Patria, februarie 1946 (Anul 27, nr. 1-8)
1946-02-17 / nr. 1
2 itra& XXVII. Nr. 1. Duminecă, 17 Febr. 1946- LITERARE - CULTURALE - ARTISTICE Dreptul la critică Ceea ce dă individului uman, în opoziţia sa faţă de regimul politic în care trăieşte, certificatul de independenţă şi valorificare personală, este fără îndoială posibilitatea de a se putea erija oricând în critic desinteresat şi liber al situaţiei. Instinctul critic şi tendinţa spre ironie sunt atât de strâns legate de sentimentul de libertate individuală — şi prin aceasta de însăşi esenţa condiţiei umane — încât orice regim care declară într’un fel sau altul, războiu acestei libertăţi, se găseşte faţă în faţă cu cea mai puternică şi mai consecventă armă a supuşilor: spiritul critic sub toate formele lui (ironie, satiră, caricatură, Zeflemea, etc.). In complexul raporturilor sociale există două modalităţi de manifestare critică. Prima modalitate cuprinde toate formele prin care mentalitatea curentă, gura lumii, răspunde dictaturii care îi lezează sentimentul de libertate. Aici întră toate acele picante variante de bârfeli anecdote şi cuvinte, potrivite care alcătuiesc, în momentele de restrişte politică, singurele reacţiuni ale bietului cetăţean anonim, care ÎŞi răspună în felul acesta, mizeria sa impotentă. A doua modalitate critică, constă în curajul intelectual şi moral al oricărui om liber, capabil ,de a controla şi de a scutura critic orice formulă care circulă. E vorba aici de o serioasa şi foarte pozitivă poziţie umană. A avea curajul de a nu fi dogmaticul unei singure idei, a avea posibilitatea de a demasca unilateralitatea şi falsuri unor anumite situaţii, constiuie cel mai preţios aport pe care judecata critică, căloato are şi proaspătă, l-a adus la altarul culturii europene. Prima modalitate de manifestări critice, constituie un simptom social; un reflex anonim prin care se răspunde forţei şi ilegalităţii; un indiciu încurajator al spiritului de independenţă şi al voinţei de autonomie a respectivei colectivităţi. A doua modalitate constituie însă o determinantă fundamentală şi veşnică a spiritului uman. Căci nu poate exista progres acolo undea dispărut sau a fost extirpat spiritul critic (situaţia Germaniei naziste e revelatoare în această direcţie). Dacă admitem că orice sinteză socială, este rezultatul opoziţiei între o teză care se împune şi o antiteză care se opune, — atunci spiritului critic trebuie să i se rezerve dreptul de a putea stimula şi întreţine orice antiteză. Avem toate motivele să vedem in spiritul critic o diferenţă specifică a omului liber, a omului-om, cu alte cuvinte. Numai un popor alcătuit din astfel de elemente poate fi captaibil de a se judeca sever pe sine şi să fie astfel în stare de a prezenta serioase garanţii pentru o istorie cinstită. Credinţa că orice judecată critică e sterilă şi negativă, duşmană deci a unităţii şi solidarităţii sociale, este absolut neîndreptăţită. Omul care are posibilitatea deliberării critice nu participă la viaţa din societate numai ca număr, ci şi ca valoare. El nu mai este astfel un simplu instrument în serviciul unui program impus, ci constituie însuşi atomul prin care şi pentru care se constitue orice program. Fiind capabil de critică, poate avea în faţa istoriei nu numai pasive judecăţi de existenţă (aşa sunt vremurile“, „aşa e lumea“, etc.), ci şi judecăţi de valoare („aşa ar trebui să fie“). Or, tocmai în această alternativă, între rest acceptare a realităţii şi între critica corectarea ei, rezidă originea oricărui progres, garanţia oricărei civilizaţii. Dacă unele regimuri dictatoriale au reuşit să coboare omul la cele mai obiecte niveluri şi acte, aceasta s’a întâmplat numai pentrucă într’un fel sau altul, a fost extirpat din sufletul supuşilor, funcţia prin care se secreta acidul critic. Dictatorii nu fac cu sclavii lor altceva decât ceea ce face sultanul cu indivizii pe ,care îi destinează pazei haremului său. Fanaticul (orice om incapabil de critică ajunge mai devreme sau mai târziu un fanatic) nu este altceva decât eunucul unei singure idei; îi lipseşte tocmai partea cea mai importantă pentru a putea fecunda respectiva idee. De aici (pentru că orice exagerare în extremă şi unilateralitate camorală) rezultă dispreţul altor idei, de aici imperativul forţei, de aici dispreţul şi ura aproapelui cu toate acele funestece, ■ tol are pentru care trecutul, razboiu e un atât de tragic exemplu. Toate frământările sufletului anonim al mulţimii în lupta sa pentru existenţă. In această primă cronică dramatică din seria nouă a farului ,Patria“, unde şi altădată am deţinut câţiva ani această rubrică controversată, ţinem să reafirmăm credinţa noastră, că mai presus de discuţia ce angajează posibilităţile unei obiectivităţi estetice, există obligativitatea etică a tendinţei spre obiectivitate a cronicarului. Ea se afirmă prin sensibilitatea receptivă a contemplatorului, prin documentarea cunoscătorului de artă şi înainte de toate prin onestitatea opiniililor emise. Astfel, oricât de aspră ar fi o critică, dacă ea isvorăşte din aceste trei condiţii şi dacă se sprijină pe consecvenţa acestei atitudini, inspiră încredere şi insuflă respect. Intr’un studiu în care încercam să arăt distincţia ce există pe de o parte între critica literară şi critica de artă în general şi pe de alta între critica dramatică, am insistat asupra laturei practice pe care o reprezintă cronica spectacolelor de teatru. In adevăr pe când critica literară presupune şi ea, asemenea creaţiei artistice, iun act gratuit, cronica dramatică cuprinde şi un element de îndrumare cu însemnătate practică. Critica artistică, oricâte obiecţii ar presupune, rămâne totuşi în primul rând o operă de interpretare, în care valorile estetice sânt transpuse pe un plan de percepere intelectuală. Nu acesta este însă rostul criticat, dramatice. Critica dramatică nu trebue să tindă numai la interpretarea intelectuală a unor valori estetice, ci mai ales la o muncă de conlucrare cu instituţia însăşi a teatrului, încercând să stimuleze prin sentinţele sale continua emulaţie artistică pe care o înfăţişează reprezentaţia teatrală. Şi după cum cronicarul este ţinut să judece rece şi obiectiv — sine ira et studio, tot astfel şi reprezentanţii artei scenice nu trebue să întrezărească în actul de judecată al cronicarului altceva decât dragostea sa de artă, încărcată însă cu consecinţe grave tocmai în direcţia etică a sincerităţii... Nu putem începe această cronică fără să amintim, măcar în câteva cuvinte, marea însemnătate pe care a avut-o Teatrul Naţinal din Cluj, dimpreună cu Opera Româna în cele două decenii ale României Mari. Alături de Universitatea Daciei Superioare, precum şi de instituţiile fundamentale ale Naţiunii — Biserica şi Armata, Teatrul Naţional a fost privit aici ca una din Luminile strălucite ale spiritului, românesc. In deosebi în anii cari au succedat Unirii, Teatrul Naţional a constituit mândria Clujului românesc. Se vor scrie odată paginile mişcătoare ale acestui început eroic şi se va vedea atunci ce însemnătate a reprezentat pentru afirmarea spiritului nostru această scenă, de care o trupă animată întotdeauna de cele mai nobile sentimente artistice şi naţionale a trebuit să se despartă în împrejurările cunoscute. De aceea revenirea la Cluj a Teatrului Naţional şi a Operei Române a fost considerată de întraga conştiinţă românească din Transilvania ca un semn din cele mai îmbucurătoare, ca o rază de nădejde că pe încetul poziţiile pierdute prin odiosul dictat de la Viena vor putea fi recucerite şi rănile pricinuite de dominaţia străină vindecate. Este negreşit un merit al directorului acestei instituţii, al dloi dr. Aurel Buteanu, de a fi reuşit, după numeroase dificultăţi, să readucă Teatrul Naţional la reşedinţa sa şi să deschidă stagiunea pe scenă din Cluj, la 2 Decembrie 1945. După cum, ni s‘a relatat — căci din nefericire n‘am putut asista la această festivitate — solemnitatea s‘a desfăşurat în cadru emoţionant. S‘au jucat „Trandafirii Roşii" de Zaharia Bârsan, autorul , Poemei Unirii”, Pironerul teatrului românesc din Ardeal şi cel dintâi director al acestui teatru, în rolul principal cu însuşi autorul piesei. In cadrul acestei solemnităţi a Clujului care renaşte, s-a dat citire deciziunii ministeriale prin care maestrului Bârsan i se conferă pe vieaţă titlul de director onorific al Teatrului Naţional din Cluj şi situaţia de societar de onoare. II felicităm pe d. dr. Buteanu pentru iniţiativa acestui frumos şi civilizat act de recunoaştere, care cinsteşte în primul rând pe aceia de la cari porneşte. Gradul de cultură al unei societăţi se măsoară şi după modul în care ştie să răsplătească meritele membrilor ei Până în prezent s-au reprezentat 14 premiere şi reluări cu puneri noui în scenă. Desigur, întocmirea unui repertoriu pentru un Teatru Naţional din provincie nu este o problemă tocmai uşoară. Nu au lipsit piesele mari, ca de pildă „Din jale se întrupează Electro.“ de celebrul scriitor american Neill. ..Pygmalion“ de Bernard Shaw şi „Azilul de noapte" al lui Gorki — date în cinstea marilor aliaţi. Direcţiunea a făcut şi concesii gustului mai popular, luând în repertoriu şi prese mai uşoare. Suntem convinşi însă că prin ele nu se renunţă la menirea pe care trebue s-o păstreze până la urmă am Naţional. In ceea ce priveşte personalul artistic ne-a bucurat revederea celor vechii, cu acelaşi elan de odinioară şi cu râvna cinstită de a servi exigenţele teatrului. Totuşi, o legitima curiozitate ne-a îndreptat atenţia înspre cercetarea talentelor noui, ivite între timp, dintre care ţinem să remarcăm mai ales pe acela al d-nei, Rodica Daminescu, a cărei apariţie a constituit pentru clujeni o plăcută surpriză în piesa Păcat de tine Tony" de Puiu Maximilian. Ultima premieră (sau mai bine zis, reluare cu punere în scenă nouă) a fost melodama ,,Papa Lebmard", unde în rolul principal a apărut din nou, ca şi acum douăzeci şi atâţia de ani, maestrul Zaharia Bârsan. In ciuda celor 72 de ani ai săi marele actor a dominat şi acum scena, ducând în spate toată piesa. La această reprezentaţie au debutat în două elemente noi, d-na Elena Cenariu - Şorban şi d-şoara Graziella Albini, amândouă încă eleve de Conservator. Debuturile au fost însoţite de oarecari stângăcii, inerente începuturilor. Dintre cele două debitante totuşi dna Cenariu a dovedit mai multă siguranţă. Dar şi d-soara Albini lasă să se întrevadă posibilităţi de desvoltare. In orice caz, o direcţie de scenă mai vigilentă ar fi putut face spectacolul mai unitar, reuşind să ofe-„re debutanţilor satisfacţii mai îndreptăţite. Poate astfel se explică şi jocul adesea inadeiourat al unor actori oa dnii Titus Croitoru şi Nicolae Sasu. In schimb, inteligenţa întotdeauna vie a d.lui Nae Dimitriu a corectat şi de data aceasta multe din neajunsurile spectacolului. VICTOR IANCU CRONICA DRAMATICĂ 0 retrospectivă şi „Papa Uleonard“ LA BLAJ a apărut de curând volumul ,,Cântecul stelelor“ a d-lui I. Maxim. Cunoscut publicului prin volumul de nuvele Simfonia neterminată", d. Maxim a dat de astădată iubitorilor de literatură, o piesă de teatru. RĂBOJ E.R.A.N. Câte eforturi nu se vor fi cheltuit pentru a da viață unei edituri româneşti, sub stăpânirea horthystă? Editura, E.R.A.N., iniţiată şi patronată de d. Ministru Emil Haţie- Sanu, este offlinda spirituală a Ardealului rămas sub călcâiul străin. Acurateţa, tehnica deosebită imprimată tomurilor, diversitatea cărţilor apărute în această editură, fac din ea, una din cele mai desăpot fi urmărite fidel după indiciile acelui termometru social care este spiritul critic al individului din mulţime. Cei care îşi dau seama de aceasta, înţeleg pentru ce dreptul mai critică, dreptul la ironie, e atât de important în viaţa sa RĂBOJ vârşite realizări ale Românilor fără patrie. Pentru noi, nu este o mai plăcută îndatorire, decât aceasta de a adăsta, lânsră sufletul ei şi a o prezentă cititorilor aşa cum se cuvine, mai cu seamă că n’a fost cunoscută, până azi, decât din informaţii incomplete. Iată de e ne vom lăsni să trecem în revistă, toată activitatea ei fierbinte. ION APOSTOL POPESCU a tipărit în Fundaţia Regelă Mihai I, un volum de critică literară. Scris cu entusiasm, cu îngăduinţă de frate, pe alocuri, studiul d-lui I. A. P. este totuşi, după încercarea poetului George Popa, singura oglindă a mişcării literare din ultimul deceniu. dată. Dispariţia acestuia înseamnă sclavie şi înconştienţâ, înseamnă coborârea omului de la condiţia sa liberă şi unică la starea monotonă de număr anonim, standard şi robot. Nu ajunge să lupţi pentru o convin din lirica rusa Mda lui Z.I. de V. COPILU-CHEATRA Despre I. V. Utkin, au scris la noi dd. Camil Baltazar, George Lesnea şi Mihai Beniuc. Mihai Beniuc i-a tradus câteva poeme, iar George Lesnea ne-a tălmăcit ultimul volum de poezii al poetului rus, intitulat simplu şi sugestiv: ,,Despre patrie, prietenie şi dragoste", I. V. Utkin, face parte din poeţii combatanţi ai Uniunii Sovietice. A fost unul din rabsozii care a slujit deopotrivă, poezia şi patria, poate de aceia a pledat pentru o poezie trăită. Şi Uniunea Sovietică a avut mulţi scriitori, care s'au dăruit, aidoma, ţării, luptând cu două arme, condeiul şi sîneaţa. Utkin ne-a cucerit, însă prin desnodămăntul său tragic, întâmplat la câteva săptămâni după ce ne-a vizitat ţara. Moare cu sfinţenie şi frumuseţe, asemeni lui Saint Exupéry, în văzduh, prevestind cucerirea Ardealului şi înfrângerea Germaniei. Rusia pierde în acest război, după Arcadie Gaidar, Juri Krimonov şi Vladimir Stovsky, pe unul din cei mai populari rapsozi, I. V. Utkin. Poezia lui Utkin, este simplă. Un simplicism clasic. O poezie directă, o poezie trăită, care n’are nevoie de eforturi deosebite pentru a fi înţeleasă. De altfel însuşi titlul volumului de poeme, scris, între două campanii pe un pat de spital: „Despre, patrie, prietenie şi dragoste“, ne invită la un odihnitor popas. Se impune, un poem, mai cu seamă, din această operă a poetului erou, intitulat :1 .,De vei fi, iubite, rănit în răsboi“, pentru lecţia, pentru pilda, pentru invitaţia pe care ne-o face, I. V. Utkin, să ne iubim ţata. „De vei fi, iubite, rănit în răsboi", glăsueşte scrisoarea fetei părăsite, să-mi scrii. Voi, plânge, o săptămână, un atpână ce te vei însănătoşi. Şi fata înţelege că, iubitului, i se poate întâmpla ceva şi mai rău, decât o rană. Să se îndrăgostească, pe acolo cu altă fată. Desigur că vestea ar sugruma-o, ar copleşi-o dar, în lume câte nu i dat omului să sufere ? Ar suporta-o şi pe asta, deci poatsă-i scrie şi acest crud adevăr. Va plânge, toată viaţa şi poate s’ar lecui până la urmă. Dar, fata se cutremură, deodată şi în rândurile ei răsare o poruncă aspră. De vei fi căzut însă, în greaua osândă de-a dezerta din faţa inamicului, atunci să nu-i mai scrie în veci, căci păcatul acesta nu-l poate şterge nici chiar moartea. Iată, dar pilda lui I. V. Utkin. Nu există nimic mai mârşav, mai demn de dispreţuit, ca trădarea neamului şi, nu-i frumuseţe mai mare, nici poruncă mai aspră, ca dragostea de ţară. Să-l citim pe Utkin, dar mai cu seamă să-l urmăm. ^PECTACOLE OPERA ROMANĂ . SÂMBĂTĂ 16: Văduva Veselă — matineu ora 22. DUMINECĂ 17: Bărbierul din Sevilla, ora 15. LUNI 18: Turneul „Savoy 1946“ matineu. și seara. TEATRUL NAŢIONAL SÂMBĂTĂ 16: Papa Lebomard, ora 6. DUMINECĂ 17: Omul oara a văzut moartea, ora 22. TEATRUL DE STAT MAGHIAR SÂMBĂTĂ 16: Festivalul studenţilor maghiari, ora 6. DUMINECĂ 17: Copilul de schimb. LUNI 18: Studentul cerşetor. CINEMATOGRAFE: ROYAL: Crinul din mocirlă. CAPITOL: Viaţa lui Emil Zola. MUNCITORILOR: Zorro. URANIA: Cei trei muşchetarii SELECT: Secretul camerei 111. CORSO: Clubul derbedeilor. ------------ FARMACII DE SERVICIU. Dela 16—19. II. Farmac.: îngerul păzitor, Dyana, Esculap. Dela 20—22. II. Farmac.: Dr. Hintz, Speranţa. gere, trebuie să lupţi mai întâiu pentru dreptul de a putea avea o convingere. Dar aceasta e posibilă numai în cazul când ai dreptul şi condiţiile dea putea critica orice convingere. ION D. SÂRBU