Patria, decembrie 1932 (Anul 14, nr. 248-268)

1932-12-01 / nr. 248

SPECTACOLE ( mmmmmm^mmBss^ssBOBssss^wmsssm . Programm Teoirnloí Notional $1 Operei Ro­mane am cinj MBRGÜRI, 30 Nov.: Relaohe. .JOI, 1 ]>ec.; (matineu) Festivail. — (seara); Clubul Țignitilor. VINERI, 2 Dec.; Andre Chenier (pre-iifi­ă). SAMBATA, 3 Dec.; Turneul Morțula. DUMINECA, 4 Etec.: (matineu) Maodib­aul. — (apaxa): André Ohenier. CINEMA ROYAL Miercuri, Joi Premiera JORCE „Generalul de fier“ cu Werner Krauss, Ru­dolf Forster și Orele Mosheim. Aparat sonor minune Western Electrice CINEMA SELECT Miercuri, „VICIUL BLOND“ cu MARLENE DIETRICH. CINEMA URANIA Miercuri, „A­ FOST ODATĂ UN VALS” cu Mori­ta Eggerth­-Vere­­bes-Ralph v. Ooth. Premiof cu meioila ae ori riNIOKTIBACA se vinde un mic și mare. Strada Nicolae Iorga Nr. 6 883 PRODUCĂTORII. Croitoria modernă pentru domni PAPP, decorat cu diplome și medalii de aur din Paris și Londra S’A DESCHIS In Sir. Hlcolae lorga Nr. 5 Unde se confecționează lucrul de primul rang cu preturi convenabile. 451 EFTIMI „ERIKA“ cluj, Piața Unirii Ho. 13. C­onvocare t­oți cmmrcizii voluntari domiciliari în Cluj, sunt rugați a ședința CO­MITETULUI DE OR­GANIZARE A ADUNĂ­RII DIN 1 DEC. a. c. Consfătuirea va avea loc azi 29 Nov. a. c. în sala de ședințe a Primăriei la ora 6 d. m. jL-C ORDINEA ZILEI: ORGANIZAREA ȘI MENȚINEREA ORDINEI DIN 1 DEC. Pentru comitet: Dr. PETRE METEȘ președinte. pentru păstrarea ord­i­­­nei la marea adunarea dela 1 Decemvrie 1932 in Cluj Adunarea va fi o demonstrație grandioasă și demnă de scopul urmărit; ea va decurge deci in mod solemn. Participanții vor fi disciplinați și vor păs­tra ordinea necondiționat. Aranjorilor se va da ascultare fără discu­ție. Oaspeții din provincie vor fi conduși de­­ acești aranjori la locurile lor rezervate. Mij­locul Pieței Unirii adică partea dinaintea monumentului „Matei Corvinul ” este rezer­vat corporațiilor și institutelor particulare. Pentru publicul clnjan este rezervat jurul ca­tedralei catolice. Deoarece mai multe megafoane vor reda toate vorbirile, publicul este rugat a nu se îmbulzi către tribună. Adunarea va fi o plăcere snil­ească și nu o îndestulire a curiozității. Trotuarele nu vor fi ocupate, ele vor ră­mânea libere circulației. Dacă s-ar întâmpla ca cineva să încerce a tulbura adunarea, publicul totuși își va păstra liniștea, căci s-au luat măsuri ca a­­cești tulburători să fie ridicați și puși la ră­coare­—oua-“' farmacii de serviciu: Dr. OLARIU, P. UndTÎi. Dr. LUKACS, str. Memoriajidu­lu­i. POPA, C. Reg. Ferdinaand. Schimbăm gramoffon­ul și plăcile Dr. Nu aruncați placile uzate nici gramafo­­nul vechi, căci vi le schimbăm cu noi con­tra unei sume mici 84. FIRMA TECHNICUH Strigă Podul de fier Cluj, Calea Regele Ferdinand 32. IEFTIME ELEGAPI­ TE SEHT HEMAI HAIHELE M. MEUMAMM CL.UJT 176 piața EHIRII 14 DURA­BILE P­ATRIA Discursului Jurământul Târla credinței Iosfil de d. Vasilm­ Nicolae, pensionar militar la num­ele a 800 subofiferi miiitori pensionari din orașul și Jademii Ciul ia paraslașni senil la memoria „Eroni NeCunoseni la d­e| la bise­rica din parochia dani (pambal roland) DOMNILOR RRATI ROMÂNI! Subofițerii militari pensionari di­n ora­șul și jud. Cluj i­ au parte cu mare ev­lavie la parastasul făcut „Eroului Ne­­cunoscut“ și ca semn de pioa­să amin­tire în genuiudineni cu toții, i­ Ei vedem astăzi simbolul vitejiei și a gloriei noastre Românești, prii 10 vedem astăzi flămăutul slujit al României .Mari, cu­prins intre Tisa, Dunăre și Nistru. Erou! Necunoscut cu sângele lui sacru a semnat tratatul de pace și ni l-a în­credințat nouă, nouă ni l-a încredințat spre veșnică păstrire. Vai și amar va fi de cor­ec cer rectificarea lui.­­Noi subofițerii militari pon­zionari am văzut și moarte, am văzut și sânge, deci, nici moartea, nici s­ingele nu ne impre­sionează. Știm să trăim in liniște și |pace în țara noastră, dar totodată știmi și să luptăm și să murim vitejește pentru apărarea Ei. Subofițerii militari ponizionari cer gu­vernului să colonizeze dealungul fron­tierei Ungariei și ca unelte de muncă agricolă, să ne dea loc de plug — Tu­nuri, în loc de g­ăpe — Mitraliere și puști m­itraliere, un loc de furci, coase,­­­ape arme cu baionete, iar în loc de semințe, muniții, căci noi, noi luptă­tori de altă dată, vom sta veșnic trezi în tranșeele pe c­are ni le vom face in pr­agul ușilor noastre,­­­­ și atunci, Ri singuri, Bi cei din Budapesta vor zice: Peste hotarele României Mari, în Ar­deal, nu se poate trece! JURĂMÂNTUL. Noi subofițerii militari pensionari din orașul și jud. Cluj jurăm în nu­mele Celui răstignit pe cruce, jurăm pe memoria și luptele făcute pe câm­pia libertății de către marele erou Avram Iancu pe memoria și sângele curs pe roată din trupurile marilor martiri Horea, Cloșca și Crișan, pe memoria și sângele celor opt sute de mii de viteji ai neamului românesc, care au acoperit Întreg cuprinsul Ro­mâniei Mari cu mormintele lor sfinte, că fu orice moment suntem gata cu arma în mână, pentru apărarea Țării. Jurăm, că dacă vom fi atrași în luptă întâi noi, noi fiii Ardealului vom forma din piepturile noastre la hota­rele lui de astăzi, zidul de granit peste care nici o putere nu va cu­teza a trece. Facem acest jurământ sacru și il trimitem peste hotare, îl trimitem și celor din Budapesta ca să știe odată și pentru totdeauna că Ardealul este al nostru. Ardealul este pentru veș­nicie lipit de patria mumă și îl vom apăra până la ultima picătură de sânge. Așa să ne ajute Dumnezeu! Adeziunea Uniunii Ad­­­­vocaților din România D. dr. AL. DRAGOMIR decanul Ba­roului de Cluj, a primit din partea ciui­­ președinte NAUMESCU următoarea scri­soare : IUBITE PRIETENE ȘI STIMATE DOMNULE DECAN, Regret foarte mult că fiind încă bolnav nu pot veni la Cluj, pentru a participa la măreața matri­stație națio­nală românească, ce va avea loc și a colo în ziua de 1 Decemvrie a. c., când se va com­em­ora aniversarea a 14 ani de la proclamarea unirii Ardealului cu Vechiul Regat, in urma inițiativei Comitetului compus di­n valoroșii români, dintre­­ cari faceți parte și Dvs. Mulțumirea mea sufletească este cu atât mai mare, cu cât noi advocații am fost cei dintâi cari am d­at sem­nalul redeșteptării conștiinței noastre națio­nale, cu ocazia Congresului nostru din anul acesta, la Cluj, infierănd propa­ganda pentru surparea temeliilor statu­lui român, de către cei ce visează re­­staurarea vechii Ungarii. Regretul meu de a nu putea participa la întrunirea dela 1 Decemvrie, constă mai ales în aceea că nu­ pot, după cum aș fi voit, să citesc numai câteva pa­­sagii din discursul meu de la 8 Sep­temvrie a. G., în care făcând apologia martirilor neamului, ai­ înfierat tendin­țele celor ce caută să nimicească hota­rele statihaile ale neamului nostru, în­semnate cu copiilor și fraților noștri]. Uniunea advocaților prin vocea Pre­ședintelui ei a spus următoarele cu­vinte la adresa acelora cari își mai în­­chipue că se mai poate inoda firul vre­mii, tăiat in mod brutal de spada teuto­nică la î­l Iulie 1914 și că se mai poate întoarce lumea înapoi. .Ei trebuie să înțeleagă că nu și-au lăsat oasele pe câ­mpur­ile de luptă ale marelui răsboi cei zece milioane de voi­nici, pentru ca cu sângele lor’ să se cimenteze reconstruirea in vechile ho­tare a monarhiilor feudale prăbușite din propria lor vină și cari au fost inlocuite cu statele­­ noui, create sau întregite în baza prin­cipiului naționali­tății și autodeterm­in­ării popoarelor.“ .,Ei mai trebue să înțeleaîgă că tot atâtea milioane de invalizi, orfani și văduve de răsboiu nu și-au pierdut membrele corpului nici părinții sau soții lor pentru ca pe mădularele ace­stora să se așe­ze din nou tronurile­­ dinastiilor răsturnate pentru că au ră­mas neînțelegătoare a vremurilor mo­derne și nepăsătoare la cererile popoa­relor pe cari le stăpâneau și pe cari le oprimau.“ Ungurii au înțeles mai mult decât noi semni­ficația acestor cuvinte și ac­țiunea Uniunii, fiind­că, discursul meu a fost tradus a doua zi in pagin­­ește și a fost trimis imedi­at la Budapesta, iar ju­rnalele iredentiste din Capitala Un­gariei ca și cele din Ardeal au comen­tat acest discurs, arucându-mi nume­roase injurii, cari pe m­ine mă onorează. Bu­curești, 26 Noemvrie 1932. Const. L. Naumescu Președintele Ursiunii Advocaților din România. »♦»»♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]«♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]«♦»»»»« De mail se aștcapta un restaurant solid, curat, cu o bucă­tărie care să mulțumească publicul. In Strada Regina Maria 33 s’a deschis sub îngrijirea specială a lui Andrei Nicolae Destaurantci OPERA Abonament lunar dim. la prânz și seara Lei UOO, prânz Lei iBOO Joia și Dumi­nică patru feluri. Pentru a dovedi cel mai sus faceți o probă. 873 JOI, 1. Decemvrie, Anul XIV, No. 2*8. Amintim­ Orașul, 111.LC și curățel, puternic cen­tru de maghiarizare, de pe malul Târnivei Mari, în duin­ă m­ai sai aceea de toam­ină plină de lumină, se­­ scălda, leneș în ploaia de raze ale soareliui de Serptonvrie . . . Monumen­tala clădire a Liceului de stat, ce domm­uia piața, plană ca o masă și îngrijită, ca de oraș maire, răsuna iarăși de zgomotul școla­­rilor, imriță dintre ei copii de țărani de prin î­mprejuriimi. Eștți de la un curs de după masă, mă înțelesesem cu un coleg, român și eil,­i să urcăm „Dealul Viilor“, de unde, știam că se desfășoară o­­ splendidă ved­ere asupra întregii văi a Tomm­ei Mari, până departe spre „Hula“ Sighișorii și la jos, spre trimu­l sclipitor al biericii sa­șilor de la­­ Mediaș. Ba un­eori, pe vreme frumoasă și clară, puteai gh­ici iu zarea în­depărtată cre­ștetele înzăpruite ale munților Făgăra­șului. Timpul era ispititor, kir razele soarelui pli­ne de duioasă chemare. Am traversat deci piaț­a, apoi promomaida și lae o uliță lătural­nică am apucat-o spre ,,Târg­ul Vitelor“, în d­voil caizărmilor de honvezi și de husari. Mergeam încet și vorb­eam­ de-ale șco­alei. Ajungând în dosul cazărmii, alături de că­rare era întins­­>e iarbă, cu capul răzimat jn­tr'mi cot.­lui soldat roman­ prizonier. Păș­­tea niște cai râioși,­­­ici abia se mai ț­ineau pe picioare. Cele două colțuri ale c­ape­lei îm­­drejdate .sp­re cer, îi dădeau un farm­­ec deosebit. N­i se stavea nuui înălțat, mai sprin­ten, în fine mai . . . altfel, decât solda­ții­­ noștri. ' Ne-am p­rrit și am da­t in vor­bă cu el. JJram am­ândoi copii de târgoveți, vorbind o român­ească zdrențuită și i­etezită cu to­t felul de cuvinte ungureșt­i. Totuși i­ înțe­­l,('igem ]rerfee­t vorba-i cur­gătoare și plină de mlădieri muntenieiști. Ni­­ se pliwigea, că tră­iește rău, că Îl batjocoresc și că-i dau de m­ânitai­e numai să nu moară de foame. In­­tr'adevăr urmele acestui trăiți le puteai ceti pa înfățișarea lui. Slab și tr­is la față, C­ U Juvriba -neîngrijită str­ript la haine, iar opincile, cu c«,i-i trecime­­ tagoaț­ii, o am,ln­­ti­re de incălțăm­inte . . . Din vorbă în vorbă am ajjuns și la „ches­­tiuni naționale“. Noi eram copil încă. Abia­ întra­sem în clasa a IV-a de liceu, crescuți fără băr­bați la caisă — erau toți duși, sau în război, istiu în Am­ericia -- fem­eile aveau prea multe neclazuiri și erau prea pline de teamă, ca să nu mai­­ strecoare în suflet câte o fărâmă din crezul­­ lor, al tuturor. Și apoi frăgîzimea noa­stră sufletească era prea expusă și prea puțin înarmată față de savantul aparat de maghiairiza­re­­ a­l statului . . . Totuș­i știam pe de rost „Deșteaptă-te, Românie!“ și pen­­tru a nu­-l uita cumva, îl păstram­ cu grije și tea­mă ca pe o relicvă sfântă într'un fund de­­ sertar. Nu-l cântam­­ niciodată cu glas tare. In­tr-o zi însă, nimenindu-ne mai mulți ș­colari români departe de oraș, pe câmp, am trântit un „,Dieșteaptă-te, Române!“ până la răgușeală. Neram răzbunat odată...! Acestea erau însă nuipar licăriri de lumâ­nări în noapte, încolo eram prea mici, ca s să fim na­ționaliști conștienți și prea îndo­pați de Orgoliu­l maghiar cu discursuri, cu poezii, cu istorie și cu pictura maghiară, ca să credem în dacoromâ­niem. Soldatul începu să ne spună de trecerea parpaților, de gân­dul lor de a desrobi Ar­­dealul și-și mărturisea credința lui neclin­­­tită în­­ biruința­­ finală,­­terminând cu cuvin­tele: 1.Orice ar face Ungurii, Ardea­ lul va fi al nostru." Parcă-l aud’ și acum, și era atâta contrast între haina lui zdren­țuită, și intre flacăra credin­ței ce­ a­rdea în ochi. Cu toate că bubuitul tunurilor din toamnei trecută de dincolo de Sighișoa­ra, trezise în noi licăriri de speranțe româ­nești, totuși eram siguri că P­uterHe centra­le „Viribus Unitis“ vor fi învingătoa­re cât de curând și pretutindeni. Așa credeam și așa știam noi din di­scursurile ce le trâmbi­țau profesorii în clasă la fiecare biruință de pe front, așa știam din auzite, din ziare, din toate . . . Când am­­ căzut Bucu­reștii, clopotele tuturor bisericiilor din orașul nos­­tru, — și ale celor românești, —­ au vestit biruința „ungurească“ din ceas de vreme. Știam, că Rușii depu­n armele și bolșevii­ ,de ION COSTE­A­ mul le-a, m­is­tu­it puterea. Știam, că pe fron­tul francez,­­italian, etc... Iar de Serbia, nici n mai vorbeam , , , Și astfel s’a încins în­tre­­ n­oi un întreg duel de argumente. Pe­­ soldatul nos­tru în zdrențe hișă nu-1­­ puteam scoate din credin­ța lui, că Ardealul va fi a României, simil'am de căderea Bucureștilor, de ocu­ Ii pat­’ia streină, de petecul de păm­ânt a­l Mol­­dovei, cu a­bki le-a urai rămas Românilor, etc. El însă, fără un arg­ument, cu tăria, cre.­l.i:iii.e.i ce numai sufletele simple o pot avea. a. .terminat sentențios și aproape in­­trigant: „Oric­e ar face Ungirii, Ardealul va fi al mmtru!“ du fața, ace,s.t.e.L înoriipățînări, ne-am uitat umil la altul și plini de milă pentru ignoran­­țiiat dru­iul spr­ o „Deliul, Vililor“, la acest,un soldat în zdrenițe ne-am conți­n­u­t . Când peste un an și mai bine răsărieeră zorii zilei de 1 Ibecemvrie și Ardealul fre­măta­rle chiotele hiriu­rioi, prianul meu gând s-a îndreptat spre, acel soldat în zdr^țe, car­e p­ăștea caii râioși în dosul cazărami din „Târgul Vitelor“,. Și mult aș fi dat, și atunci ,și tare aș vrea s­ă,­­știu și azi, în care cătun din ținuturile Munten­iei își trăiește zilele, necăjite desigur, ace­st simbol, pentru mine, al credinței românești. Să-i mai ascult vor­­ba-i mlădița,­să și să fac un „mea culpa“, în numele tuturor cari și-au pierdut atunci credința, pentru rătăcirea naivă și nevino­­vată a cop­ilărie­i mele de pe bănicile școa­­lei străine. Credința mută munții! ^ Tar astăzi, cânid gh­iare hrăpărețe se în­­tind iarăș spre hot­are și ispitele neputin­ței îi înceiarcă pe unii iar, credința soldatu­lui, care a trecut Ca­rixiții ac­um 15 ani, să ne întărească în vreri, căci biruința nu poa­te fi aceluia, care nu crede în ea. ION COSTEA ______Tribunalul Cluj, Secția I-a. No. Pers. jur. 48—1931 Extract Conform art. 92 din legea pentru per­soanele juridice și 18 din regulamentul acestei legi. Prin sentința acestui tribunal No. 48—­­931 din 3 Noembrie 1932, rămasă de­finitivă, s-a acordat personalitatea juridică „Societății Laboranților și a Personalului inferior denumit de la Universitatea din Cluj" cu sediul în Cluj, în baza cărei acordări s’a înscris in registrul persoa­nelor juridice pentru asociațiuni, ținut !n­drefa acestui tribunal, tomul II, Pagina 200. Comite­tul societății se compune din: Teodor Georgiu președinte, Baciu Mi­­haila vicepreședinte, Axente Buda, secre­tar general, Molnar Ștefan casier, Runcan Simion, Hurduboia Vasile, Maier Vasile secretari de ședință. Membrii In com­uitet: Ciuta Ioan, Pop Simion, Toma Nicolae, Tolan Sabin. Controlori: Cristea Mihai, David Ștefan, Manciulea Vasile, toți sav­­ranți, cu domiciliul in Cluj, la Clinicile Universității. Prezentul extract se vizează de noi spre a se publica prin „Monitorul Ofi­cial“, ziarul „Curentul“ din București și „Patria“ din Cluj, Cluj, la 23 Noemvrie 1932 Grefier, ss. Mayer. Pentru conformitate: (Indescifrabil) grefier. Cu 50% valorați mai mult dacă vă îmbrăcați elegant. Aceasta o puteți face numai în cazul cănd purtați costume confecționate la GH. MOTIȘAN Strada Mameraadulul 4. 217 Amintiri din temnifâ CHibritele «e scpiiniu POPA D« două zii« «vara oai«pei« teimiciței. In »•Ma mea de șease pași, încuâaită cu două zăvoare, mă pl­imbam de du­minneață până seara și «ud­am la țigări, mia după a­ l­a. Giuo ,știe prin ce întâmplare, nu mi-au sc­­r­ieștrait tutunul și astfel, duceam lume de­­­­tul de a­lbă. In fumul de țigară se înecau to­ate­ dorul de copii și de fem­eie, plus . . . aducerile aminte. In două zile stau topit trei pa­chete de tuturi, mai av­eam trei și nu-mi păisa de lumina toată. Ivirea jandarmilor perchiziția domiciliara, lacrimile femeii, stri­­fătele copilor, — Îmi părea iact așa, niște risu­ri trecute. Abia din când în când aveam impresia, că aud glasul băiatului celui­­ mic. — Așa-i tăticule, că poimâne vii acasă? Să nu uiți .—să-mi aducă un fluier­. . . A­poi al fetiței. — Mite să-mi aduci ... o păpușă . . . — Vă aude, vă aduc, — oftam, strin­­gând țigara între dinți. Apoi închide­am ochii și așa, cu ochii închiși, sucram ,alta. — Visurile au însă un sfârșit și în temniță. Golo către seară băgasem de seamă că mi-se gată doh­orîtele. Mai aveam doar­, trei. 'Dez­meteel­ t., am mai contenit din țigări. Mi-am urmat plim­bările. In locul stâlpului de fum, acum ală însoțeau numai gându­rile și aducerile amintite. Mă vedeam pe stră­zii« Clujuhii, cu jandarmii în urma mea, își an­­eiam urletele trecătorilor: ! - - Unde du­‘ce­i pe cânele ala? In teiu-i niță? I­ia ce-­l mai duceți? Imviți-l în cap cu patul puștii... Ei-a trădat 'patrki! P.fui, popă epurcat! Celula mea avea o singura fereastră, de­asupra ușii. M'am urcat pe­­ zarul dela ușă și m-am uitat pe fereastră. In curtea temni­ței văzut un puiu de țigan, ca de ș­aispre­­zece ani și i-am cerut un chibrit. _ Ch­ibrite? —a făcu țiganul râzând cu­ hohot. _ De unde să am eu chibrite? Sunt rob și eu, ca și dumneata . . . —­ De când? — De șepse luni . . . — Și cât mai ai să robești? .— încă cinsprezece ani și jumătate — îmi mai spuse, pleascăând din limbă și în­­vârtindu-și ochii, ca un puiu de drac. II mai întrebat: — Ce ai făcut? — O, părinte, — îmi ră­spu­ise el rânjin­­­du-se și apoi aruncându­-mi o privire com­pătimitoare, — eu nins ca dumneata. Eu numai . . . am omorât pe teta . . . Apoi o luă­ la p­icior, căci se apropiase tem­nicerul. Din acelaș motiv am­ coborât și eu în celulă, ca să-mi constinuu plimbarea. — Ce am fericit, — gândiam. — El nu e­ra mine. El num­ai . . a omorât pe tatăl­său­ ... .­i-am sucit o țigară și am aprins-o pri­vind cu nespusă duioșie flacăra chibritului. Am filmat-o încet, încet, din focul ei am aprins al­.b­a, și.-a([)di ia­r alta.. șease după­olaltă. Se înserase de a binelea, tocmai era să aprind și cea de șaptea, când auzii de­odată convorbirea soldaților ce erau de pază. —— Ce facem la noapte? — Spânzurăm . . . doisprezece popi . . . — E 'poate ... și rândul meu, — mi-am zis atunci, trântindu-mă pe pat ș­i dân­du­­­mă dom­nul . . . • t Din focul ultimului chibrit am fumat în ziua a treia șapte țigări. Aș fi fumat poate opt, dar . . . mi-au adus prânzul. ' După prânz instim­ptiv am mai sucit o țigară. «O învărteam dintr'o mână intr'asta ,și fredonam melodia unui cântec din tin­e­­rețe. * — De strălucirea stelelor Aminte mi-am adus, O, stelelor, s­telelor. Unde v-ați du­s?­­După vre­ un ceas veni temniceml ;1, ce­lulă, cu țigara aprinsă. — Au răsărit stelele, — mi-am zis, tre­­înnzând și cerându-i . . . foc. Privându­-mă chiorâș, el îmi răspunse: — Nu se poate! E oprit! — Dacă crezi In Dumnezeu, — i-am mai zis odată, — dă-mi foc la țigară . . . — Ce vreai? Să dau foc unui ticălos, care și-a trădat patria? Mai aruncând o privire asupra celulei și învârtind cele două chei grele, își văzu de drum, iar eu . . . mă trântit pe pat. O, stelelor, stelelor. Unde viați dus? " Au urmat trei zile de chinuri. Urcat pe­­ zarul de la ușă, stăm câte-un ceas în fe­­reastră, în nădejdea că o să capăt foc la ți­gară . . . U­­­n sea­ra cea de-a doua am fost țigara între dinți, sucin apoi alta. I O țineam în mână și o priveam cu ochii s­­ aprinși, așa cum privești un fruct oprit . . . A­­ treia zi, după răsăritul soarelui, am auzit pași în apropierea celulei. I M-am urcat repede pe zarul de la ușă. Bă­tăile puternice ale inimii par­că îmi șop­­tiau­, că ,de-astădată . . . nu mă urc­­i­ ză­­dar. In fața ușiii văzui o fată frumoasă, ca toate eroinele povestirilor mele ... O fată faimoasă cu păr bălai și . . . cu ochi­i­ j­eți. Cum tocmai trecea pe lângă celula mea, i-am aruncat o privire tristă . . . — Ce ochi frumoși, — gânde­a­m — și câ­te inimi pot se aprin­dă razele lor ... Nu­mai țigara mea ... nu pot s-o aprindă . . . Simțeam amarul deziluziei și totuși . . . nu­i-mi venea să mă retrag. Nici vârsta, nici cumplitele suferințe ale temniței nu pot să fa­că pe om nesimțitor în fața unei femei frumoase. Ea se o­pri în dreptul meu. — Cum ,te chiamă parinte? Oftând din adâncul indmei, îi spusei nu­­mele.­­­ii — Pentru­ ce te-au arestat? I— Nu știu, — îi răspunsei, ridicând din umeri.­­ Mă privi și ea cu tristețe, apoi scoase chiar j sân ii ca­rnet și îmi însemnă numel­e. — Cine ești dumneata? — o întrebai a­­cu­m și cu. Și . . . pentru ce mi-ai însemnat numele în carnet? , Mi-a stius, că e fata unui popă de pe Lăcaș și ea a­­ fost a­restată de­ odată cu te­­s­tăl­ său­. — De șapte zile e oaspete temni­­­­ței. Tatăl ei, e încuiat întrta celulă din etaj,­­ iar ea e lăsata liberă și se plimbă toată ziua prin grădina temniței. Aseară li­ s-a ho­tărât soarta, vor fi deporta­ți la Șopron, locul de internare al Românilor ardeleni. Peste un ceas se va întâlni cu tatăl rău și desigur o să o întrebe: ce musafiri a mai pri­mit temnița? Ca să­ nu-mi uite numele, m­i­­l’a însemnat în carnet. O ascultam în tăcere, dar simțeam fio­rii unei fericiri apropiate. Ah! Ochii mei ardeau atunci, desigur, ca văpaia . . . — Ea­ are un tată, —­ îmi zicea­ m. — iar tat­ăl­.său­, prob .rbil . . . are chibrite . . . — Domnișoară, — a­ zisei, cu glasul a­­prins.­­Ca al înamoraților, — dacă m­ergi la tatăl dumnitale, roagă-1 în numele meu și a­­l lui Dumnezeu cel­­ s­fânt și drept, să-m­i trimită un chibrit ... O, domnișoară, nu­mai iui chibrit . . . Tresări, se uită țintă în peindii mei, a­poi, în­fluidându-și mâna în sân scoase la limi­­na zilei ... o cutie de chibrite. — Vezi chibritele acestea? Numai Dum­­nezeu știe, cum le-am câștigat . . . Vroiam să le duc tatei, dar . . . văd, că dumneata, părinte, ești mai necăjj­it decât el . . . Și îmi aruncă­­ întreagă cutia de chibri­te pe fereastră, — O, domnișoară, — strigai tremurânid de fericire, — cum să-ți mulțumesc? . . . O, zăbrelele acestea . . . Dar ... o să scap de-aici. Să știi, ... că o să-ți trim­it im­pețitor . . . Și Dumnezeu știe, ce a­m mai îndrugați . . — N‘o să te ții de cuvânt, — îmi răs­pun­­se ea, râzând din toată inima. — O să-mi uiți, chiar și mimele . . . Dar . . . du-te, aprind­e-ți țigara . . . ,­poi se depărtă repede, spre grădină Privirile mele vai, nu puteau s-o mai urmă­­reasc­ă ... Se au­ziau­­ pașii temnicerului . . . * A avut dreptate. Nu mi-am ținut cu­­v­ântul. I-am uitat și numele și satul . . . Numai mânuța, cu care a arunncat fericirea în celula mea, a‘am u­itat-o și n‘o s‘o uit, nici­odată. Ani de-ai’ân­du], când îmi aprindeam ți­gara, mă trezeam fredonând: — Unde ești, unde ești? Ah! Unde ești? I>e cumva nu­ ești măritată, să-ți trimit și eu­ o cutie de . . . pețitori. ♦ Acum știu, că s-a măritest fără vre-o in­tervenție a popii­­ din temniță. In ziua de 1 Decemvrie se va gândi, desigur, o zîleie „de farmec pline“ din toamna anului 191P. Se va gân­di oare și la mine? Nu știu . . . Știu nimini, ca așa bătrân, cum sunt, eu o să-mi aprind o țigară,, și o să mă gândesc... la fata cu ochi alba­ștr’i . . . Reptimiu Popa.

Next