoare, nu cunoaştem originea lor şi n’am putea fixa răspunderile. In două cuvinte totul este demascat- Incendiatorii sunt paraziţii cluburilor politice, zestrea guvernamentală de a doua şi a treia mână, care trăieşte din expediente de natură imorală, compromiţătoare pentru interesele superioare ale ţării şi ale neamului. Răspunderile le are guvernul liberal şi surogatele sale, care stăpâneşte ţara de la apariţia ticăloşiilor până astăzi. Pe lângă atâtea metode de guvernare bizantină, incendiile joacă şi ele un rol important în sistemul de conducere. Şi până când acest sistem va stăpâni,, linişte în ţară nu se va face. Şi nici România nu va putea intra în rândul Statelor europene, civilizate. Descoperirea maghiară Presa lumii întregi e plină de senzaţionala descoperire maghiară: realizarea scopurilor naţionale prin falsificarea de bani streini. După războiul mondial toate popoarele şi-au manifestat, involuntar poate, unele slăbiciuni de rassă. Greutăţile imense prin cari trece întreaga omenire, au pus popoarele poate la o încercare tot atât de grea ca şi aceea din vremea războiului, împrejurările cari trec peste comun, sunt totdeauna potrivite pentru a scoate în evidenţă şi virtuţile şi păcatele unui neam. Fiecare popor în anii dela încheierea păcii până azi „s’a produs“, că să zicem aşa, cu manifestări pe cari poate nici ele nu le puteau bănui în anii normali dinaintea războiului. Revoluţia rusă, fascismul italian, divisiunea germană, îndelungă răbdarea românească, avariţia aspră a marilor State, iată numai câteva din apariţiile de după război. Dar trebue să recunoaştem că ungurii din Budapesta au bătut recordul cu desvălirea unor calităţi pe cari poate nici ei nu şi le bănuiau. Intr’o vreme când toate ţările învinse în război au cercat zeci de mijloace să clatine tratatul de pace, să şi câştige „duptul istoric“, vecinii noştri maghiari s’au oprt la mijlocul cel mai ingenios: să lupte pentru scopurile lor „milenare“ cu bani streini, pe cari nu i-au luat împrumut cu procente apăsătoare, ci au fabricat la ei acasă. Iată marea descoperire maghiară de după război ! Cei cari visau un imperiu maghiar până la Dunăre şi Marea Neagră, îndată ce au rămas în graniţele teritorului naţional, au fost năpădiţi de bolşevismul evreo-rus. A trebuit să vină armata română, atât de hudită de ei, ca să-i scape de tirania lui Béla Kun. Abia instalaţi in drepturile lor naţionale de către alţii, au şi început uriaşa operă de ponegrire a tot ce e românesc. Dar ungurul cuminte ce şi-a zis ? Pentru ce voiu cheltui banii naţionali pen» . _y ~ 1---'U ~ iTU jj! UfJllgUUULl fJU dll UL Jiw/uu vierii „Ungariei istorice“. Mă voia folosi de banii altora, şi în primul rând de francul francez, pentru că aşa voiu slăbit pe „cea mai mare protectoare a Micei Antante, pe Franţa*. Principi, conţi, baroni, înalţi slujbaşi de Stat, Societăţi iredentiste, sau pus pe lucru. Maşinile instalate în localuri oficiale s’au pus în lucrare, şi biletele de mia de franci se tipăriau cu milioanele. Se vorbeşte, de 500 milioane franci francezi. Cu banii aceştia se întreţinea în Ungaria curentul iredentist, se făcea propagandă în streinătate împotriva Statelor succesorale, a României mai ales. O descoperire într’adevăr senzaţională pentru „apărarea Patriei“ iubite. O descoperire care lasă să se vadă cine sunt aceia cari ameninţă necurmat de şapte ani că din nedreptăţirea Ungariei va izbucni un nou război mondial! Un popor, dar mai ales, o societate care a sucombat la întâiul atac a lui Béla Kun, şi care cu propriele mijloace nu-i în stare să facă nici un pas pentru consolidarea sa. Şi, nerecunoscându-şi propria slăbiciune, e gata — din simţemântul grandoarei naţionale — să sară în prăpastie. Un expozeu al dlui Iuliu Maniu asupra situaţiei politice ------------ Ieri a avut loc în saloanele clubului partidului naţional o consfătuire, a conducătorilor din Cluj, la care dl luliu Maniu prezidentul partidului naţional a făcut o importantă expunere asupra evenimentelor din ultimul timp, precum şi asupra situaţiei politice. Asistenţa Intre cei de faţă am remarcat pe dnii: luliu Maniu, Alex. Vaida-Voevod, Aurel Vlad, profesorii universitari dr Traian Pop, Petre Poruţin, Romul Brila, Emil Haţiegan, luliu Haţiegan, I. Moldovan, V. Şerban, A. Maior, V. Onişor, G. Bilaşcu, Pop Liviu, Moroianu, apoi V. V. Tilea, dr P. Boila, I Agârbiceanu, dr A. Socol deputat, dr S. Nemeş deputat, Gh. Stoica, dr Deciu, dr Razvan, dr A. Dragomir advocat, dr Pop Ionel, dr Blaga, Ştefan Boier, inginer Bohăfiel, dr Chişiu, cu Ionel Vlad, Comşa Ionel, dr V. Poruţiu, dr Domşa, inginer Boier, maiorul Nemeş, dr Ilie Oana, dr Călugăru, dr Blaga, dr T. Moisil, dr Rusu, colonel Tilea, dr I. Pop, etc. etc. Înainte de a-şi începe cuvântarea dr luliu Maniu urează an nou fericit tuturor membrilor partidului, dorind ţării un viitor mai bun în anul care de-abia a început. sească familia. Este o chestiune de natură pur personală, în care nu ne putem amesteca. O datorie Astfel stând lucrurile, eu cred că e bine să ne împăcăm cu, situaţia, care s’a cretat. Prinţul nu mai vrea să fie succesor. Regele a aprobat şi prin urmare nu mai există alt for la care să apelăm în faţa acestei hotărâri Situaţia de moştenitor al Tronului are şi o latură care interesează viaţa constituţională a ţării şi de aceea socoteam că Statul trebuia să facă paşi necesari pentru a înlătura o schimbare. Poate că nu ar fi avut nici un rezultat. Dar era mai multă lămurire, mai multă linişte. Dacă însă nu s’a făcut la timp, acum altceva nu se mai poate face. Pe noi sufleteşte ne doare, dar înţelegem că acum totul ar fi de prisos. Partidul naţional are datoria să facă politică reală conform intereselor neamului. Ar fi deci o greşală ca din acest eveniment să se facă o armă politică. Rămâne o pagină închisă, care ne doare, dar asupra căreia nu vom mai reveni şi stăm precum am declarat şi în Consiliul de Coroană în jurul M. S. Regelui, acceptând hotărârile aduse. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât guvernul are tot interesul să distragă atenția opiniei publice de la marea problemă a schimbării de regim. Interesul nostru deci este să vedem clar, să examinăm și din moment ce ne-am convins că nu se poate face nimic, să mergem mai departe. Perfidia partidului liberal Tactica partidului liberal este de a pescui în apă tulbure, încercând ca, cu o diversiune să-şi prelungească guvernarea. Lipsit de popularitate şi competiiţă ar vrea, să arate că rămâne la puere pentru că n’are cine să-i ia locul. Lasă să se înţeleagă că partidul naţional este în contrazicere cu M. S. Regele şi de aceea nu vom putea fi încredinţaţi cu formarea noului guvern. Este desigur o apucătură perfidă şi periculoasă. M. S. ştie adevăratul nostru sentiment, dar guvernul vrea să producă neîncredere în opinia publică, încearcă a prezenta partidul naţional că nu se supune hotărâre! Regelui. De aceea, domnilor, trebue să fim cu atenţie şi înţelegând, că prin abzicerea Prinţului s’a creiat o situaţie care nu se mai poate schimba, să nu intrăm într’o campanie care este în afară de interesele ţării şi ale partidului. Ori cât de mult l’am regreta pe fostul Moştenitor şî ori cât de mult i-am condamna pe cei cari au lăsat să ajungă lucrurile până aici, noi nu putem decât s’o socotim închisă această problemă de Stat. Răspunderea dlui Brătianu Totuşi avem dreptul a arăta cine este răspunzător de acest eveniment. Printre multele păcate ale dlui Brătianu trebuie să înscriem desigur şi pe acesta. Nepăsarea sa faţă de interesele ţărei şi ale Dinastiei este fără îndoială cauza principală a celor petrecute. Dacă în ţara românească ar fi fost un prezident de consiliu conştiincios şi prudent se puteau lua măsuri ca lucrurile să nu se desvolte până aci. Nu odată opoziţia in Parlament a încercat să atragă atenţia guvernului asupra necesitaţei ca principele moştenitor să nu fie amestecat în chestiuni administrative. Căci orice acţiune de administraţie produce şi mulţumiri şi nemulţumiri. Nemulţumirile se resfrâng totdeauna pe seama celui ce este în fruntea acelei acţiuni. Primul-ministru trebuia să evite ca prinţul moştenitor sâ fie amestecat în astfel de chestiuni administrative, cari pot aduce fără voia lui nemulţumiri în opinia publică. Pe de altă parte primul-ministru cunoscând lucrurile ce se petrec în viaţa familiară a Prinţului, trebuia să intervie, fireşte fără brutalitate ci cu iubire, spre a impedeca la timp dezvoltarea faptelor. A mai fost cândva o chestiune identică şi cu mult mai gravă. Dar primulministru de atunci, dl Al. Vaida, şi dl N. Iorga cu o deplină înţelegere a situaţiilor au ştiut s’o înlăture. Dacă şi dl Brătianu proceda la fel, poate ar fi obţinut acelaş rezultat. Răspunderea dsale este precisă, şi pe bază de realităţi, atât ca prevedere cât şi ca procedare. Acest eveniment se adaugă la pasivul politic al dlui Brătianu. Renunţarea Principelui Moştenitor Dl Iuliu Maniu spune apoi în rezumat cam următoarele: „in preajma nouei campanii politice, care se Începe cu redeschiderea Parlamentului este bine venita această întrunire a noastră — spre a schimba câteva păreri asupra situaţiei politice — fără a lua, de sigur, hotărâri. Ne găseam în toiul uni viguroase campanii politice, al cărei scop era înlăturarea regimului corupt sub care geme ţara şi înlocurea lui cu un regim de legalitate şi cinste, când deodată s’a produs un eveniment politic, care întrase Intre problemele de Stat, menit par’că să facă o diversiune la situaţia politică actuală. Ştiţi, fără îndoială, despre ce este vorba : abzicerea Principelui Moştenitor. Nu trebuie să insist spre a vă arăta că acest eveniment a produs o adevărată senzaţie, dar şi o mare durere în opinia publică românească. Alteţa Sa Regală prin priceperea, prin inteligenţa şi prin multele-i însuşiri îşi câştigase mntrecui noastră simpatie, aci în Ardeal şi Banat. Gândul că trebuia să renunţăm la speranţele ce cu toţii pusesăm . El, încă de pe vremea opresiunei streine, ne-a produs o mare îndurerare. De aceea ţin să vă dau unele mici detaili, cami pe de o parte pot fi interesante, iar pe de altă parte pun în lumina adevărată această chestiune. Consiliul de Coroană Am primit telegrama de a ne prezenta la Consiul de Coroană, tu şi di Vaida. In audienţa, la care am fost primit înainte de acest consiliu, am aflat despre ce era vorba dela însăşi Majestatea Sa şi anume: Principele Carol, plecat în streinnătate nu vroia să se mai înapoieze şi la insistenţele ce s’au făcut pentru a determina să revie, a răspuns cu o scrisoare de abdicare dela drepturile de Moştenitor al Tronului şi de membru al Familiei Regale. Primind scrisoarea de abdicare, Suveranul a trimis pe dl Hiotru, ministrul Casei Reale în Italia cu însărcinarea de a încerca să determine pe Prinţul Carol să renunţe la hotărârea luată, sau dacă aceasta nu se va putea, să i se ceară a trimite o abdicare după toate formele. Când am fost noi la Sinaia, în Consiliul de Coroană, d! Hiottu nu se înapoiase. Ne găsiam deci in faţa primei scrisori de renunţare şi a unei telegrame, prin care se confirmase definitiv această renunţare. Atitudinea partidului naţional In această situaţie atât eu cât şi dnii N. Iorga şi Al. Vaida am propus, că renunţarea să nu fie rezolvată, arătând din capul locului motivele cari militau pentru un nou demers pe lângă Principele Moştenitor. După masă a avut loc Consiliul de Coroană, ale cărui dezbateri le cunoaşteţi în acest consiliu M. S. Regele şi-a cetit mesajul în care a declarat că hotărârea de renunţare este definitivă, producând şi documentul renunţărei. Şi în consiliu atât eu cât şi dnii Iorga şi Vaida am avut aceiaşi atitudine, făcând din nou propunerea ca să se amâne hotărârea şi să se trimită o delegare solemnă şi pfeciată spre a încerca să determine pe Prinţul Carol de a renunţa la hotărârea de abzicere. Asupra soartei membrilor Familiei regale, în primul rând Regele este în drept a hotărâ; noi deci, am declarat că ne supunem acestei hotărâri. Ceream totuşi să se facă un nou demers pentru ca chestiunea să fie definitiv şi precis lămurită. Noi ne-am exprimat părerea fără reticenţe şi sunt dator să vă arăt motivele care ne-au îndemnat să propunem de a se face această nouă intervenţie pe lângă Principele moştenitor. Lămurirea unei atitudini In primul rând, partidul naţional fiind pătruns de sentimentul monarchic, este de părere că nu trebue să se producă zguduiri, cari ar putea slăbi în opinia publică acest sentiment. Dacă se pune prea mare grabă într’o astfel de chestiune, lăsând să se înstăpânească credinţa că un prinţ poate fi îndepărtat de la tron şi adus altul la succesiune fără a se epuiza mai întâi toate mijloacele de a se înlătura schimbarea, se produce o zguduire în siguranţa de continuitate care este una din bazele principiului monarchic. Al doilea motiv a fost simţul de răspundere pentru viitor. O schimbare ca aceasta poate aduce în viitor, serioasa zguduiri în viaţa de Stat a unui popor. Vedeţi istoria universală, unde găsiţi atâtea cazuri similare, cari au adus numai nenorocire. Având acest simţ de răspundre, am socotit de a noastră datorie de a atrage atenţia, pentru cele ce se pot întâmpla în viitor. Al treilea motiv, a fost o chestiune de conştiinţă. Nu voiam ca partidul naţional eventual să fie vinovat de comiterea unei nedreptăţi chiar şi involuntare faţă de un om, fără ca mai întâi să se ştie cu preciziune situaţia adevărată. In fine, al patrulea motiv a fost bunul simţ. Este într’adevăr din cale afară de greu ca pe un om pe care l-ai preaslăvit să-l laşi să cadă fără nici o apărare, şi fără a ţine seamă de situaţiile de până atunci, lăsând ca lumea să creadă că sentimentele de dragoste permanent manifestate faţă de Ei, au fost nesincere. Chestiunea Regeţei şi modificarea statutului După consiliul de Coroană dl Vaida s’a înapoiat la Cluj. Eu plecând la Bucureşti am fost din nou învitat în audienţă, când M. Sa mi-a comunicat planul modificărei Statului Familiei Regale şi al regenţei. In aceste două chestiuni am adoptat în Parlament atitudinea, pe care o cunoaşteţi şi anume că ele sunt consecinţa • ' «' • * - * — IV ..II. _ leillLliCd Ci iJliiimti icuuu^aici un pue cesiune şi a instituirei unei noui succesiuna. N’am întrat însă în discutarea lor, fiind prea scurt timpul de a studia textele proectelor de lege, distribuite în clipa votărei lor, şi pentrucă instituirea regenţei o socoteam prematură, având în vederea starea perfectă a sănăteţei Suveranului. Zvonuri neîntemeiate Astfel s’au petrecut lucrurile. Astăzi, însă, se ţese o serie întreagă de versiuni în jurul acestei chestiuni, Din interesul prestigiului Dinastiei, trebue să amintesc, că este inexact, de pildă, că s’ar fi găsit nereguli în afacerea avioanelor, în cari ar fi amestecat şi Principele Carol. Că alţi oameni au făcut abuzuri, justiţia militară este chemată a stabili şi a hotărî. Se mai spune, că Principele ar fi fost implicat în oarecari neregu la Fuundaţiunea culturală ce-i poartă numele, ceea ce este în totul neadevărat. Sau că ar fi fost amestecat inconjuraţiuni ori acţiuni politice. Toate sunt pure îavenţiuni Realitatea crudă este că din cauze familiare s’a văzut nevoit să-şi pără Regimul actual trebue să plece Peste tot ţara e convinsă, că a sosit timpul suprem ca guvernul actual să plece și să schimbe regimul care s’ar putea numi al incurei păcătoase. In acest sens, cred, că nu trebuie să insist asupra tuturor lucrurilor, cari dovedesc că guvernarea actuală a adus numai nenorociri ţarei. Aşi putea foarte uşor să vă vorbesc despre situaţia economică, despre starea funcţionarilor publici, despre abuzurile administrative şi ale reformei agrare, despre scumpetea vieţei sau încurcăturile insuportabile introduse în justiţia ţărei şi cami uşor vor produce poate o grevă generală a justiţiei. Ar fi însă de prisos. Peste tot este anarhie şi totală lipsă de îngrijire a intereselor provinciilor, mai ales în Ardeal şi Banat. Aţi văzut de pildă cu prilejul inun-daţiilor fări incum»« «şi câtă nepăsare din din partea guvernului. Sunt în Ardeal ţinuturi întregi, după aproape trei săptămâni, fără nici un fel de comunicaţie şi legătură telefonică şi telegrafică. In munţii Apuseni din această cauză, populaţia e ameninţată cu foametea. Nu trebue să insist deasemenea asupra pauperizărei în care a fost adusă ţara întreagă şi în special Ardealul şi Banatul. Niciodată poporul de aci nu a fost în starea mizeră de astăzi. Nu mai vorbesc de intelectualii români şi de funcţionari. Toţi simţim de la cel mai mic până la cel mai mare, că trăim în plină anarhie. Aceiaşi stare de lucruri o găsim şi în apărarea ţărei sau în reprezentarea ei în afară. Opinia publică şi part. naţional Avem o singură mângăere: că opinia publică de pretutindeni este corstra acestui guvern, că ea este cu noi şi că toată lumea crede că partidul naţional este singurul, care poate îndrepta lucrurile. Căci domnilor, există o opinie publică în această ţară şi ea aşteaptă mântuirea de la noi şi de la opoziţia unită, înainte de închiderea sesiunei trecute partidul naţional împreună cu partidul ţărănesc a adus o campanie politică în parlament în urma căreia guvernul a fost silit să-şi treacă legile cu sprijinul unui regulament silnic. Această facţiune a noastră a fost susţinută de opinia publică în adunări şi manifestări politice grandioase. E deajuns să vă reamintesc adunările din Capitală şi din celelalte oraşe ale vechiului regat, precum şi impunătoarele manifestaţiuni populare organizate în 8 întruniri mari ţinute vara trecută în Ardeal şî Banat. Triumful opoziţiei în alegeri La alegerile agricole opinia publică şi-a spus sentinţa zdrobitoare împotriva guvernului şi în favoarea partidului naţional şi a partidului ţărănesc. Când înainte un guvern cădea în trei-patru alegeri parţiale, consecinţele nu întârziau să se producă. S’a mai întâmplat în alte ţâri rareori ca guvernul să rămână in minoritate trăgându-şi numai decât consecinţele politice! In nici o ţară însă nu s’a întâmplat ca opoziţia să ia două treimi din locuri, fără ca să şi tragă consecinţele, ci ca sfidarea opiniei publice să rămână mai departe la locul lui. Aceste învingeri electorale au fost rezultatul unei manifestări spontane a opiniei publice în favoarea opoziţiei unite în special a partidului naţional. La alegerile pentru Camerele de Comerţ guvernul a fost silit în unele circumscripţii să numească (chiar şi în vechiul Regat) jumătate din numărul membrilor. Chiar la această categorie restrânsă şi-a dat singur dovadă lipsei de încredere a opiniei publice în acest guvern. Acum de curând s’au produs şase vacanţe în Parlament (trei locuri de deputaţi şi trei senatori). Pentru cele dintâi guvernul nu cutează să facă alegeri. Au încercat însă să facă o pipăire a preferinţelor corpului electoral la Senat. Ce s’a întâmplat, ştiţi. (Continuare pe pagina H-a)