Patria, februarie 1946 (Anul 27, nr. 1-8)

1946-02-17 / nr. 1

2 itra& XXVII. Nr. 1. Duminecă, 17 Febr. 1946- LITERARE - CULTURALE - ARTISTICE Dreptul la critică Ceea ce dă individului uman, în opo­ziţia sa faţă de regimul politic în care trăieşte, certificatul de independenţă şi valorificare personală, este fără îndoială posibilitatea de a se putea erija oricând în critic desinteresat şi liber al situa­ţiei. Instinctul critic şi tendinţa spre ironie sunt atât de strâns legate de sen­timentul de libertate individuală — şi prin aceasta de însăşi esenţa condiţiei umane — încât orice regim care declară într’un fel sau altul, războiu acestei li­bertăţi, se găseşte faţă în faţă cu cea mai puternică şi mai consecventă armă a supuşilor: spiritul critic sub toate for­mele lui (ironie, satiră, caricatură, Zefle­mea, etc.).­­ In complexul raporturilor sociale exis­tă două modalităţi de manifestare cri­tică. Prima modalitate cuprinde toate formele prin care mentalitatea curentă, gura lumii, răspunde dictaturii care îi lezează sentimentul de libertate. Aici întră toate acele picante variante de bârfeli anecdote şi cuvinte, potrivite care alcătuiesc, în momentele de restrişte po­litică, singurele reacţiuni ale bietului ce­tăţean anonim, care ÎŞi răspună în felul acesta, mizeria sa impotentă. A doua modalitate critică, constă în curajul in­telectual şi moral al oricărui om liber, capabil ,de a controla şi de a scutura critic orice formulă care circulă. E vor­ba aici de o serioasa şi foarte pozitivă poziţie umană. A avea curajul de a nu fi dogmaticul unei singure idei, a avea posibilitatea de a demasca unilateralita­tea şi falsuri unor anumite situaţii, con­­stiuie cel mai preţios aport pe care ju­decata crit­ică, căloato are şi proaspătă, l-a adus la altarul culturii europene. Prima modalitate de manifestări criti­ce, constituie un simptom social; un re­flex anonim prin care­ se răspunde for­ţei şi ilegalităţii; un indiciu încurajator al spiritului de independenţă şi al voin­ţei de autonomie a respectivei colectivi­tăţi. A doua modalitate constituie însă o determinantă fundamentală şi veşnică a spiritului uman. Căci nu poate exista progres acolo unde­­a dispărut sau a fost extirpat spiritul critic (situaţia Ger­maniei naziste e revelatoare în această direcţie). Dacă admitem că orice sinte­ză socială, este rezultatul opoziţiei între o teză care se împune şi o antiteză care se opune, — atunci spiritului critic tre­buie să i se rezerve dreptul de a putea stimula şi întreţine orice antiteză. Avem toate motivele să vedem in spiritul cri­tic o diferenţă specifică a omului liber, a omului-om, cu alte cuvinte. Numai un popor alcătuit din astfel de elemente poate fi captaibil de a se judeca sever pe sine şi să fie astfel în stare de a pre­zenta serioase garanţii pentru o istorie cinstită. Credinţa că orice judecată cri­tică e sterilă şi negativă, duşmană deci a unităţii şi solidarităţii sociale, este ab­solut neîndreptăţită. Omul care are po­sibilitatea deliberării critice nu partici­pă la viaţa din societate numai ca nu­măr, ci şi ca valoare. El nu mai este astfel un simplu instrument în serviciul unui program impus, ci constituie însuşi atomul prin care şi pentru care se constitue orice program. Fiind capabil de critică, poate avea în faţa istoriei nu numai pa­sive judecăţi de existenţă (aşa sunt vre­murile“, „aşa e lumea“, etc.), ci şi ju­decăţi de valoare („aşa ar trebui să fie“). Or, tocmai în această alternativă, între rest acceptare a realităţii şi între critica corectare­a ei, rezidă originea oricărui progres, garanţia oricărei civilizaţii. Dacă unele regimuri dictatoriale au reuşit să coboare omul la cele mai obiec­te niveluri şi acte, aceasta s’a întâmplat numai pentrucă într’un fel sau altul, a fost extirpat din sufletul supuşilor, func­ţia prin care se secreta acidul critic. Dictatorii nu fac cu sclavii lor altceva decât ceea ce face sultanul cu indivizii pe ,care îi destinează pazei haremului său.­ Fanaticul (orice om incapabil de critică ajunge mai de­vreme sau mai târziu un fanatic) nu este altceva decât eunucul unei singure idei; îi lipseşte tocmai partea cea mai importantă pen­tru a putea fecunda respectiva idee. De aici (pentru că orice exagerare în ex­tremă şi unilateralitate c­­amorală) re­zultă dispreţul altor idei, de aici impe­rativul forţei, de aici dispreţul şi ura aproapelui cu toate acele funeste­ce­, ■ tol are pentru­ care trecutul, razboiu e un atât de tragic exemplu. Toate frământările sufletului anonim al mulţimii în lupta sa pentru existenţă. In această primă cronică dramatică din seria nouă a farului ,Patria“, unde şi altă­­dată am deţinut câţiva ani această rubrică controversată, ţinem să reafirmăm credinţa noastră, că mai presus de discuţia ce anga­jează posibilităţile unei obiectivităţi estetice, există obligativitatea etică a tendinţei spre obiectivitate a cronicarului. Ea se afirmă prin sensibilitatea receptivă a contemplator­­ului, prin documentarea cunoscătorului de artă şi înainte de toate prin onestitatea opi­­niililor emise. Astfel, oricât de aspră ar fi o critică, dacă ea isvorăşte din aceste trei condiţii şi dacă se sprijină pe consecvenţa acestei atitudini, inspiră încredere şi insuflă respect. Intr’un studiu în care încercam să arăt distincţia ce există pe de o parte între critica literară şi critica de artă în general şi pe de alta între critica dramatică, am in­sistat asupra laturei practice pe care o re­prezintă cronica spectacolelor de teatru. In adevăr pe când critica literară presupune şi ea, asemenea creaţiei artistice, iun act gratuit, cronica dramatică cuprinde şi un element de îndrumare cu însemnătate prac­tică. Critica artistică, oricâte obiecţii ar pre­­supune, rămâne totuşi în primul rând o operă de interpretare, în care valorile este­tice sânt transpuse pe un plan de percepere intelectuală. Nu acesta este însă rostul cri­ticat, dramatice. Critica dramatică nu trebue să tindă numai la interpretarea intelectuală a unor valori estetice, ci mai ales la o muncă de conlucrare cu instituţia însăşi a teatrului, încercând să stimuleze prin sen­tinţele sale continua emulaţie artistică pe care o înfăţişează reprezentaţia teatrală. Şi după cum cronicarul este ţinut să judece rece şi obiectiv — sine ira et studio,­­ tot astfel şi reprezentanţii artei scenice nu tre­bue să întrezărească în actul de judecată al cronicarului altceva decât dragostea sa de artă, încărcată însă cu consecinţe grave tocmai în direcţia etică a sincerităţii... Nu putem începe această cronică fără să amintim, măcar în câteva cuvinte, marea însemnătate pe care a avut-o Teatrul Na­­ţinal din Cluj, dimpreună cu Opera Româna în cele două decenii ale României Mari. Alături de Universitatea Daciei Superioare, precum şi de instituţiile fundamentale ale Naţiunii — Biserica şi Armata,­­ Teatrul Naţional a fost privit a­ici ca una din Lumi­nile strălucite ale spiritului, românesc. In deosebi în anii cari au succedat Unirii, Tea­trul Naţional a constituit mândria Clujului românesc. Se vor scrie odată paginile miş­cătoare ale acestui început eroic şi se va vedea atunci ce însemnătate a reprezentat pentru afirmarea spiritului nostru această scenă, de care o trupă animată întotdeauna de cele mai nobile sentimente artistice ş­i naţionale a trebuit să se despartă în împre­jurările cunoscute. De aceea revenirea la Cluj a Teatrului Naţional şi a Operei Române a fost considerată de întraga conştiinţă ro­mânească din Transilvania ca un semn din cele mai îmbucurătoare, ca o rază de nă­dejde că pe încetul poziţiile pierdute prin odiosul dictat d­e l­a Viena vor putea fi re­cucerite şi rănile pricinuite de dominaţia străină vindecate. Este negreşit un merit al directorului acestei instituţii, al dloi dr. Au­­rel Buteanu, de a­ fi reuşit, după numeroase dificultăţi, să readucă Teatrul Naţional la reşedinţa sa şi să deschidă stagiunea pe scenă din Cluj, la 2 Decembrie 1945. După cum, ni s‘a relatat — căci din nefe­­ricire n‘am putut asista la această festivitate­­ — solemnitatea s‘a desfăşurat în cadru emo­ţionant. S‘au jucat „Trandafirii Roşii" de Zaharia Bârsan, autorul , Poemei Unirii”, Pironerul teatrului românesc din Ardeal şi cel dintâi director al acestui teatru, în rolul principal cu însuşi autorul piesei. In cadrul acestei solemnităţi a Clujului care renaşte, s-a dat citire deciziunii ministeriale prin care maestrulu­i Bârsan i se conferă pe vieaţă titlul de director onorific al Teatru­lui Naţional din Cluj şi situaţia de societar de onoare. II felicităm pe d. dr. Buteanu pentru iniţiativa acestui frumos şi civilizat act de recunoaştere, care cinsteşte în primul rând pe aceia de la cari porneşte. Gradul de cultură al unei societăţi se măsoară şi după modul în care ştie să răsplătească meritele membrilor ei Până în prezent s-au reprezentat 14 pre­miere şi reluări cu puneri noui în scenă. Desigur, întocmirea unui repertoriu pentru un Teatru Naţional din provincie nu este o problemă tocmai uşoară. Nu au lipsit piesele mari, ca de pildă „Din jale se întrupează Electro.“ de celebrul scriitor american Neill. ..Pygmalion“ de Bernard Shaw şi „Azilul de noapte" al lui Gorki — date în cinstea ma­rilor aliaţi. Direcţiunea a făcut şi concesii gustului mai popular, luând în repertoriu­ şi prese mai uşoare. Suntem conv­inşi însă­­ că prin ele nu se renunţă la menirea pe care­­ trebue s-o păstreze până la urmă am Naţio­nal. In ceea ce priveşte personalul artistic ne-a bucurat revederea celor vechii, cu acelaşi elan de odinioară şi cu râvna cinstită de a servi exigenţele teatrului. Totuşi, o legitima curiozitate ne-a îndreptat atenţia în­spre cercetarea talentelor noui, ivite între timp, dintre care ţinem să remarcăm mai ales pe acela al d-nei, Rodica Daminescu, a căre­i apariţie a constituit pentru clujeni o plăcută surpriză în piesa Păcat de tine Tony" de Puiu Maximilian. Ultima premieră (sau mai bine zis, relua­­re cu punere în scenă nouă) a fost melo­­dama ,,Papa Lebmard", unde în rolul prin­cipal a apărut din nou, ca şi acum douăzeci şi atâţia de ani, maestrul Zaharia Bârsan. In ciuda celor 72 de ani ai săi marele actor a dominat şi acum scena, ducând în spate toată piesa. La această reprezentaţie au de­butat în două elemente noi, d-na Elena Cenariu - Şorban şi d-şoara Graziella Albini, amândouă încă eleve de Conserva­tor. Debuturile au fost însoţite de oarecari stângăcii, inerente începuturilor. Dintre cele două debitante totuşi dna Cenariu a dovedit mai multă siguranţă. Dar şi d-soara Albini lasă să se întrevadă po­sibilităţi de desvoltare. In orice caz, o di­recţie de scenă mai vigilentă ar fi putut face spectacolul mai unitar, reuşind să ofe-„­­re debutanţilor satisfacţii mai îndreptăţite. Poate astfel se explică şi jocul adesea inadeiourat al unor actor­i oa dnii Titus Croi­­toru şi Nicolae Sasu. In schimb, inteligenţa întotdeauna vie a d.lui Nae Dimitriu a co­rectat şi de data aceasta multe din neajun­surile spectacolului. VICTOR IANCU CRONICA DRAMATIC­Ă 0 retrospectivă şi „Papa Uleonard“ LA BLAJ a apărut de curând volumul ,,Cântecul ste­lelor“ a d-lui I. Maxim. Cunoscut publicului prin volumul de nu­vele Simfonia neterminată", d. Maxim a dat de astădată iubitorilor de literatură, o piesă de teatru. RĂBOJ E.R.A.N. Câte eforturi nu se vor fi cheltuit pentru a da viață unei edituri ro­mâneşti, sub stăpânirea horthystă? Editura, E.R.A.N., iniţiată şi pa­tronată de d. Ministru Emil Haţie- Sanu, este offlinda spirituală a Ar­dealului rămas sub călcâiul străin. Acurateţa, tehnica deosebită im­primată tomurilor, diversitatea căr­ţilor apărute în această editură, fac din ea, una din cele mai desă­pot fi urmărite fidel după indiciile ace­lui termometru social care este spiritul critic­­ al indi­vidului din mulţime. Cei care îşi dau seama de aceasta, înţeleg pentru ce dreptul m­ai critică, dreptul la ironie, e­ atât de important în viaţa sa­ RĂBOJ vârşite realizări ale Românilor fără patrie.­­ Pentru noi, nu este o mai plăcută îndatorire, decât aceasta de a adă­sta, lânsră sufletul ei şi a o prezentă cititorilor aşa cum se cuvine, mai cu seamă că n’a fost cunoscută, până azi, decât din informaţii in­complete. Iată de e ne vom lăsni să trecem în revistă, toată activita­tea ei fierbinte. ION APOSTOL POPESCU a tipărit în Fundaţia Regelă Mihai I, un volum de critică literară. Scris cu entusiasm, cu îngăduinţă de frate, pe alocuri, studiul d-lui I. A. P. este totuşi, după încercarea poetului George Popa, singura oglindă a mişcării literare din ultimul deceniu. d­ată. Dispariţia acestuia înseamnă scla­vie şi înconştie­n­ţâ, înseamnă coborârea omului de la condiţia sa liberă şi unică la starea monotonă de număr anonim, standard şi robot. Nu ajunge să lupţi pentru o convin­ din lirica rusa Mda lui Z.I­. de V. COPILU-CHEATRA Despre I. V. Utkin, au scris la noi dd. Camil Baltazar, George Lesnea şi Mi­hai Beniuc. Mihai Beniuc i-a tradus câteva poeme, iar George Lesnea ne-a tălmăcit ultimul volum de poezii al poetului rus, intitulat simplu şi sugestiv: ,,Despre patrie, prie­tenie şi dragoste", I. V. Utkin, face parte din poeţii com­batanţi ai Uniunii Sovietice. A fost unul din rabsozii care a slujit deopotrivă, poe­zia şi patria, poate de aceia a pledat pen­tru o poezie trăită. Şi Uniunea Sovietică a avut mulţi scriitori, care s'au dăruit, aidoma, ţării, luptând cu două arme,­­ condeiul şi sîneaţa. Utkin ne-a cucerit, însă prin desnodă­­măntul său tragic, întâmplat la câteva săptămâni după ce ne-a vizitat ţara. Moare cu sfinţenie şi frumuseţe, asemeni lui Saint Exupéry, în văzduh, prevestind cucerirea Ardealului şi înfrângerea Ger­mani­ei. Rusia pierde în acest război, după Ar­­cadie Gaidar, Juri Krimonov şi Vladimir Stovsky, pe unul din cei mai populari rapsozi, I. V. Utkin. Poezia lui Utkin, este simplă. Un sim­­plicism clasic. O poezie directă, o poe­zie trăită, care n’are nevoie de eforturi deosebite pentru a fi înţeleasă. De altfel însuşi titlul volumului de poeme, scris, între două campanii pe un pat de spital: „Despre, patrie, prietenie şi dragoste“, ne invită la un odihnitor popas. Se impune, un poem, mai cu seamă, din această operă a poetului erou, inti­tulat :1 .,De vei fi, iubite, rănit în răsboi“, pentru lecţia, pentru pilda, pentru invi­taţia pe care ne-o face, I. V. Utkin, să ne iubim ţata. „De vei fi, iubite, rănit în răsboi­", glăsueşte scrisoarea fetei părăsite, să-mi scrii. Voi, plânge, o săptămână, un at­­până ce te vei însănătoşi. Şi fata înţe­lege că, iubitului, i se poate întâmpla ceva şi mai rău, decât o rană. Să se în­drăgostească, pe acolo cu altă fată. De­sigur că vestea ar sugruma-o, ar­ copleşi-o dar, în lume câte nu i dat omului să su­fere ? Ar suporta-o şi pe asta, deci poat­­să-i scrie şi acest crud adevăr. Va plânge, toată viaţa şi poate s’ar lecui până la urmă. Dar, fata se cutremură, deodată şi în rândurile ei răsare o poruncă aspră. De vei fi căzut însă, în greaua osândă de-a dezerta din faţa inamicului, atunci să nu-i mai scrie în veci, căci păcatul ace­sta nu-l poate şterge nici chiar moartea. Iată, dar pilda lui I. V. Utkin. Nu există nimic mai mârşav, mai demn de dispreţuit, ca trădarea neamului şi, nu-i frumuseţe mai mare, nici poruncă mai aspră, ca dragostea de ţară. Să-l citim pe Utkin, dar mai cu seamă să-l urmăm. ^PECTACOLE OPERA ROMANĂ . SÂMBĂTĂ 16: Văduva Veselă — matineu ora 2­2. DUMINECĂ 17: Bărbierul din Sevilla, ora 15. LUNI 18: Turneul „Savoy 1946“ matineu. și seara. TEATRUL NAŢIONAL­ SÂMBĂTĂ 16: Papa Lebomard, ora 6. DUMINECĂ 17: Omul oara a văzut moar­tea, ora 2­2. TEATRUL DE STAT MAGHIAR SÂMBĂTĂ 16: Festivalul studenţilor ma­ghiari,­ ora 6. DUMINECĂ 17: Copilul de schimb. LUNI 18: Studentul cerşetor. CINEMATOGRAFE: ROYAL: Crinul din mocirlă. CAPITOL: Viaţa lui Emil Zola. MUNCITORILOR: Zorro. URANIA: Cei trei muşchetarii SELECT: Secretul camerei 111. CORSO: Clubul derbedeilor. ------------­ FARMACII DE SERVICIU. Dela 16—19. II. Farmac.: îngerul păzitor, Dyana, Esculap. Dela 20—22. II. Farmac.: Dr. Hintz, Spe­ranţa. gere, trebuie să lupţi mai întâiu pen­tru dreptul de a putea avea o convin­gere. Dar aceasta e posibilă numai în cazul când ai dreptul şi condiţiile de­­a putea critica orice convingere. ION D. SÂRBU

Next