Patria, mai 1937 (Anul 19, nr. 98-119)
1937-05-02 / nr. 98
ziare Seara coboară monotonă peste oraşul adormit înSâmbăta Poştelor. Trecătorii duc cu ei calvarul unei vieţi de muncă şi trudă, şi pe străzile reci şi friguroase vânzătorii de ziare aleargă după ediţia specială de sărbători. Nimic nu pare a întrerupe firul cotidianelor preocupări, nici apropierea orei când imnul suferinţei dumnezeeşti a învins forţele intunerecului. Omul, cu faţa crispată, cu gândurile pătimaşe aleargă şi din sudoarea lui se plămădesc păcatele. Pe condeiul gândurilor lui s’a săvârşit cea din urmă laşitate: trădarea. A fost trădat Crist în grădina Gheţimanilor, dar sufletul omului este trădat în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare minut. Cuvine-se să pleacăm sufletul nostru peste huma pământului şi să inspirăm seva curată ce emană din afunzimea nopţii în care purificarea este mai sfântă ca totdeauna. Dar oraşul nu-şi pleacă urechea la sufletul trist al omului, încearcă să trăiască continuu, smucind istoria peste tristele evenimente ale sufletului omenesc.Din umbra serii, un copil cu faţa palidă şi murdară, purtând sub braţul stâng câteva ziare, se apropie şi Îmbie lumea. In ochi îi vezi ruga. Nu cere milă nici pentru el nici pentru marfa ce o vinde, cere pâine pentru sufletul lui care așteaptă ziua de mâine cu aviditatea omului setos, în deşerturie fără apă. De buze i-a rămas atârnat epava unui gest de durere, mâna cu care a Îmbiat ziarul i s’a lăsat încet pe lângă corp şi trist — mai trist decât Golgota în noaptea marelui secret — a pornit mai departe. In mintea lui se frământă gânduri amare. In stomac îl răscolesc crampele şi foamea îl face să alerge, să strige şi să injure pe cei de se uită cu tristeţe şi dispreţ la el. Noaptea şi-a lăsat vălul negru. Umbrele se retrag. Oraşul pare un tot de întunerec, pierdut în văgăunile nopţii. Peste oaza de vieaţă, retrasă prin case, trec păserile călătoare spre nord, ducând în sunetul lor vestea misterului acestei nopţi. Deodată, clopotele anunţă marele prasnic. Lumea se adună la biserici, aducând osanale celui de sus. Toţi se roagă şi par fericiţi. Intr’un colţ de stradă, rezimat cu capul de partea de jos a unei vitrine, copilul care vindea ziare a adormit. Zâmbeşte în somn şi cu faţa-i palidă pare un inger pictat în cărbune. Trecătorii se uită la el şi învinşi de propria lor trădare îi aruncă câte un leu. Arginţii cari au trădat pe Crist şi au nenorocit sufletul lui Juda vor putea ferici sufletul acestui copil? Trezit ca dintr’un vis rău se uită la banii de lângă el şi nu pricepe. Un nou Juda trece pe lângă el şi-i ia banii. E tatăl lui care se duce să-i dea pentru băutură. Din sufletul copilului se rup bogăţi de fericire şi lacrimile îi spală faţa de murdării. In noaptea aceasta sufletul lui s’a distrus şi arginţii lumii au mai spânzurat un om. EUGEN CLIP ■vi SiMediaU Prieteni poeţi, veniţi! Nu rămâneţi oare uimiţi de-atâtea frumuseţi ce vă’mbie? Uite ce sglobie e fata de-aici şi ce mici sunt manile ei, iar sub patima ochilor câţi cercei de umbră s’anină în lumină şi vis. In juru-i totul răsare firesc şi deschis, mai firesc decât taina filelor care închid freamătul plopilor din zare. Iar când se mişcă, îmi pare că criud clopoţei de sănii ce sboară în noapte şi câte şoapte nu’ncide tufişul genelor ei. Trupul îi e mlădiere şi crez şi în gesturi îi înfloresc svâcniri de jazz. . ... . ... Coapsele-i nu sunt numai anfgre, ci şi belşug, iar privirea-i cuţit de plug ce ară in sufletul reieu. Prieteni poeţi, ce vă spun eu. . . , nu e nici frumos şi nici nou. Aceste pecâţî simt poate !-— un ecou al acelora cu care s’a început lumea. Dar fata de-aici îmi place mai mult decât luna, căci poartă în buze primăvara’ntreagă. Poate deaceea, prieteni poeţi, îmi e dragă! I. CH. SEVEREANU l spre sfinţitul soarelui, din depărtare, între stâncile pierdute în negura azurie a orizontului, ici colo, apar, în salturi îndrăzneţe, pete de nouri de diferite forme, par’că au înfăţişarea altor năvăliri de fiinţe monstruoase în, convoiuri, contopite, apoi umbrite de amurgire. Nourii, când albi, când suri şi negri, rupţi în scame apoi închegaţi în pătură neagră acoperind lumina care se mai zbate, rătăcind în fire subţiri prin văzdrub, ca să se ascundă de ivirea urgiei ameninţătoare. O bubuitură cutremurătoare tângindu-se în nemărginire. Trăsnetul. O scuturare de groază. Durduie, urmarea mai paşnică a furiei cereşti apoi şuertăuri bicitoare, subţiri, urmate de vărsări greoaie şi pustiitoare. Câte o fulgerătură, pată de lumină, mai scatpără pe cer. Presăriri de stele şi, din când în când, apare luna, scăldată prin unde lăcomoase dejoc ceresc, gonite de furtuna măreaţă. Intubneric cumplit. Un bob de umbră în aşteptare. Nimic de văzut. Bătălia puterii cereşti se domoleşte, dar nici a mulţimii omeneşti în uniforme, aci pe înălţimile munţilor, de Dumitru Ciambrudean nu se mai aude. Intemn de cuminţenie sau înfricoşare, teamă de neprevăzutul tainic ca semn pentru ispăşire.* E Sâmbăta Paştilor. Eu, cu o grupă de soldaţi, simt în munţii Italiei, între graniţa Austriei, Elveţiei, Italiei, nu departe de întinsele straturi de apă ale lui „Loco di Garda”. Sus, pe cele mai înalte piscuri, între cer şi pământ, veghem. Păzim hotarul. In dosul nostru funicularul care ne-a urcat aici, lung de câţiva kilometri, singurul drum de comunicaţii, printre stâncile prăpăstioase. Nimic nu vedem. Geana întunericului umbreşte toată întinderea. Pipăim întunericul în toate părţile dar nul ne mişcăm, nu cumva să dăm greş cu vreo mişcare şi să ne rostogolim în prăpastia înfiorătoare. Linişte, apoi mai încurajaţi, din nou scăpăm câte o întrebare unul altuia. Precum noaptea din jurul nostru se cerne în limpezire, ochii noştri împăntăniţi de întuneric, se luptă să străbată depărtarea unde răsar munţii măreţi, întinderea apei umbroase, cenuşie a locului şi presăricile de pete albe, cu câte o scânteie de lumină, ale caselor ascunse între povârnişurile minunate a ţinutului. " ; 1 II; : I Bătălia oamenilor şi a cerului a amuţit. Aşteptăm învierea. Suntem şapte fiinţe cu o mitralieră şi două lăzi cu bombe lângă noi, gata de apărare dacă vom fi atacaţi. In ambele mâini câte o bombă ucigătoare, gata pentru a fi aruncate la cel mai mic zgomot care se va ivi în faţa noastră. Mai la vale, peste adâncimea dinaintea noastră, pe o coastă, se desvăluie, din întuneric, câteva case alburii, un sătuleţ de munte. Ne ţintim ochii, agerindu-i sălimpezească plasa întunericului, zărind mişcările de acolo.Sătuleţul pare a fi pe pământul duşmanului nostru. Duşmănire nu se vede, nu se aude, împărăţia întunericului stăpâneşte liniştea nopţii cu o măreţie tainică, scăldând-o în dulcea tăcere, veghind asupra sufletelor războite dar pătrunse de religiozitatea cultului de iubire pentru o clipă de reînviere omenească în mutismul călăuzător, şi înfricoşat, dornic de pace. Tăcerea nu se şopteşte. Noaptea nu vorbeşte dar îndepărtarea întunericului, muţenia înfăţişează vieaţă sufletelor aprinse de taina compătimirii de jertfa iubirii, uitând de jertfa răzbunării...Apar pâlcuri de lumini, licărind în scurte unde a întunecimei, încercuind capete de oameni par’că ar fi sfinţi în vieaţă. Atenţia noastră devine mai încordată. Desluşim mai bine mişcările luminoase cari ne-au atras să dibuim ciudăţenia. O cutremurare, o mulţime de femei, copii şi câte un moşneag, în frunte cu un preot înjurul unei biserici. Auzim sau ne închipuim numai, pătrunde până la noi, iar în cor, sunete de voci în vânt religios. I ; ; i t I Ne pierdem în smerenie.Suntem duşi. Mulţimea cântă încunjurând biserica. Noi, trăim. Cântăm şi noi... O clipă de trezire... Mâinile noastre par’căislăbesc, cu încetul se lasă în jos. Degetele se descleştesc. Bombele ating pămâtul, noi amorţiţi de braţe, dar din piept mişcăm şi cântăm. Suntem cu mulţimea poporului în jurul bisericei. Luăm parte la compătimirea Celui care s’a jertfit pentru omenire. In sufletul tuturora patima, aşteaptă învierea. Mulţimea plânge. Plângem şi noi. Preotul se opreşte, cel din jurul lui la fel. Mutism. Câteva voci greoaie. O poruncire impunătoare... Mişcare în mulţime... O tresărire.. Vieaţa... Trăim... Din nou cântăm.. O mulţime... Glasuri tremurătoare cântă: „Christos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte vieaţă dăruindu-le“... Bubuituri... Explozii. Tresăriri... Spaimă. Ne redeşteptăm din amuliţeală. Bombele din mâinile noastre au alunecat prin faţa noastră în prăpastia pe a cărui culme strâjuim. Bombele în alunecuş lovindu-se de bolovanii cocoţaţi înaintea lor, au explodat. Ne retragem câţiva paşi spre cavernă. Dândune seama de realitate şi de închipuirea care am fost stăpâniţi, ne reculegem. Bombele scăpate, explodând, mai lasă câte un ecou lung spălând în sunete coastele munţilor cari văluesc în adâncimea năprasnică. Sunetele exploziilor cari au clătinat liniştea nopţii şi prin puterea întunericului alunecând la postul de comandă a comandantului de jos, acesta, înspăimântat, prin telefon întreabă: — ce s’a întâmplat? Ii răspundem: Noaptea învierii ne-a pus la încercare. Suntem la veghe. Noaptea e grea, întunericul e apăsător şi înăbuşitor dar spre dimineaţă se răreşte şi din nou cu vederea străbatem culmile înălţimii lor şi pitorescul din împrejur care se mândreşte cu limpeziciunea azurie. * E ziua de Paşti. Par’că suntem mai veseli. Ne simţim mai liberi scăpând de o noapte cu început viforos. Aerul e rece dar prietenos. Soarele, nu grăbeşte să ne încânta cu ivirea pe care o obişnuetse s’o arete pe înălţimile munţilor graniţe de hotare. Zgribureala care ne-a pătruns e mai mult o redeşteptare a dimineţii fără căldură decât o ameninţare a răcoarei, dar zgribulind, aşteptăm schimbul care trebue să sosească cu vagonetele funicularului. Trebuie să coborîm prin văzduh. . Rotiţele trenului-vagonete prin aier scârţâie şi apar în legănare. Transportul mereu în apropiere de noi.Se ivesc capetele soldaţilor. Când sunt în staţia de după stâncă, coboară. Predăm roza de pază şi urcăm în trenul văzduhului. Coborîm.Alunecăm încet. Deodată ne oprim tocmai deasupra unei prăpăstii. Ne privim apoi întrebăm: ce s’o fi întâmplat? Nici un răspuns. Cu toţi am amuţit. Nu mişcăm. Suntem ca înţepeniţi. Nici unul nu are curaj să se uite în jos ca să vadă adâncimea. Aşa cum stăm înghemuiţi par’că ne cuprinse un aier de groază, răcindu-ne sufletul dar inima agitată în bătăi fără regulă. Nu durează un sfert de ceas şi ne pomenim cu o mulţime de ghiulele — şrapnele, — explodând deasupra noastră, în părţi şi sub vagonetă. Ele se înmulţesc. Câte o schijă mai şueră în apropiere zburând în depărtare, urlând, apoi o lovitură în furia de oţel a funicularului care ne ţine spânzuraţi în aier. i Se zmânceşte legănându-ne. Noi, spontan, ne înghesuim apucându-ne unul de altul, parcă ne-ar mântui mişcarea. Groaznic fior. Ne pătrunde o halucinaţie ştiind unde şi cum ne aflăm, între munţi şi prăpastie, văzduh şi bătaie de tun. Câteva clipe de aiureală şi de ameţeală ne stăpâneşte nervii şi creerul, pierzândune puterea de gândire, slăită, neputând a mai judeca.Suntem miopi, şi fără vieaţă, mumii fără balsam, holbaţi faţă în faţă. O mişcare. Vagonetul pleacă. Alunecă şi jos. O uşurare cu greoaie răsuflare şi din nou vedem că suntem laolaltă, dar nu zimbim, suntem crunţi şi reci după câteva oftări scăpate. Exploziile şrapnelelor ne urmăresc dar se pierd după muchea unei stânci. , Suntem aproape de pământ apropiindu-ne de staţie, coborînd apoi cu greu din vagonetă, cu înăţişări de năuciţi. Comandantul staţiei strigă spre noi: mai iute! Doar nui sunteţi înţepeniţi? Grăbiţi la cazan, la ceaiu cu rom ,la cozonac şi ouă roşii! Să ştiţi şi voi că-s Pastile. Christos a înviat!... Luptând sub pajură streină învierea intre cer, apă şi stâncile Italiei PAGINA LITERARA A „PATRIEI“ Eugen Szellimrei: FLOARE Acest cuvânt singuratic, simplu şi obişnuit mă ispiteşte demult.Aşa, singur, făr’de nici-o ţintă şi’nţeles: floare ... Ma surprinde, mă mângâie mereu în suflet, ca o mână de femeie, care ţi se cufundă moale’n şuviţele părului tău, ca o tresărire năclăită pe coarda unei viori în piroteală. Ce să fac? S’o descriu? O, dar ce să spun despre ea? Să’ncep, ca un lepsit, ce vorbeşte singur de-a lungul străzilor, în râsul copiilor şi-ăl lumii? Şi, care n'are formă şi trup aievea. Ba, chiar dacă m’aş pricepe la pictat, n’aş putea-o zugrăvi aşa. Floare ... Aici trăieşte şi se’nvârte cuvântul în mine; să-l arunc mă doare să meditez asupra lui, n’are rost.— Ziua mă goneşte, mă alungă, şi cine poate să-şi piardă timpul cu un cuvânt, care se deşteaptă’n mine, aşa, făr’de’nţeles, precum cadenţa unui cântec demult uitat, întocmai, ca o flacără singuratică, de lumânare, dintr’o casă pustie şi rece, aşa stau lângă ea visând, încremenit, cu ochi făr’de priviri. Ce-i asta? Floare? De unde ,— acest cuvânt, această lumină de lumânare în acest loc blestemat? îmi grăieşte! Are coloare, strălucire, muzică şi n’o’nţeleg, Doamne, n’o’nţeleg! Şi-mi vine să fug şi să caut o mână femeiască. S’o prind domol şi s’o conduc, s'o trag în camera goală şi să rostesc: floare! înţelegi? Floare. Vezi, aici trăieşte’n mine iar eu în camera goală: floare, floare, floare, repet de-o sută de ori. Alte cuvinte n’am s’o tâlcuesc... O, desleagă-mi, te rog, această curioasă cimilitură, ghicitoarea mea. Spune-i pe nu- j me celei ce vieţueşte’n mine ascunsă şi nu găseşte poartă de ieşire. In dosul unui cuvânt, în dosul unui sim- j plu cuvânt e poate .—■ Frumuseţea. Ce pot să ştiu? Dar încearcă, ai putea să rosteşti după mine, blând, lin, cruţător şi fricos — (vai, ai grijă, va cădea’n praf ?— şi-ai văzut vreodată trandafir în colbul drumului murdar? — e ceva desamăgitor!) Să spui dar după mine, numai aşa’ncet şi ahtiat: floare... Să spui numai — cu mine — încet-încetișor, floare ... OCTAVIAN ŞIREAGU I Sfdgeărie LUNEI CE revoltător! E groaznic! Ce morală! Ce sfidare! (Singură, în' miezul nopţii, 'Să se ducă la plimbare! Gabriel Ţepelea. LUNA RĂSPUNDE UNUIA, CARE O ' ACORTEASJY Tu greşit numeşti plimbare Mersul meu,, din nopţi senine, — Când, cu-atâta ’ngrijorare, •— Păzesc somnambuli a tine... Dimitrie Ancaș. Vinerea ma,ce Tac clopotele toate, în Vinerea cea mare... Doar toaca mai frământă un glas de ‘nmormântare. De-ţi adânceşti viaţa, rămâi Pe urmă trist !Să plângi, în Getsemane cum plânse-odată Christ-Ai dispera, să nu crezi divina lui poveste, C'afară de aceasta şi altă lume este. Curată şi eternă, nu ca şi cea de acum, Din care, tot ce-avuseşi, e pulbere şi fum!, îndurerat în rugă te ‘nalţi la Dumnezeu... Din înălţimi să-ţi spună „care-i sfârşitul tău? Ies oamenii cu ‘ncetul — la lucrurile lor, Ii mână mai departe acelaşi veşnic dor — Aceeaşi luptă lungă pentru un scop ascuns... Pe care încă nimeni deplin nu l-a ajuns... O! văd deşertăciunea, dar am nădejdi: sunt viu.. Au ce va fi ca mâine...? Nimic, nimic nu ştiu. Biserica e goală... luminele se sting..Lasaţi-mă o clipă — cu Isus să mai plâng... ALEXANDRU ACIU PATRIA TdpUc fiascoC Botezul: I. Cernii de neguri sinilii, Olimpul îşi aplecase gândul peste veacuri, iar Pan şedea trudit pe negre vreascuri, halucinat... cum schimbă toate Timpul!!... Căci undeva murea simbolul vieţii• — Povară se părea orice plăcere şi renunţări, suprema mângăere, vesteau, din văgăuni, anahoreţii. Apoi de-odată se făcu tăcere ... Un faun împietri iar o naiadă şi-a stins fiinţiţ, neputând să vadă îngenunchiata Zeului putere!!. Spre Iordanul sfânt mergea poporul şi-i deslega pe toţi BOTEZĂTORUL. Hadişniecanii A fost trimis ca să aducă pace şi-al Iadului portal larg să~l deschidă; în suflete nădejdea s‘o aprindă, să‘nobileze tot ce în inimi zace. Şi el era un zeu. Cei cu credinţă Părtaşi erau minunilor făcute. Iar Moarte ori Viaţă, după vrute, puteau alege fără de căinţă-Dar farisei s‘au adunat o pândă... şi înarmaţi cu falsa, mărturie rostit-au, prin Pilot, greaua osândă. Trei cruci priveau spre cer, la răspântie. •. Străpunsu-L-a cu suliţa oşteanul şi resemnat mult NĂZĂRINEANUL. Iftviccca. iii. Dar când o, fost să se‘mplinească vremea şi scrisul din Scripturi să se împlinească, nimic din răutatea omenească nu i-a putut zăgăzui puterea! Un serafim deschisu-l-a mormântul Şi înfruntând a morţii veşnicie pe om l-a rechemat la viaţa vie stingând păcatul vechi de cănd Pământul. De atunci an după an, de Paşti, s‘aprinde lumina în altar şi‘n conştiinţă simbol de neuitată biruinţă! Din început, El e biruitorul minune pe care mintea nu o cuprinde... — „A înviat din morţi MÂNTUITORUL“!!! CORNELIU ALBU I,Lumini pentru dragostea mea Orientală Buterfly! Ochii tăi adânci şi nesfârşiţi m’au durut Când i-am citit in cartea deschiselor sprâncene, Buterfly! Pentru tristeţea frunţii mă ’ntorc orgonant Să-ţi bucur dimineaţa făpturii — crisanteme. •Din trupul cald să-mi scutur pagodele deşarte Să mi se aplece ritmul gravurii tale — plai !Să ’mbobocesc în palme cuvintele, ca’n carte, , Să se desfacă nia pe umeri Buterfly... , ■ v;»»“.--». In cerul tău să ’ntâmpin petalele, ciorchinii, Să-mi scriu obrajii ’n Baute — poet şi samurai — Şi să-ţi ridice ’n palme coralii — evantai]... , ci să-ţi ridice ’n palme coralii — evantai!... In paginile cărţii ameţitor deschisă Făptura ta de Soare şi somn de Mikadou IS’o lege pleoapa strofei uşor întredeschisă Cu stelele pe umeri şi suflet — Kimonon... RADU STANCA Cetiţi] pagina literară a Patriei Cârnflui &acţU Litigiul româno-maghiar de Corneliu L Codarcea Apreciatul ziarist Corneliu I. Codarcea, ale cărui lucrări şi studii antirevizioniste sunt dintre cele mai remarcabile în presa românească,, a publicat recent în editura ziarului „Universul” un nou volum scris în franţuzeşte, sub titlul „Le Litique Roumane-Hongrois”. Volumul este prefaţat de d. Emile Bure şi cuprinde: •— pornind dela o serie de fapte recente, .— o examinare amănunţită şi obiectivă a problemei revizionismului maghiar. In articole scurte dar care sesizează pregnant situaţia reală, dr. Corneliu I. Codarcea face un istoric limpede al tendinţelor revizionismului maghiar, subliniind cu datele pozitive ale statisticilor, lipsa de sinceritate şi de adevăr din campaniile revizioniste. In acelaş timp volumul dlui Codarcea prezintă succint icoana mizeriilor sociale care bântue în Ungaria şi face o instructivă paralelă între situaţia minorităţilor din Ungaria şi cea a minoritaţilor din statele succesoare. Străbătută de spiritul obiectivităţii convingătoare, cartea dlui Corneliu I. Codarcea constitue pentru cercurile streine cărora li se adresează, o documentaţie preţioasă şi limpede faţă de asaltul tot mai înverşunat al tendinţelor de revizionism. Viaţa Pastorală în Munţii Rodnei de Tiberiu Morariu In seria studiilor şi cercetărilor geografice publicate de „Societatea Regală Română de Geografie”, d. Tiberiu Morariu şi-a tipărit zilele trecute un studiu de prezentare ştiinţifică a vieţii pastorale din Munţii Rodnei, viaţă pastorală care păstrează element de tradiţie păstorească transmisă din veac în veac şi din tată în fiu. Cartea copios ilustrată cu fotografii caracteristice vieţii pastorale, cu hărţi şi cu diagrame, are 240 de pagini mari şi tratează problema vieţii pastorale din punct de vedere fiziografic, istoric, economic, social, etnografic, şi folkloric, împărţită în 5 capitole mari, lucrarea dlui Tiberiu Morariu care aduce o mulţime de date de o deosebită însemnătate ştiinţifică şi economică asupra păstoritului în Munţii Rodnei, cercetează acest subiect din punctul de vedere al cadrului geografic, examinează păşunea cu regiunile ei, cu fertilitatea plantelor cu modul de păşunare al munţilor, prezintă păstoritul sub diferitele lui aspecte, stânele, uneltele şi gospodăria lor ca şi tipurile de viaţă pastorală întâlnite în păşunile întinse şi pe nedeele munţilor Rodnei. Cartea cuprinde un rezumat în franţuzeşte, ceea ce îi asigură posibilităţi de apreciere şi de circulaţie ştiinţifică şi în străinătate. Pe învolburări de gânduri zorite şi rebele Siabat cutropitoare prin tainiţele minţii... Că se ‘nvrăjbesc pigmeii acestor clipe grele, Idolatrând nebunii şi răsvrătind cuminţii. O mare fără ţărmuri, de patimi şi-anaterm, Invălite'n talazuri galere de iluzii./ Psihoza se întinde, şi suflul vieţii geme Sub sărutarea smulsă de buzele ventuzii. In van încearcă zvonul conştiinţelor bătrâne Să frângă cerbicia damnaticei năpaste... împinse de o forţă ce nu pot s‘o înfrâne, Cohortele aleargă spre margini de prăpaste. Eu nu ştiu ce-o să fie în veacuri viitoare, Deja bate ‘ntr'una vifor răscolitor de ură, — Dar simt cum’ din adâncuri zbucni-va o vâlvoare Ce va preface totul în pulbere şi zgură. O, îngeri buni, aprindeţi luminile credinţii, Să-şi aibe, iar, păstorul, nepotolita turmă.. Ne daţi din nou nădejdea ce ne-au păstrat părinţii — Şi ne treziţi la viaţă în ceasul cel din urmă. ŞTEFAN BRABORESCU Anul XIX. 2 Mai 1937. No. 98. Isus Isus, simbol etern de pace şi iertare, cu ce cuvinte şi în ce imn să-Ţi cânte omenirea adorare. Te-au umilit, Te-au răstignit între tâlhari, nerăbdători de moartea-Ţi sfântă în coastă Te-au împuns călăii Tăi barbari... dar Tu ‘ntristat, cu glasul în suspin schimbat, cu ochii sus la Cer, iertarea lor o ceri... Cu marea, sfânta Ta iubire, ai închinat deapururi omenirii Slăvitul cânt de adevăr, de umilire, de bunătate, înţelepciune şi iubire. Tu Dumnezeu şi om — toiagul vieţii, — cu umerii învinşi de greul crucii, cu fruntea încinsă în spinii suferinţii, cu sângele curgând din caldul trup, Tu ridicând calvarul cel mai greu, Tu ai unit pe om cu Dumnezeu. RONSARDA CASTRO. Sat ardelenesc, cu oameni săraci, Cu case albe, cu prispe şi uliţe, Mi-ai ridicat copilăria în suliţe Şi m’ai trimis holtei la ciurda de vaci. In anotimpurile risipite pe hotar Am început să fluer durerea mea şi-a ta Sat sărac, părăsit apoi pentru a-mi căuta Rostul în lumea oraşului cu ziua calvar. Dar nici aici n’am găsit de cât foame şi sudalme Şi oameni plini de uzină în piept şi în palme. Atunci obosit de-atâtea desamăgiri şi căi M’am gândit să plec din nou la ai mei. Insă toate drumurile îmi erau grele de tină Şi satul nu mai avea pentru mine făină... IOAN I. OLTEANU &UA coşii Clopotele satului din Vale Să vestească lung peste păduri Că Hristos, în noaptea asta sfântă, A ’nviat din morţi, după scripturi. Noi dela biserică, pe cale Să pornim prin noaptea cuvioasă, Şi cu mici făclii aprinse ’n mână, Surâzând să poposim acasă. Iar, din pragul uşii, să privim Cum, la rând, ne’ntâmpină frumoşii Cozonaci îmbietori şi rumeni .— Şi-un paner întreg cu ouă roşii! CORNELIA H. BUZDUGAN